Continui
publicarea intervențiilor mele publice referitoare la restaurarea Castelului
Iulia Hasdeu din Câmpina. Articolul precedent, intitulat Cum vreau eu, sau Hasdeu?, a fost publicat abia după
Revoluție, în revista „Verva”, I, nr. 1, apărută la Câmpina, în Februarie 1990,
pp. 6-5, şi 2, Martie 1990, pp. 4-3, la rubrica Pagini cenzurate. Fusese destinat revistei „Contemporanul”, care
l-a și cules și l-a pus în pagină, în Septembrie 1987. De unde l-a scos, din
șpalt, mereu de veghe în lanul de secărică, Tamara Dobrin, vicepreședinta
Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Aceeași T/amară Dobrin l-a scos
din șpalt și din ziarul „România liberă”, un număr din jurul datei de(post) 24
Octombrie acel an, în care îl comenta D-na Tia Șerbănescu, redactoră la secția
culturală a acestui cotidian. Temerara ziaristă făcuse reportajul Sesiunii
științifice a muzeografilor memoriali, ce avusese loc la Muzeul Literaturii
Române din București, ca un corolar al reciclării noastre dintre 19 și 24
Octombrie 1987. Adnotările inflexibilei cenzore se adresau redactorei-șefe a
ziarului, Maria Costache (succesoarea lui Octavian Paler): „Tov. Maria
Costache, nu e cazul să apară acţiunea care a avut un caracter strict local.
Datele din paginile finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi
resentimente. Nu dăm curs acestora”. Sau: „Nu aşa se pune problema”.
Dar,
iată cum povestește incidentul, însăși D-na Tia, în cartea Trântind uşa – Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Tia Şerbănescu,
Humanitas, București, 2016: „Când se considera că un articol depăşeşte prin
gravitate competenţele redactorului-şef, era trimis la Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste (Ministerul Culturii, cum ar veni), la Tamara Dobrin, care
era vicepreşedintă. În 1987 am păţit-o şi eu cu un articol despre o conferinţă
consacrată muzeelor, unde notasem unele critici la adresa modului în care se
face reparaţia complexului Hasdeu din Câmpina, unde fuseseră sacrificate
picturile originale ale lui Grigorescu şi Sava Henţia în favoarea operelor unor
artişti locali şi fuseseră desfiinţate multe dintre obiectele de interior. Pare
de necrezut astăzi că asemenea critici trebuiau aprobate de ditamai şeful
culturii. Ei bine, articolul a fost respins cu o apostilă indignată de celebra
Tamara, care-i scria direct redactorului-şef: «Tov. Maria Costache, nu e cazul
să apară acţiunea care a avut un caracter strict local. Datele din paginile
finale sunt false şi exprimă disensiuni locale, ambiţii şi resentimente. Nu dăm
curs acestora.» Din loc în loc, Tamara Dobrin mai notase pe margini: «Nu aşa se
pune problema». Un asemenea episod pare acum de-a dreptul suprarealist, dar
atunci făcea parte din cotidianul presei.” (A se vedea și recenzia mea: Critica restaurării Castelului Iulia Hasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu, publicat întâi în „Oglinda de
azi”, din 13 Februarie 2018, apoi, cu prescurtări, și în „Viața Românească”, 4,
2018, pp.66-70).
Ca
muzeograf, ce să zic? Ar fi minunat ca D-na Tia Șerbănescu să publice, acum,
articolul care i-a fost retras atunci. (Poate că l-a și publicat, și nu știu
eu, care, iată!, vai de mine și de mine! – mă plâng singur – încep să nu le mai
știu pe toate.) Și, de-a dreptul spectaculos, ca D-na Tia să fi xeroxat sau
fotocopiat șpaltul!
Incidentele
cu ministra Tamara Dobrin au avut și o urmare imediată. Într-o zi m-am trezit
la Muzeu cu D-nele Cornelia Anton – secretară cu propaganda la Comitetul
Județean de partid (PCR), Gabriela Marinescu – președinta Comitetului Județean
de Cultură și Educație Socialistă, și Zoe Stoicescu-Apostolache – directoarea
Complexului Muzeal Prahova. Cu indicația imperativă de a dărâma cele două sobe
din faianță albastră, pe care meșterul Mircea Dumitrescu le montase pe pereții
care despărțeau camera de muzică de cele două biblioteci, împiedicând astfel
desfășurarea picturii lui Dan Strâmbu. „Dacă la întoarcere (se duceau la Breaza
sau la Sinaia, nu mai știusigur unde) le găsim în picioare, zbori!” („Zbor” –
cuvînt magic, din aria lingvistică a Consiliului Culturii.) Le-am demontat –
amarnică înfrângere! – cu mâinile mele. Pe urmă le-a luat Lia Dulgheru, șefa secției
Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova – ca să se evite tentativa
mea de a le remonta – și le-a măritat ea știe unde.
În
ziarul de azi public articolul Castelul
Iulia Hasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat, apărut în revista
„Flacăra”, nr. 1, 1-15. Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13. El a fost ilustrat cu
cinci fotografii, făcute de D-na Elena Ghera, foto-reporterul revistei, în
Decembrie 1990, trei dintre ele având
explicațiile Dumneaei sau ale D-lui Dorin Gherghinescu: „În centrul cupolei, acolo unde era ochiul lui Dumnezeu,
încadrat într-o veritabilă operă de artă, tronează acum acest penibil vârtej,
care încununează urmele «unui prea ieftin joc de compas, în perfectă
concordanţă cu viziunea ateistă a mortalei triplete antiartistice: Tamara – Hoinărescu
– Strâmbu” (3); „«Cerul» lui Hadeu avea mister. Era albastru. Acum a devenit
brun. Şi a fost modernizat. Cu un fel de imagini de atlas. Care, desigur, pot
sugera şi structura atomică. Totul gândit pentru vizitatorii ce ar fi urmat să
nu scape nici aici (!) de obsesia «savantei de largă recunoaştere
internaţională»” (4); „Acest scaun –
din mobilierul lui Hasdeu– se află,
iată, aruncat în subsolul Casei de Cultură din Câmpina. Muzeograful incomod se
zbate din 1986 să-l recupereze pentru muzeu. Încă n-a reuşit!” (5).
D-l Dorin Gherghinescu, redactor al revistei, a
adăugat, pe pagina a doua a articolului meu, într-un chenar pe două coloane: Hasdeu, Hasdeu... Văamintiți,
Domnule Ministru?, susținerea
expresă a publicației sale: „Din păcate, domnul
Octavian Onea este cam singurul apărător al lui Hasdeu în celebrul judeţ
republican şi petrolier. Motiv pentru care Tamara Dobrin – continuatoarea Anei
Pauker în cultura românească – a tot vrut să-l dea afară. Ei bine, ce n-a
apucat să facă ea încearcă să facă, azi, primarul”– semn al unei continuități de
mentalitate, de care nu toată lumea își dădea pe atunci seama. Și nici acum. „Iată
ce scria domnia-sa, între altele, la 16 Noembrie 1990, în adresa nr. 6606,
către prefectură”. Anume că, muzeograful Onea Octavian „Nu ţine legătura cu executanţii, dar din când în când, reclamă la
primărie că cutare lucrare – de
la «că cutare primar» n.n.[D.G.] –nu
e realizată. Ba mai mult, la începutul lunii Noembrie, a pătruns în sediul primăriei
împreună cu un prieten al său Dragomir Radu şi au început să filmeze pe săli
diferite piese de mobilier pe care le are primăria şi le doreşte domnia sa.
Cerem şi propunem înlocuirea sa din această funcţie cu o altă persoană capabilă
şi dornică de a face treabă”. Comentată: „Ceea ce ascunde, prin
deliberată omisiune, primarul, este că muzeograful nu vrea să-şi ducă acasă
piesele de mobilă invocate, vrea doar ca ele să fie restituite muzeului. Mai
ales biroul lui Hasdeu, devenit între timp masă de lucru a unui funcţionar de
la primărie (şeful autorităţii tutelare)”. Și cu disculpa mea: „Am filmat acest
birou – ne declară domnul Octavian Onea – fiindcă era mâzgălit cu varul
zugrăvelilor proaspete de la primărie, fiindcă am încremenit când am văzut două
găleţi cu var puse pe el, şi pentru că domnul primar mi-a spus «e al nostru şi fac ce vreau cu el !»”.
Etc.
D-lui Gherghinescu îi aparțin și subtitrările capitolelor.
Cum am anunțat în numărul precedent, voi continua cu Hasdeu creatorul,
din „Literatorul”, 8 Mai 1992, pp. 10-11, Propuneri
pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia
Hasdeu din Câmpina, din „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402, B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din
același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și cu altele. Vom trăi și (le) vom
vedea.
Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii.
„Simbolurile şi ermeneutica“
Încă de la inaugurare, Hasdeu s-a arătat extrem de mulţumit
de opera sa arhitectonică (kitsch – este de părere azi arhitectul Călin
Hoinărescu).
După cum ne spune I. L. Caragiale – care, în prezilele
sfinţirii ctitoriei hasdeene, publică un amplu reportaj, O vizită la
Castelul „Iulia Hasdeu, Epoca din
27 Iunie - 1 Iulie 1897 – „Hasdeu [...] singur mărturiseşte” că „această
minunată clădire a fost ridicată” după „un plan aşa de complex, aşa de logic şi
de frumos”. Pentru cumularea atâtor superlative Hasdeu creditează spiritul Iuliei,
încununând astfel această creaţie terestră cu o aură supranaturală.
Caragiale ne avertizează că i-ar fi cu neputinţă să facă „o
descriere completă a acestui locaş de înălţare sufletească. de mângâere, de
credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune” şi, în consecinţă, reţine numai unele
dintre detaliile pe care i le-a explicat Hasdeu. Bunăoară, că „e un castel tare
şi totodată un templu”, adică un „castel templu”. Că „baza lui are forma
simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe
meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit”. Că în oglinzile
uşii cu două canaturi din spatele portalului de piatră, imaginile se reproduc
„la nesfîrşit”. „Simbolul puterii etern şi infinit creatoare!” –îi spune Hasdeu.
Că „domul e luminat de trei uşi, răspunzând pe trei terase, şi de o fereastră
rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu.
Dacă îngenunchi în faţa figurii Mântuitorului, capul său divin i-l vezi în
dreptul ferestrii scînteetoare de lumină, al cărei cadru îl înconjură ca o
aureolă”. Că privirea ochilor statuii Iuliei „se adânceşte nemăsurat în
infinit, către un punct luminos, ce o uimeşte şi o face fericită, către «Marele
Centru»”. Că ilustrul amfitrion îl face să ia „seama că stâlpul, care suportă
de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună
cu ele, un mare potir: deasupra acestuia apare ridicându-se la cer, departe de
durere, figura strălucitoare a Domnului" etc.
Gala Galaction menţionează şi el „simbolurile şi toată
ermeneutica” turnului.
Asupra simbolisticii din Castelul „Iulia Hasdeu” atrage
atenţia şi filosoful Eugeniu Speranţia. El a vizitat castelul „împreună cu
părinţii și sora” sa, „în vara anului 1900” – pe când
era elev în primele clase de liceu – „fiind o zi întreagă oaspeţii soţilor Hasdeu”,
şi a revenit după deschiderea, în 1965, a Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu”.
„Aşa cum anumite canoane dictează şi reglementează construcţia bisericilor, ca
şi desfăşurarea ceremonialului liturgic; aşa cum s-a pretins şi despre
secretele de construcţie ale vechilor piramide egiptene, la fel întreagă
clădirea «Castelului Iulia Hasdeu», de la trăsăturile ei fundamentale, la cele
mai mici detalii ale aspectului exterior şi ale cuprinsului interior, totul
include fel de fel de «semnificaţii simbolice», embleme, aluzii. Proporţiile
numerice, formele, poziţiile şi raporturile geometrice nu sunt niciodată venite
la întâmplare, ci sunt chibzuite, sunt «cu cheie», câteodată cu cheie mistică,
alteori implicând simple asociaţii sentimentale”.
Pictura,
aşa cum a fost
Ideea
care guvernează decoraţia interioară a donjonului este evoluţionistă. Pictura
murală era organizată în două registre, separate de buza potirului. Pentru
partea inferioară ne-au rămas atât schiţa în creion, fulgurată de mâna lui Hasdeu,
cât şi transpunerea ei în culoare – ulei pe pânză caşerată pe carton –
realizată, pe două panouri, de unul din numeroşii pictori prieteni cu Hasdeu.
Înspre baza turnului un univers nebulos, tulburat de monştri zoomorfi, simbol
al vieţii necuvîntătoare. Apoi treapta raţională a materiei vii, figurată prin
marile civilizaţii ale lumii antice: Egiptul, Persia, desigur Tracia, India,
Grecia şi Palestina, fiecare având şi un corespondent filosofic: Misterul,
Lumina, Ritmul, Ruga, Extazul şi Voinţa. Deasupra potirului – deci, în
registrul superior – lumea divină, populată de capete de îngeri bucălaţi,
zburând printre nouri, sub un cer azuriu presărat cu stele. Totul este vegheat,
din centrul cupolei, de ochiul lui Dumnezeu.
După
inscripţia săpată pe ochiul de piatră de deasupra portalului, 1893 – 1896,
castelul ar fi trebuit să fie gata în 1896. Dar previziunile lui Hasdeu nu s-au
adeverit. Fotografiile de lângă statuia lui Hristos, ale Iuliei-soţia, din Octombrie
1896, nu lasă să se distingă pe pereţi nici un fel de pictură. Probabil că la
acea dată pictura turnului nu numai că nu fusese executată, dar nici nu fusese
începută. De altfel, schiţa de pictură pentru partea inferioară a turnului
central este datată cu mâna lui Hasdeu, 20 Decembrie
1896.
Este sigur că pictarea a început de la cupolă în jos. Normal. Până
la vizita lui Caragiale registrul superior fusese terminat. Iată descrierea lui
Caragiale: „În mijlocul sălii circulare stă liniştit un stâlp masiv de zidărie
de coloarea marmorei trandafirii; pe dânsul se reazimă două scări de fier
uşoare, cari sue la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o
galerie metalică. [...]. În rând cu galeria [...] este un pod [...]; deasupra
acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului, o dată şi jumătate
mărimea naturală. Statua este de lemn şi colorată, după stilul evului mediu;
este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul
se ridică, deasupra unor nouri, către cer, cu braţele deschise [...]. Divinul
fiu se înalţă cu faţa către isvorul luminii, către răsărit. Din vârful domului
azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl priveşte,
aşteptându-1 cu dragoste”.
Poate faptul că pictarea părţii de sus a turnului a durat prea
mult şi nu a mai fost timp să se picteze şi partea de jos până la data hotărîtă
de Hasdeu pentru sfinţirea castelului –2
Iulie 1897 –, poate lipsa banilor, de care Hasdeu se plânge în mai multe
rânduri spre finalul construcţiei şi chiar pe schiţele desenate de el însuşi
pentru castel, sau poate amândouă causele la un loc l-au împiedicat să
finalizeze şi fresca civilizaţiilor, punând să se acopere restul peretelui cu
un albastru uniform. El însă a lăsat prietenilor şi legatarilor averii sale
să-i ducă la bun sfîrşit intenţiile. Nici aceştia însă nu vor reuşi mai mult.
Culturnicii – criminali ai răzuirii
La
restaurarea din 1962-1964 au început şi micile retuşuri în gândirea lui Hasdeu.
Pentru ca operaţia să se facă fără a se băga de seamă, întreaga decoraţie
interioară a castelului a fost răzuită, deşi arhitectul preconizase acoperirea
pereţilor cu pânză de sac pe timpul intervenţiei constructorilor, urmând apoi
restaurarea picturii. Asta s-a întâmplat în 1964 la Câmpina, 90 km depărtare de
Bucureşti şi 30 de Sinaia, într-o clădire cunoscută şi răscunoscută din
descrierile mai multor scriitori şi ziarişti – de la I. L. Caragiale la Mircea
Eliade şi G. Călinescu – şi inclusă pe lista din 1955 a monumentelor! S-au
răzuit 9 (nouă) portrete ale familiei Hasdeu numai din sufragerie, portretul
Iuliei din camera de spiritism, toată pictura din turn şi din celelalte
încăperi (câtă se mai păstra). Bineînţeles că nu s-a făcut nici o fotografie.
Ochiul lui Dumnezeu a dispărut cu totul. Dar, la doi ani după inaugurarea
Muzeului memorial „B. P. Hasdeu", Eugeniu Speranţia (Amintiri din lumea
literară, EPL, 1967) se
încăpăţânează să-l menţioneze la locul lui : „dinăuntrul turnului puteai
observa că această fereastră, luminoasă şi rotundă, înfăţişa pupila unui ochi
imens, iar pe plafon era pictat în jurul ei un triunghi”.
Poate
însă că ochiul şi triunghiul se degradaseră demult. Într-un deviz antebelic
pentru reparaţia Castelului Hasdeu, antreprenorul se obliga că va „pune un geam
de cleştar deasupra luminătorului de la turn”.
Cu
toată această omisiune – fortuită din cine ştie ce motive – zugravul s-a
străduit să facă o repictare cât mai apropiată de original. El a comis,
desigur, o serie de greşeli, dar acestea nu i se pot imputa lui, sau numai lui,
ci şi specialiştilor şi autorităţilor care l-au pus la treabă. În primul rând,
a schimbat tehnica picturii, folosind uleiul (să strălucească) în locul
culorilor de apă. (E drept că, prin această tehnică, se menţinea iluzia
vechilor imitaţii de marmoră din unele camere.) Apoi, poate şi zorit de
autorităţi să termine mai repede, el nu şi-a mai dat seama că arcele care
marcau spaţiile cu medalioane din sufragerie nu erau egale (deşi lăsau această
iluzie; anamneza lui Hasdeu s-a dovedit a fi înșelătoare și pentru arhitectul
și echipa lui de măsurători din restaurarea 1980 - sine die; noroc cu
ochiometrul meu, deranjat că, la montarea ferestrelor din spatele donjonului:
cele două biblioteci și camera de muzică, acestea – ferestrele – se prăbușeau
deodată; a trebuit să aducem planul restaurării 1958-1964, și să constatăm că,
acolo, cotele de jos ale ferestrelor erau mai sus!) şi, preluând mecanic
releveul din 1943 făcut de Wilhelm Hugo unui tronson, la scara 1:1, reuşeşte
performanţa plasării a două dintre portretele familiei Hasdeu pe colţurile
camerei. Şi performanţa de a nu mai fi putut reconstitui portretele răzuite,
afară de cel al Iuliei-soţia, copiat de W. Hugo.
Cu
toate greşelile făcute şi cu toată precaritatea pregătirii sale şcolare,
zugravul Ţenţ, altfel foarte talentat, a avut grijă să copieze modelele şi
culorile şi desenele din camerele unde nu erau relevee de la Wilhelm Hugo şi să
repicteze tâmplăria şi feroneria după culorile originale.
Să îndreptăm ororile vizate de Tamara Dobrin
Restaurarea
din 1980-1991 desăvârşeşte distrugerile precedente. Astfel, arhitectul şi
pictorul lasă uneori impresia că au de-a face cu un spaţiu absolut nou (cavou –
zic ei) pe care sunt siliţi să-l decoreze. S-au ignorat cu totul culorile
tâmplăriei şi ale feroneriei, s-a renunţat complet la culorile şi desenul
turnului central, concepându-se un proiect cu totul nou. Este drept că acest
proiect s-a bucurat de viza fostului Consiliu al Culturii şi Educaţiei
Socialiste, dar e timpul să îndreptăm ororile acestui organism. În primul rând
trebue să obligăm arhitectul şi pictorul să lase mărturii despre absolut orice
detalii, astfel ca ele să poată fi reconstituite oarecând. Zic să-i obligăm,
deşi, însăşi îndeletnicirea asumată de ei îi obligă la înregistrarea tuturor
detaliilor, încât să se poată şti cum se prezenta monumentul la data preluării
lui. În al doilea rând, să reconstituim pictura răzuită din turnul central.
Dacă n-o facem acum, s-ar putea să nu mai fie făcută niciodată.
Să
ne reamintim ce-i spusese Hasdeu lui Caragiale, anume că totul are o logică
aici. Să ne reamintim apoi cuvintele Iuliei - soţia, întărite de Hasdeu la 7 Martie
1903, în faţa Academiei Române: „turnul, care este o biserică, vă rămânea
inalterabil”. Dacă vrem să dăm cinstirea cuvenită înaintaşilor, să le lăsăm
inalterabile ctitoriile! Chiar dacă ne va fi greu, să trecem peste propriile
orgolii. Ar fi o superbă sfidare la adresa celor, de aici sau de aiurea, care
au crezut că ţara asta a putut fi clintită, schimonosită sau spulberată.
Vai,
dar câtă jelanie perfidă şi ce meşteşug de cuvinte aduc cei ce spun că nu se
mai poate face nimic la Muzeul Hasdeu! Şi ce susţinători găsesc că, da, nu sunt
materiale suficiente pentru reluarea vechii picturi. Dar ia să se-ntrebe
onoratele comiţii, din vina cui nu sunt aceste materiale? şi ia să-i atingem
puţintel moral, în meseria dumnealor, pe cei care fac să dispară asemenea
mărturii! Nu se vor strădui domniile lor să le aducă sau să le reconstitue?
În
privinţa picturii din turn, eu n-aș zice zice că documentele lipsesc cu
desăvârşire. Aici, Ţenţ a copiat de pe pictura originală şi ne-a lăsat o
imagine cât de cât apropiată. Zugrav popular, el era în Câmpina ca un fel de
Barbu Lăutaru în muzică. Tot aşa cum Liszt, ascultând o piesă cultă cântată de
Barbu după ureche, ar fi putut s-o apropie de original, un pictor profesionist
ar putea să retranspună copia lui Ţenţ în tonuri apropiate de cele ale
pictorului lui Hasdeu. Numai să fie capabil şi să vrea. Şi să se apropie de Hasdeu
cu dragoste. Căci, dacă credem că „marele magistru” era „cam tra-la-la” şi a
fost „obraznic” că s-a amestecat în treburile pictorilor, dacă, adică, iubire
nu e, nimic nu e! Mă rog, obraznic, neobraznic, era casa lui. Despre care avea
pretenţia să fie „o miniatură a Daciei...”.
Hoinărescu interzice apostolii neamului
Dar
să admitem fără rezerve pictura pe care o execută din 1989 soţii Cristina
(scenografă) şi Dan Strâmbu (grafician). Beatitudinea noastră nu poate ţine prea
mult. La nivelul duşumelei, Hasdeu „avea – îşi amintea Victor Bilciurescu în
1930, după 33 de ani – 12 scaune-paturi (pentru musafiri), având fiecare
deasupra, în camee şi în ulei, portretele scriitorilor favoriţi: Bălcescu,
Kogălniceanu, Laurian, Alecsandri, Eliade, Bolintineanu, Conta etc.”. În 1900
aceste scaune-paturi deveniseră numai scaune: „în jurul postamentului pe care
se înălţa statuia, de-a lungul peretelui rotund şi între alte mobile de mai
mică importanţă, erau douăsprezece scaune, cu lemnul aurit, tapisat cu același
pluș roşu şi cu spătare foarte înalte, terminate sus cu un fronton
triunghiular. În frontonul acesta triunghiular al fiecărui scaun era încadrat
câte un mic medalion oval pictat, câte o miniatură în ulei. Fiecare medalion
reprezenta pe câte unul din capii revoluţiei din 1848. Mi-l amintesc bine pe
Bălcescu; mi-l amintesc bine pe Alecsandri, pe Kogălniceanu, pe Eliade
Rădulescu, pe C. A. Rosetti... M-am întrebat ades: ce a devenit oare această
comoară care a fost atât de scumpă incorigibilului paşoptist, adorator al lui
Bălcescu?” (Eugeniu Speranţia). Indiferent că în 1900 Hasdeu restrînsese aria
personajelor la paşoptişti, renunţând la Vasile Conta şi la Ion Creangă, este
cert că cei doisprezece aveau, în viziunea sa, rolul apostolilor (neamului
românesc), în care calitate-l puteau înconjura pe Hristos. Ori, fiindcă Strâmbu
pictează de la cota duşumelei (chiar şi zugravii secolului XIV lăsau un brîu),
scaunele nu mai au loc, întregul turn fiind ocupat de Dan Strâmbu! Cu avizul
şefului de proiect, Călin Hoinărescu.
Carenţe ale şcolii de arhitectură
Cam
aceleaşi probleme se pun în aşa-numita cameră de spiritism. Şi în
reconstituirea celor două case din spatele castelului, demolate în anul 1965
(bineînţeles, tot fără relevee şi fotografii). Dar, despre coerenţa ansamblului
arhitectural Castelul „Iulia Hasdeu” am mai vorbit în Cum vreau eu, sau
Hasdeu?, scos din pagina „Contemporanului” în 1987 de Tamara Dobrin şi publicat anul acesta în „Verva”, în numerele 1 şi 2.
Şi,
pentru că experienţa nefastă a celor două intervenţii asupra ansamblului Hasdeu
lasă să se întrevadă carenţe ale şcolii de arhitectură în privinţa restaurării –
carenţe prezente probabil şi în relaţia cu alte monumente, propunem ca toţi cei
chemaţi să execute astfel de operaţii – arhitecţi, ingineri constructori,
pictori – să fie atestaţi, de Ministerul Culturii. Inclusiv cei care fac parte
din comisiile de avizare a proiectelor de restaurare.
ÎNCĂ O EXPROPRIERE A POPORULUI ROMÂN?
Domnul
arhitect Călin Hoinărescu, de la Institutul de proiectări din Ploeşti, a fost
ani buni cunoscut ca mâna dreaptă a Tamarei Dobrin în acţiunea de sistematizare/(demolare)
a satelor. După Revoluţie, el şi toţi ca el s-au repezit să pretindă că altceva
au făcut, anume că au salvat arhitectura tradiţională a satului. (Probabil prin
blocurile-tip pe care le propuneau.)
Domnul
Hoinărescu este şeful de proiect la complexul de întâmplări pe care muzeul Hasdeu
le suportă din 1980. Această nenorocire intitulată fraudulos operă de
restaurare nu numai că înghite milioane şi că e gata să producă încă o aberantă
expropriere a poporului român, desfigurându-i un monument de-o asemenea
valoare, dar respectiva năpastă pare a nu putea fi oprită. Oare de ce? Nu cumva
fiindcă domnul autor-şef al ei nu mai este doar un
arhitect – chiar cu pile – de la Ploeşti, ci şi mai şi?
Octavian
ONEA
(Articol
publicat în revista „Flacăra”, nr. 1, 1-15. Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13)
(va
urma)
