Prea puţin cunoscută şi apreciată în Câmpina natală şi în România, pianista Alina Bercu a cucerit lumea

Născută în Câmpina, la data de 9 februarie 1990, la două luni după căderea regimului comunist, pianista Alina Bercu își petrece copilăria în orașul natal până la vârsta de de 9 ani, atunci când viața îi deschide calea magică a muzicii şi începutul unei cariere de excepție. 

În anul 1997 atinge pentru prima dată clapele pianului, instrumentul care îi va schimba definitiv viața, la cursurile profesoarei Magdalena Toma, în clădirea fostei Case a Pionierului. Mulți ani mai târziu, Alina Bercu recunoștea mâna destinului declarând: „am ajuns să studiez pianul dintr-o mare întâmplare, bazată pe inspirația de moment a mamei”.

 În anul 1999, la îndemnul Magdalenei Toma, părinții Alinei hotărăsc să meargă mai departe și să își susțină copilul la alt nivel de performanță muzicală, în Brașov, sub bagheta renumitei profesoare Stela Drăgulin. La vârsta de 9 ani, Alina Bercu părăsește Câmpina și se mută, împreună cu mama ei, la Brașov, din dorința de a studia pianul în cadrul Universității Transilvania – Facultatea de Muzică.

Referitor la acest moment de cotitură din viața Alinei, profesoara Stela Drăgulin declara în revista Formula  AS, cinci ani mai târziu, atunci când eleva sa câștiga marele premiu și medalia de aur - secțiunile „solo” și „concerto” la concursul World Piano Competition, Cincinnati – Ohio (SUA), următoarele: „Țin minte că era într-o duminică și am acceptat s-o văd pe Alina doar pentru că mă rugase o cunoștință. Și, Doamne, ce surpriză! Fata venise cu un repertoriu cel puțin amuzant - Ceata lui Pițigoi, Călărețul sălbatic, Țăranul vesel. De-abia dacă nimerea ceva note, pe ici, pe colo... Dar erau așa hotărâte, și ea, și mama ei, că am decis să o iau pe Alina la ore, o dată pe săptămână, când făcea naveta de la Câmpina la Brașov. Sigur, nu era nici pe departe de-ajuns, dar eu nu prea insistam la mai mult, pentru că nu vedeam cine știe ce viitor în ea. Dar mama Alinei nu s-a dat nicicum bătută, a decis că fetița ei merită o șansă adevărată, așa că s-au mutat la Brașov. Ei bine, când am văzut că se îngroașă gluma, am zis că uităm tot ce-am făcut până acum, tot amatorismul, și ne apucăm de pian la modul profesionist!” 

Providențiala întâlnire dintre profesor și elev avea să îi aducă Alinei Bercu șapte ani grei de muncă și rezultate pe măsură, tânăra pianistă recunoscând la rândul ei, într-o recentă declarație oferită site-ului românia-muzical.ro, că îi datorează enorm profesoarei din Brașov: „Doamna Stela Drăgulin rămâne una dintre persoanele cele mai importante din viața mea. (...) Este foarte exigentă, foarte strictă, dar asta te ajută pe tine să înveți ce înseamnă să fii disciplinat, să-ți organizezi timpul și gândurile. (...) Datorită dumneaei am avut multe concerte în perioada aceea. Practic am crescut pe scenă în toți acești ani, ceea ce este un lux, aș putea spune, pentru că observ foarte mulți pianiști, din toată lumea, care cântă foarte rar, chiar și la maturitate, când au șansa de a urca mai des pe scenă. (...) Nu pot decât să fiu foarte recunoscătoare și să îi multumesc doamnei Drăgulin pentru toată susținerea și toată încrederea. Sunt unul dintre puținii norocoși din România, poate chiar din lume, care au avut șansa să crească, ca om și ca artist, pe scenă”.

În anul 2006, la numai 16 ani, pianista a fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Wiemar (Germania) și a urmat în paralel învătământul  liceal, până în 2009, la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. Își începe studiile universitare sub îndrumarea profesorului Grigory Gruzman la Universitatea de Muzica „Franz Liszt” din Weimar (Germania), iar din 2011 a fost admisă la cursurile de masterat ale prof. Wolfgang Manz de la Universitatea de Muzica din Nürnberg. În acelaşi timp studiază şi muzica de cameră la Universitatea de Muzică din Frankfurt am Main, la clasa prof. Michael Sanderling şi prof. Angelika Merkle. 

A participat la cursurile de măiestrie artistică susţinute de Lory Wallfisch, Rudolf Buchbinder, Leslie Howard, Robert Levin, Andras Schiff, Ana Chumachenco, Wen-Sinn Yang, Werner Bärtschi, Menahem Pressler şi Karl-Heinz Kämmerling.

Alina Bercu are deja o carieră concertistică impresionantă, susţinând numeroase recitaluri şi concerte pe renumite scene din Europa, America şi Asia: Carnegie Hall - New York, Théâtre de Vevey, Tonhalle – Zürich, Glocke – Bremen, Prinzregententheater – München, Tonhalle – Düsseldorf, Musikhalle – Hamburg, Teatrul Teo Otto  – Remscheid, Auditorium – Roma, Sala Palatului şi Ateneul Roman – Bucureşti,  aflându-se sub bagheta unor mari maeştri: Sergiu Comissiona (SUA), Misha Katz (Franta), Clemens Schuldt, Romely Pfund, Robert Stehli (Germania), Jan Stulen, Theo Wolters (Olanda), Paolo Arrivabeni (Italia), John Wesley Strickler (SUA), Cristian Mandeal, Ilarion Ionescu Galaţi, Horia Andreescu, Emil Simon, Vlad Conta ş.a.

În 2009 a înregistrat, alături de renumitul violonist Ilian Garnet, CD-ul „Schubert - Ysaye - Brahms” (casa de discuri „Fuga Libera” – Bruxelles), disc premiat cu „Cle d’Or” în Franţa şi „Golden Label” în Belgia.

Alina Bercu este laureata mai multor concursuri internaţionale precum: „Steinway & Sons” (Germania), „The World Piano Competition” (USA), „Clara Haskil” (Elveţia), „Premio Trio di Trieste” (Italia), „ZF Musikpreis” şi „Concursul European de Pian” (Germania).

Încă de la o vârstă fragedă a realizat transmisiuni directe la diverse posturi Radio şi TV: NBC-SUA, Eurovision, Telepace - Italia, METRO TV - Indonezia şi TVR Cultural, precum şi înregistrări pentru Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. 

Începând cu luna mai 2018, Alina Bercu este profesor asistent la Universitatea de Muzica „Franz Liszt” din Weimar, Germania. 

Chiar dacă trăiește și muncește în Germania, are dublă cetățenie și concertează pe toate marile scene din lume, Alina Bercu nu uită că este câmpineancă și se întoarce în orașul natal ori de câte ori are posibilitatea. Anul acesta a fost prezentă, în calitate de spectator, la cea de-a IX a ediție a Festivalului de Jazz-Rock organizat la Câmpina și a avut amabilitatea să acorde un interviu publicației noastre.

- Mircea Eliade susținea cu tărie că destinul fiecăruia dintre noi stă scris undeva, într-o carte magică și că oricât am încerca să-l schimbăm nu vom reuși. Crezi în destin? 

- Sigur că da. Cred că fiecare om are anumite momente predestinate în viață. Destinul, din punctul meu de vedere, trebuie combinat cu multă voință, disciplină și muncă. Fără aceste ingrediente e mai greu să răzbești. Dacă destinul îți hărăzește să ajungi din punctul A în punctul B, este foarte important cum se întâmplă asta și dacă ești pregătit să faci față provocărilor. 

- „Am ajuns să studiez pianul dintr-o foarte mare întâmplare” – ai declarat recent. Să fi fost doar o întâmplare ori să fi avut dreptate Eliade?

- Greu de spus. Cert este că mama, după mai multe încercări, a fost nevoită să aleagă cursul de pian pentru că profesoara de desen nu era de găsit la fosta Casă a Pionerilor. Poate că n-a fost întâmplător faptul că a dat peste doamna Magdalena Toma, care a avut un rol foarte important în acel moment de început și ulterior, până am plecat la Brașov. Mi-au plăcut pianul și profesoara din prima clipă. Sincer, nu m-am gândit niciodată ce se putea întâmpla dacă atunci mergeam la cursul de pictură și nu ajungeam în fața pianului. A fost o șansă neașteptată care cred că poate fi pusă pe seama destinului.

Alături de Magdalena Toma, cea care i-a prezentat
pianul pentru prima dată

- Muzica te-a despărţit, încă din copilărie, de orașul natal, de familie, de colegi și prieteni. Îţi mai aminteşti anii petrecuți în Câmpina, școala, amicii de joacă? 

- Din ziua în care am mers la cursul de pian, eram în clasa a I-a, au mai trecut doi ani și am plecat la Brașov. Părinții mei au remarcat că îmi place foarte mult să cânt și au hotărât să mă îndrepte către performanță, la recomandarea d-nei Magdalena Toma, care a crezut în mine și căreia îi mulțumesc pentru asta. În prezent, d-na Toma locuiește în Arad și ținem legătura. Vine la concertele mele din țară. N-aș putea să spun că am foarte multe amintiri legate de acea perioadă petrecută în Câmpina. La începutul clasei a III- a eram deja la Brașov cu mama. Tatăl meu a rămas aici. Cu toate astea, îmi amintesc de grădiniță, era undeva lângă Cinematograf, azi sediul unui partid, de zilele de primăvară în care culegeam ghiocei cu colegii, de faptul că iarna era multă zăpadă, de cartierul Câmpinița, unde am și locuit o vreme și aveam prieteni de joacă, de clădirea veche a Şcolii nr. 2, unde am învățat doi ani, de d-na învățătoare Ileana Stan, de bunicii mei, de mirosul gogoșilor proaspete, de sifonărie și de altele. Am avut o copilărie frumoasă și normală alături de familia mea. Câmpina a rămas în sufletul meu, dovadă și faptul că mă întorc frecvent aici, să îmi văd prietenii și mai ales părinții, care acum locuiesc la Brebu. Mă simt bine acasă și mă consider câmpineancă. 

- În toamna anului 1999 te stabileai împreună cu mama la Brașov pentru a studia pianul la Facultatea de Muzică a Universității Transilvania, sub îndrumarea profesoarei Stela Drăgulin. Un pas ce avea să se dovedească foarte important în formarea ca muzician și totodată o misiune grea pentru un copil de 9 ani. Cum a fost?

- Am trecut într-o altă etapă. Recunosc că a fost destul de dificil, pentru că d-na Drăgulin era foarte exigentă și trebuia să muncesc foarte mult. M-am acomodat repede cu noile cerințe, îmi plăcea, și în toți anii aceia am învățat foarte mult repertoriu, tehnici de interpretare, modul în care trebuie să mă concentrez, lucruri pe care le folosesc din plin azi. Erau multe ore de muncă în fiecare zi, între șase și opt ore pe care le petreceam în fața pianului. Am acumulat mult volum și asta mă ajută foarte mult în prezent.

În paralel, mergeam și la școală, atunci când nu aveam concerte. Profesorii mă înțelegeau, dar și eu mă străduiam să obțin rezultate bune. Nu veneam cu scuze, chiar dacă aveam motive serioase. Drept dovadă, la examenul de capacitate am luat note bune și am intrat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, la clasa de sțiințe sociale, acolo unde mi-am dorit. Drept e că am fost ultima intrată  în acea clasă, dar cu medie bună - 9,27, din câte îmi amintesc. Am învățat printre picături și am scăpat de matematica nesuferită. În anii petrecuți la Brașov am pus bazele a ceea ce sunt azi.

La pian, supravegheată atent de profesoara Stela Drăgulin

- Asta înseamnă seriozitate și autodisciplină, abilităţi înnăscute sau insuflate de cineva?

- Nu știu exact. Părinții mei nu m-au obligat niciodată să fac ceva anume. Totul a venit de la mine. Mi-a plăcut să studiez, să citesc și să îmi fac temele cât se poate de serios. Îmi place literatura și am rămas cu deprinderea cititului. Acasă citesc foarte mult și oriunde plec am o carte la mine. Este modul meu de evadare din cotidian. 

- Așa stând lucrurile, nu e de mirare că la vârsta de 14 ani concertai pe marile scene ale Americii și obţineai premii importante. Se năștea o stea. Cum a fost în SUA? 

- A fost un moment frumos. În anul 2004 m-am înscris la concursul World Piano Competition, din Cincinnati – Ohio și am câștigat marele premiu și medalia dea aur la secțiunile „solo” și „concerto”. Nu mi-a venit să cred! Trăiam ceva special, pentru că erau primele mari premii obținute. Drept bonus, am primit și un concert la New York. America este fascinantă! După acest concurs, m-am întors în America concertând în mai multe state, într-un fel de turneu organizat de d-na Drăgulin. Ultima dată am ajuns acolo anul trecut când, în urma unui recital, susținut acum doi ani în Texas, am rămas în relații foarte bune cu organizatorii, care m-au invitat într-un proiect unde a trebuit să cânt în 11 recitaluri, timp de cinci zile, în locuri mai puțin obișnuite. Un ritm infernal! Scopul turneului a fost promovarea muzicii clasice în rândul publicului mai puțin avizat. Mi-a plăcut foarte mult ideea, chiar dacă nu e ușor să cânți afară, la temperaturi de 35 de grade. A ieșit foarte bine și m-am bucurat că oamenilor le-a plăcut ceea ce vedeau și auzeau.

2004. Word Piano Competition (SUA).

- În anul 2006, la vârsta de 16 ani, elevă a Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov, ai fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Listz” din Weimar – Germania, unul dintre cele mai mari centre muzicale europene. A fost greu de luat decizia de a părăsi România?

- În România nu prea mai aveam ce să învăț, dar n-a fost o decizie uşoară, ci una corectă. Am plecat în Germania într-un program special de tineri studenţi, la clasa profesorului Grigory Gruzman. După șase luni am dat examen și am devenit student normal, continuând și studiile liceale în țară. Aveam derogare de la Ministerul Învățământului de la București și mă prezentam doar de două ori pe semestru, pentru teze și încheierea situației școlare. Trebuia să termin liceul și să obțin diploma de bacalaureat. N-a fost deloc ușor până am terminat, în anul 2009. În Germania am avut ce învăța de la Grigory Gruzman, un om excepțional, la care am vrut să ajung de la început. Acolo este alt nivel de instruire și alte modalități de aprofundare a studiului. Sunt îndeplinite toate condițiile necesare performanței. Din punct de vedere financiar, am avut șansa să obțin o bursă de la un club Rotary din Elveția și să obțin, în continuare, venituri din concerte. S-au legat lucrurile într-un mod fericit. 

- Dintr-un motiv sau altul, vârfurile culturii românești, indiferent de epocă, au ales să studieze, să își construiască o carieră și să trăiască în afara țării. Te simți atrasă de acest gen de dizidență care ne reamintește în permanență că suntem o cultură mică?

- Nu cred că cineva pleacă din țară pentru că este iarba mai verde în Germania, Olanda, Anglia ori Franța. Pleacă pentru că acolo sunt condiții mai bune, de studiu, de muncă, de trai. Vorbesc des pe această temă cu prietenii mei din zona artelor și de fiecare dată ne ajung din urmă regretele, pentru că nu avem și la noi acasă condiții ca acolo sau cel puțin apropiate. Când spun asta mă refer la tot sistemul românesc. Eu nu susțin ideea că suntem o cultură mică. Avem un izvor nesecat de talente și mulți oameni de calitate. În schimb, nu îmi place, absolut deloc, faptul că trebuie să plecăm și să ne realizăm în altă parte și nici faptul că nu suntem apreciați şi susţinuţi în țara noastră. De exemplu, îmi este destul de greu să cânt în țară, pentru că am nevoie de foarte multe la un concert: un pian bun, un tehnician care să se îngrijească de instrument, o sală adecvată și multe altele.

- În paralel cu studiul la Weimar ai susţinut multe concerte și ai obţinut premii importante. Care dintre ele îţi este cel mai drag?

- N-aș putea să spun că am preferințe. Premiile au venit când mă așteptam mai puțin. Unul dintre cele mai importante concursuri la care am participat a fost „Clara Haskil”, în Elveția, în anul 2007. Este în top cinci concursuri la nivel mondial, competiție înscrisă și recunoscută de Federația Mondială a Concursurilor Internaționale de Muzică. Acolo am fost laureată și am rămas cu amintiri de neșters. Aveam 17 ani, studiam de un an în Germania și intram, la acea vreme, în concert cu 80 dintre cei mai buni pianiști din lume, majoritatea mult mai experimentați. N-am avut nicio emoție, pentru că știam foarte bine ce am de făcut. După prima etapă am rămas 15 în concurs, în seminală șase și în finală trei. Am câștigat fără să mă aștept absolut deloc. Nu pot să spun că un premiu sau altul îmi este drag, pentru că fiecare a venit în momente diferite, după ani de muncă și fiecare reprezintă o parte din viața mea. În urma tuturor concursurilor am învățat ceva, mi s-au deschis alte uși și tocmai de aceea nu pot să fac un clasament. 

- Afişezi o siguranţă de sine incredibilă pentru o persoană atât de tânără ce ajunge să concerteze în prezența a mii de oameni pe scenele lumii. Cum faci faţă trăirilor fireşti, emoţiilor care ne copleşesc pe majoritatea dintre noi în astfel de situaţii? 

- În ce mă priveşte, pot să vă spun că înainte de concert sunt atât de concentrată la ceea ce am de făcut încât nu simt nicio emoție care să mă disturbe. Nu contează că sunt în fața a două mii sau a trei mii de oameni, într-o sală ori că acel concert se transmite în toată lumea, pentru că intru în zona mea de liniște interioară, unde mă simt în siguranță. Asta vine și pe fondul studiului aprofundat, a sutelor de ore de pregătire. Sunt sigură pe orice mișcare făcută și pe toate tipurile de memorie. Mă simt ca un avion cu sute de sisteme, care nu se prăbușește dacă unul dintre ele cedează. Nu mi s-a întâmplat niciodată să greșesc de așa natură încât să părăsesc scena. 

- În anul 2009, la numai 19 ani, înregistrai CD-ul „Shubert-Ysaye-Brahms”, alături de renumitul violonist Ilian Gârneţ, disc ce avea să primească premii foarte mari. Cât de important a fost acest moment în cariera ta?

- A fost o colaborare foarte importantă cu violonistul Ilian Gârneţ din Republica Moldova, care în vara acelui an a câştigat locul trei la Concursul Internaţional „Regina Elisabeta” din Bruxelles şi premiul publicului. Acesta este Everestul concursurilor de muzică din lume! Ulterior, casa de discuri „Fuga Liberă” din Bruxelles l-a finanţat pe Ilian şi acesta a ales să înregistreze un disc alături de mine, la propunerea dirijorului Mişa Kaltz, care a considerat că ne potrivim foarte bine. Şi n-a greşit! Discul a fost vândut în toată lumea şi am avut zeci de concerte de promovare în Belgia. Surpriza colaborării a venit atunci când discul a fost distins cu două premii foarte importante şi anume „Golden Label”din Benelux şi „Cle d’Or”din Franţa. Nu ne aşteptam la această onoare şi a fost o mare bucurie. Indirect am atins şi această performanţă în cariera mea. 

- După atâţia ani de studiu intens ai simţit vreodată nevoia de a lua o pauză?

- Nici vorbă. Când ajungi într-o asemenea horă trebuie să joci până la capăt. În anul 2011 m-am înscris la cursurile de Masterat în cadrul Universităţii de Muzică din Nurnberg. După şase luni am hotărât să le întrerup, pentru a trece mai repede la nivelul maxim existent în sistemul muzical german - „concert examen”. Este un nivel de studiu care se adresează performerilor şi am făcut doi ani. În paralel, am mai terminat un master de muzică de cameră la Franktfurt. La nivel academic am absolvit tot ceea ce se putea în Germania. Din anul 2018, sunt profesor asistent la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Weimar.

- Există un echilibru între timpul dedicat muzicii, cultului muncii, perfecţionării şi timpul dedicat vieţii personale? 

- Sigur că tot acest stil de viaţă are nevoie de momente de relaxare, cu prietenii, cu familia. Ceea ce mă ajută să fac faţă volumului de activităţi este faptul că îmi place foarte mult să alerg. Cel mai mult am parcurs 25 de km. În urmă cu doi ani m-am înscris la o şcoală de alergători amatori. O dată pe săptămână ne antrenăm într-o grupă, oameni de toate vârstele, învăţând să alergăm pe diferite distanţe. Instructorii sunt antrenori profesionişti. La început îmi doream să ajung la performanţa de 5 km alergaţi, dar nu îi dădeam nicio şansă cursului. Apoi m-am înscris, la insistenţele unor colegi de şcoală, chiar la o ştafetă internaţională de 8 + 17 km. Aşa am ajuns să alerg 25 de km fără oprire, după opt luni de antrenament. Alergatul îmi face foarte bine, din toate punctele de vedere şi este modul de relaxare ideal.  În general sunt o persoană introvertită şi mă simt bine cu gândurile mele în momentele de alergare. În afară de asta îmi place să călătoresc, atunci când programul îmi permite, să mă întâlnesc cu prietenii şi familia în ţară şi să citesc. Locuiesc în Düsseldorf, am dublă cetăţenie şi mă bucur că este aşa. Dacă n-ar fi existat posibilitatea păstrării dublei cetăţenii, nu renunţam niciodată la cea română în favoarea celei germane. N-am un motiv anume, aşa simt.

Alina Bercu, într-un concert susţinut la Ateneul Român

- Născută într-o ţară ai cărei cetăţeni au rămas, în proporţie însemnată, tributari unor vechi metehne comuniste, în ultimii 20 de ani ai construit, pas cu pas, o carieră remarcabilă. Cum se vede România din lumea în care trăieşti?

- E destul de complicat să vă răspund, pentru că eu vin des în România, ştiu tot ce se întâmplă şi îmi vine greu să fiu obiectivă. Observ că s-au schimbat multe lucruri în bine. De exemplu, Câmpina de azi nu mai seamănă cu cea de acum zece ani. Oamenii au iniţiativă şi curaj, încearcă să ţină pasul cu vremurile şi asta aduce progres. Ajung mai mereu la Festivalul de Jazz Rock, pentru că îmi place ceea ce reuşeşte să facă Liviu Briciu, cu mari eforturi. Important este ca în fiecare oraş, localitate din ţară, să existe oameni care vor să schimbe lucrurile. Numai aşa România va arăta altfel în viitor. Sunt cam naţionalistă şi cred că dacă poţi să îţi iubeşti ţara, trebuie să o faci. Eu am încredere că oamenii buni vor schimba fiecare loc în care trăiesc şi toate aceste mici schimbări vor aduce o altă faţă ţării noastre. 

(F.F.)

Editorial: CE ALEGEM (1)

Nu „pe cine alegem?”. De obicei facem confuzie între cele două întrebări. Politica noastră este, s-a spus de mult, intens personalizată, contează omul și mai deloc programul, principiile. Cei mai în vîrstă își amintesc de succesul fulminant al lui Petre Roman în anii ’90, pur și simplu pentru că era un bărbat bine, care arăta și vorbea cu totul altfel decît activiștii troglodiți cu care oamenii erau învățați. Iar Coposu era huiduit pentru că era bătrîn și urît. Nu s-au schimbat lucrurile de acum 30 de ani. Analfabetismul civic al românilor îl depășește cu mult pe cel literal. Nu există diferență decît de grad și formă între cei care votează găleata de plastic și sticla de ulei sau pentru că îi sperie primarul că dacă-l aleg pe celălalt, ăla le taie ajutorul social (plaga care explică înapoierea României), și „sofisticații” care-ți demonstrează că nu ai pe cine alege, că toți sînt la fel, că X e manevrat de nu știu care servicii și Y de Soros etc. Și la televiziuni se discută, firește, despre candidatul cutare sau cutare. 

Dar ce alegem, de fapt? Cineva se va fi mirînd de simplitatea răspunsului: un președinte... Dar dificultatea de aici începe: ce fel de președinte? Mandatul d-lui Johannis a fost catastrofal prin lipsa de reacție, reacții tardive, neargumentate sau prost argumentate. În lupta cu un PSD deținînd toate pîrghiile puterii, el a reușit să despoaie funcția prezidențială de orice prestanță, lăsînd-o doar o funcție decorativă. Că ne place sau nu, președintele cel mai adecvat la structura politică și etno-psihologică a unui popor foarte greu de guvernat a fost Băsescu, în primul său mandat cel puțin. Omul dispus să lupte cu orice preț și care a reușit să construiască niște instituții pe care nici măcar PSD în guvernarea aceasta nu a reușit să le distrugă complet. Cel mai cumplit coșmar ar fi o republică parlamentară, la felul cum arată astăzi (și nici cel viitor nu va fi mult diferit) parlamentul nostru. România are nevoie de un președinte puternic, care să echilibreze derapajele instituționale care, cum vedem zilnic, la noi sînt regula, nu excepția. Și dl. Președinte mai are un handicap: PNL-ul. Partid la fel de nereformat (și nereformabil?) ca și PSD-ul, murdărit de lungi complicități cu acesta. Niciodată dl. Președinte nu a vorbit public despre asta. Dacă PNL va cîștiga, prin dl. Johannis, prezidențialele și la anul va avea un scor precum cel de la europene și la parlamentare, atunci va avea o sarcină aproape imposibilă. Să lupte cu moștenirea populistă și contraselecția temeinic sădite în societate de PSD. Nici președintele, nici partidul nu par pregătite doctrinar și politic pentru o asemenea bătălie, pentru reforme de profunzime care se fac împotriva intereselor imediate ale votantului. Programul, dacă ar fi fost, trebuia arătat de acum. Dau un singur exemplu: are vreun partid (PNL în speță) curaj să propună reforma administrativă, reducerea sistemului falimentar cu 42 de județe la vreo 20 de regiuni administrative? Ar fi o reformă radicală înspre modernizarea autentică a României. Rareș Bogdan e un fel de Antonescu gata doar de spectacol ieftin. Dincolo, pentru prima oară în 30 de ani, urmașii lui Ceaușescu nu au un candidat credibil la prezidențiale. D-na Dăncilă e o glumă proastă, cea mai sinistră pe care istoria a făcut-o României. Cei care văd însă în asta, optimiști, prăbușirea PSD-ului sînt, cred, în mare eroare. Distrugerea țării este atît de profundă încît puterea care se va institui după viitorul ciclu de alegeri este condamnată de pe acum. Și vă asigur că PSD-ul o va devora cu poftă de șacal din opoziție, distrîndu-se. Poate fi dl. Barna președinte? Aștept momentul cînd în librării se vor vinde „la pachet” legat cu fundiță două volume. Unul cu erorile de exprimare ale d-nei Dăncilă, altul cu declarațiile aiuritoare ale d-lui Barna. Chiar nu are niciun consilier (se spune că alianța dumnealor e plină de oameni super specializați) care să-i spună că e imoral și contraproductiv să tot instrumentalizezi electoral tragedia de la Caracal? Despre care toți politicienii (și chiar media) se cuvine să tacă. Care e diferența morală atunci între domnia sa și, să zic, Codrin Ștefănescu? Sînt în acest partid cîțiva oameni de mare calitate, ei sînt însă în umbră. Pe alături se gudură dl. Tăriceanu, disperat că ar putea rămîne în afara jocului, capabil de orice compromis, dar punînd condiții ca și cum ar fi liderul unui partid de peste 20%. La fel, dl. Ponta care, însă, vrea să reintre în joc, fără să dea însă niciun semn că s-ar fi maturizat și ar fi depășit nivelul glumițelor de autobază, avînd și el un partid de strînsură din ce fugiră de pe la alții, fără consistență și fără program, căutînd unul din marile partide de care să agațe pentru intrarea în parlament. Restul candidaților ține de pitorescul oricărei campanii electorale, nu numai de la noi. Păcălici. Carența fundamentală a sistemului nostru politic este lipsa unui mare partid conservator, de dreapta, sistemul este într-o rînă. Iar societatea civilă? Ce-ar fi să se mobilizeze de pe acum pentru a impune parlamentul de 300, hotărît de popor la un vechi referendum?

Christian CRĂCIUN

Istorii uitate despre politica câmpineană a anilor ’90: MOARTEA UNUI PARTID POLITIC

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina.

În ediţia de astăzi vă prezentăm un interviu publicat de gazeta noastră în urmă cu 17 ani, care scoate în evidenţă elemente interesante din culisele politicii locale, judeţene şi naţionale ale anilor ’90, respectiv naşterea şi dispariţia ApR – Partidul Alianţa pentru România, înfiinţat în anul 1997.

Condus din 1997 până în 2002 (când a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal) de Teodor Meleşcanu la nivel naţional, de Corneliu Anastase şi Adrian Moroianu la nivel judeţean, de Enache Dragomir şi Virgil Guran la nivel local, ApR a fost un partid de nişă în rândurile căruia au activat la vremea aceea mulţi dintre cei care se regăsesc şi azi în politică, atât pe partea dreapta, cât şi pe cea stângă a eşichierului politic.

_________________________________________

Înfruntările din arena politică au cunoscut și apariții meteorice. Au existat partide puternice o vreme, care au propulsat personalități, dar care au dispărut apoi.  Alianța pentru România (ApR) este cel mai bun exemplu în acest sens. Motivele care au determinat atât ascensiunea acestei formațiuni, cât și dispariția ei,  merită încă discutate. Cu atât mai mult cu cât ApR a lăsat în viața politică urme care nu pot fi ignorate.

Dragomir Enache este unul dintre actorii importanți ai scenei politice prahovene din ultimii ani. Despre crezul său politic nu vom spune multe,nici despre modelele pe care le a urmat. Atâta doar că reporterul a observat în biroul său de la IRA, unde este mecanic şef, trei fotografii reprezentându-i pe Emil Constantinescu, Nicolae Cerveni şi Teodor Meleșcanu.

- De ce credeți că astăzi, în lumea politică de la noi, politicienii renunță ușor la apartenența față de un partid? 

- Politica este la începuturi în România.  Adevarata politică se va face după ce oamenii își vor lămuri puțin ideile, sentimentele politice. Eu, personal, m-am aliniat la gruparea de dreapta a politicii românești. Am început la PNLCD. Dl. Cerveni - ne obliga să-i spunem Nicu Cerveni - era un tip deosebit de  plăcut, cu o gândire deosebit de  fermă. Am notele lui referitoare la oligarhia financiară în care prevedea, de acum câțiva ani, ceea ce se întâmplă azi în România.

La vremea respectivă, politica românească era de stânga, aliniată ostășește în această direcție. Dar, pentru că am avut parte de libertatea aceasta,  după întâmplarea din decembrie ‘89, mi-am zis că locul meu este la PNLCD, dacă vreau să schimb ceva. Am fost contactat de Adrian Moroianu și am avut norocul să lucrez într-o echipă deosebit de bună, de plăcută. Nicio activitate nu se poate face bine în absența spiritului de echipă și a încrederii. Atunci am mers pe linia asta, pe partitura PNLCD, cu rezultate foarte bune în prima campanie.

- Cum se prezenta mișcarea liberală atunci?

- În toată această perioadă, dl.Nicolae Cerveni a susținut cu tărie că trebuie să se realizeze unirea tuturor liberalilor. La vremea aceea, când singurul care nu era de acord era Câmpeanu, la Ploiești, la sediul PNL, s-au întâlnit Patriciu, Quintus şi Preda, actualul vicepreședinte al liberalilor prahoveni. Am discutat și până la urmă s-a format Partidul Liberal prin unificarea PL ’93 cu PNLCD, în 1996, înainte de alegeri. Pe parcurs, PL a trecut la PNL și noi, de la Prahova, care am rămas PNLCD și nu am fost de acord cu această aderare, am intrat în 1997 în ApR.

În noul partid lucram cu dl. Moroianu, care era un organizator de excepție, avea o minte „aritmetică”. Cu creionul în mână, cu hărțile în față, a creat o organizație foarte bine pusă la punct. Județul era împărțit în 10 - 12 sectoare. Oamenii cu care lucram erau și ei aleși pe sprânceană; era o plăcere să ne întâlnim o dată pe săptămână la Ploiești. Totul funcționa foarte bine, ca un aparat bine reglat.

Liderul local al ApR, Dragomir Enache, alături de Adrian Moroianu, liderul judeţean

- Ce a însemnat munca de partid între campaniile electorale?

- În primul rând ne-am pus problema să menținem fiecare activitate în parte. Odată treburile împărțite, conform unei ierarhii bine stabilite, fiecăruia îi reveneau anumite sarcini. Eu eram vicepreședinte zonal. Trebuia să știu foarte clar care este starea organizațiilor din zona respectivă, cum pot fi acestea îmbunătățite și care sunt problemele. După ce am câștigat alegerile și Adrian Moroianu a devenit deputat, aveam un program bine stabilit de audiențe în teritoriu, lucru care acum se face la Câmpina, nu știu ce se întâmplă la Breaza, la Valea Doftanei... După alegerile din 1996, noi mergeam în cele 14 localități de la Valea Doftanei la Măgureni și țineam audiențe sâmbăta în fiecare dintre aceste localități. La primărie, niciodată la sediul partidului. Acesta era și crezul meu personal: odată ce ajunsesem consilier județean, nu mai eram al partidului, eram al tuturor oamenilor de pe stradă. Și încercam să-i ajut pe acei oameni de pe stradă, măcar la atât să se rezume „activitatea” politică. Altfel, acum nu mai știe nimeni să facă politică, nici nu sunt școli. Se mai taie câte o panglică la vreo inaugurare, se mai strâng oamenii să spună «trăiască domnul Adrian Năstase», dar asta nu este politică.

Deputatul Moroianu își propunea să ajungă în fiecare din cele 100 de localități ale județului însoțit de un expert guvernamental care acum este vicepreședinte al Consiliului Județean, Gabriel Hornoiu. Eu mai aveam un avantaj, mă cam cunoaște lumea. De fapt, Câmpina avea o poziție interesantă, care s-a dovedit a fi o șansă pentru politicienii din zonă: cel puțin atunci, când funcționa economia ca o mare morișcă, aici veneau oameni de la Valea Doftanei până la marginea cealaltă a județului.

Parte din staff-ul de conducere al ApR Câmpina. De la stânga la dreapta:
Gheorghe Iatan şi William Brânză (stând jos), Horaţiu Zăgan şi Virgil Guran (în picioare)

- Cât de importantă este imaginea liderilor pentru succesul unui partid?

- Este esențială, mai importantă decât doctrina. Țin minte că la PNLCD, echipele au fost formate din oameni recunoscuți, cu credibilitate. Chiar nea Nicu Cerveni ne spunea să nu venim cu vreunul la el care să fie cunoscut că iese din cârciumi ţinându-se de gard și să ne arate lumea cu degetul: «uite-l, bă, ăsta-i de la PNL!». Și după asta ne-am și ghidat. O primă imagine a mea despre liberali este de pe vremea când aveau ei o formație veche numită Frăția. I-am văzut într-o poză, formau un grup aparte, eleganți, frumoși, înalți, reprezentau Liberalii! Era o chestiune de rasă pe vremea aceea și asta am încercat să conservăm.

- ApR și-a urmărit electoratul, și-a socotit potențialele voturi?

- La audiențele despre care vă vorbeam, noi am putut să luăm pulsul fiecărei localități, să știm mereu ce se întâmplă acolo, ce probleme sunt. Faptul că după fuziunea PNL - ApR noi am reușit să ducem la PNL mulți oameni importanți, asta ne-a demonstrat că ne-am urmărit oamenii. De la bun început am avut 250.000 de membri. Acceptând că un procent oarecare din acești oameni au fost făcuți membri cu forța, nici nu știu cum ar fi posibil, dar să zicem, tot rămân foarte mulți care au venit la noi din convingere. Analizam fiecare membru în parte, vedeam cum poate să ne fie de folos, dacă este om serios... În anumite localități, de pildă la Brebu, știam de la început câți ne vor vota, pe fiecare stradă. După alegeri am făcut socoteala. A fost o urmărire din asta inginerească, aritmetică cum spunea Moroianu, care ne-a şi dus în final la câştig. Poate că nu toata lumea îl cunoştea pe Meleşcanu, nu toată lumea cunoştea doctrina. Din punctul meu de vedere, sunt două chestiuni diferite: statutul, doctrina făcute la Bucureşti, acolo „sus” şi capacitatea organizaţională din teritoriu. Dacă ai parte de o echipă formată din oameni pragmatici, poţi să realizezi o structură care nu dă greş. Ordinea extraordinară în care lucram ne-a dat posibilitatea să ştim că vom fi a doua putere politică în Prahova.

Teodor Meleşcanu, candidat la alegerile prezidenţiale din partea ApR,
 în vizită  la o fabrică din Câmpina

-Dincolo de orgoliul local, spuneţi-ne, vă rog, cât de importantă era filiala prahoveana a ApR pe plan naţional? 

- Noi, prahovenii, aveam o mare influență în ApR. Mai ales prin faptul că președintele nostru, [Corneliu – n.r.] Anastase, a fost un tip foarte dur, fusese director la „1 Mai”, cu mii de oameni în subordine. El a reușit să ne dea o foarte bună lecție de organizare. În plus, el a fost cel mai apropiat om de Meleșcanu. În felul acesta a iradiat în toată țara mersul lucrărilor din Prahova și așa am ajuns pe locul trei în țară. Păcat că sa ajuns aici... Dacă rămâneam fără alianță, am fi fost acum în locul PUR-ului. Dar... poate e mai bine așa.

- Cum vă explicați atunci insuccesul înregistrat de ApR la alegerile generale?

- Așa cum noi am câștigat foarte bine alegerile locale, tot așa au fost pierdute alegerile generale, de cei foarte apropiați de președintele Meleșcanu. Acolo au fost oameni cu interese extrem de mari, afirmație pe care o pot demonstra cu fapte. Tincă este acum ambasador... De fapt, toți cei care i-au fost apropiați lui Meleșcanu și-au schimbat acum direcția. O mare parte s-au dus direct la PDSR. De aici putem trage concluzia că PDSR a avut oamenii la noi, pentru că asta e politica românească.

- Pe urmă, ApR a fost cea care şi-a căutat aliați sau s-a lăsat curtată de alte partide?

- Imediat după marele eșec de la alegerile generale ne-am pus întrebarea ce ne facem. Ne strângeam săptămânal la Ploiești vreo 20 de oameni și discutam. Mulți ziceau să rămână ApE, alții să trecem la PDSR sau la PUR. Singurul care a zis atunci PNL eu am fost. Au început negocieri. De la bun început, însă, președintele nostru de la filiala Prahova nu a fost convins că vrea această fuziune. Prin urmare, protocolul pe care l-a propus și cu care s-a prezentat la primele runde de negocieri era total inacceptabil de către cei care urmau să ne fie parteneri. Voia toate locurile de președinți, de vicepreședinți, iar PNL-ul abia ar fi rămas cu câte un asemenea post pe ici, pe colo. Cert este că după raportul de forțe rezultat în urma alegerilor locale ei nu aveau niciun consilier. În mod normal, noi trebuia să preluăm conducerea, dar trebuia să fim diplomați, să lăsăm ușa puțin deschisă. Un prim rezultat al acestor negocieri a fost faptul că s-a propus în biroul județean să se treacă la PD. Cu această ocazie voi afirma adevărul gol-goluţ: toată lumea asta adus la PD, eu, cu întreaga organizație câmpineană și nu numai, cu toată zona de la Valea Doftanei la Măgureni, am rămas în așteptare. Între timp, discutam cu președintele de la Prahova, cu Dobrescu, ca eu să mă mut la liberali. Pe urmă au început să tergiverseze lucrurile, să se stratifice. La un moment dat, din cauza problemelor ivite, am apelat la avocatul Ion Rotaru, fost candidat la deputăție, să vedem cum reușim să facem totuși această fuziune. Cu toate că s-au scris multe protocoale, ar merita scris chiar un serial pe tema asta, până la urmă nu s-a respectat nimic.

- Unul dintre punctele importante discutate de președinții celor două formațiuni politice a fost situația creată la Câmpina. Cum s-au rezolvat problemele?

- Aici, până la congresul care urmă să valideze fuziunea, s-au făcut alegeri în organizația locală a PNL. S-a creat astfel o situație împotriva legii. Orice obiect în litigiu trebuie să rămână neschimbat. Toată lumea avea câte ceva în raniță, câte ceva de negociat, doar la Câmpina totul era aranjat. Asta a și stricat ulterior viața politică de la noi. La Ploiești s-au deplasat special, din cauza organizației câmpinene, Cataramă, Meleșcanu, Patriciu, pentru a rezolva problemele. Oricum, nici protocolul semnat atunci nu s-a respectat. Negocierile începute prin decembrie continuă și astăzi, cel puțin aici la Câmpina.

ROMUL REMUS MICU:

„Am candidat din partea ApR fiindcă am fost convins că cetăţenii Câmpinei vor aprecia nu partidul din care fac parte, ci omul, gospodarul”

Una dintre piesele importante ale acestui subiect a fost, la momentul respectiv (și rămâne şi acum, pentru claritatea imaginii), implicarea, atitudinea fostului primar Romul Remus Micu. Solicitat să comenteze nu numai situația ApR, dar și întregul său demers politic, domnia sa a declarat:

„ApR a apărut și a prins la început foarte mulți alegători care nu erau mulțumiți nici de rezultatele Convenției și nici de perioada 1990 - 1996 de guvernarea PDSR-ului. 

Alegătorii nu erau și nu sunt interesați de doctrină, ci de loialitatea conducătorilor politici față de cetățenii României, acțiunile acestora trebuind să conducă la îmbunătățirea calității vieții, să creeze locuri de muncă și să reducă sărăcia. ApR a creat la început, ca partid nou, o alternativă, fiindcă nu participase la guvernare. Faptul că își propusese să realizeze o politică social-liberală - ulterior a fuzionat cu liberalii - presupunea că va realiza atât creștere economică, dar și transfer de bogăție prin mijloace şi instrumente adecvate către cei săraci. 

Succesul inițial a început să se disipeze în perioada alegerilor, fiindcă liderii nu au reuşit să se adreseze unui segment de alegători, iar programele și carisma lor a fost afectată de anumite dezvăluiri mai mult sau mai puțin fondate privind activitatea acestor lideri.

Am candidat din partea ApR fiindcă am fost convins că cetățenii Câmpinei vor aprecia nu partidul din care fac parte, ci omul, gospodarul care şi-a dedicat activitatea în mod loial comunității câmpinene. Trebuie să menționez că patru partide mari îmi propuseseră să candidez din partea lor, fiind convinse că rezultatele, faptele, munca mea sunt apreciate de cetățeni și voi fi reaales.

Faptul că am ales ApR era pentru mine ca și cum ar fi fost independent. De altfel, mult timp am și dorit să candidez ca independent, fiindcă sunt convins că un primar trebuie să fie un bun manager și mai puțin om politic. Ceea ce m-a uimit a fost faptul că pentru a mă obstrucționa pe mine s-au aliat partidele de dreapta și de stânga. Unele au cheltuit sume mari și au reușit în acest mod să obțină votul majorității, dar și pe fondul nemulțumirii față de guvernarea care exista și pe care eu o reprezentasem pe plan local. De altfel, am și declarat atunci că dacă voi fi reaales, cetățenii vor avea de câștigat, iar eu de pierdut, iar dacă nu sunt ales, voi avea eu de câștigat și poate comunitatea câmpineană de pierdut. Personal, sunt mulțumit că lucrurile s-au întâmplat așa.

Ulterior, am intrat în PSD fără a urmări, așa cum se obișnuiește și cum s-a și scris, anumite interese. De altfel, nu am cerut nimic niciunui partid și nu mi s-a dat nimic, fiindcă dacă aveam ceva de cerut intram în PSD înainte de alegerile locale. Orientarea mea a pornit de la ideea că există în PSD o echipă pregătită la nivel guvernamental care ar putea face mai mult pentru națiune și pentru fiecare om în parte. Timpul va decide dacă am făcut bine sau rău”.

Sorina BUMBĂCEA

Articol apărut în ediţia din  24 septembrie 2002

În natură la Câmpina, pe urmele lui Grigorescu

Centrul Național de Informare și Promovare Turistică din CÂMPINA vă invită sâmbătă, 31 august, ora 09.00, la al 6-lea tur ghidat pietonal lunar cu tema: "ÎN NATURĂ LA CÂMPINA, PE URMELE LUI GRIGORESCU", o drumeție în natură și trecut, cu povești mai puțin cunoscute. Plecarea se va face de la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” (Bd. Carol I nr.108) împreună cu ghidul Mădălin-Cristian Focșa.

Veţi călca pe urmele pașilor marelui pictor Nicolae Grigorescu, explorând pădurile și luminișurile pe care le străbătea în ultimii ani de creație, cu șevaletul și pensulele sale, în căutarea inspirației. Nu veţi rata nici „Poiana lui Grigorescu”, nici mestecenii lui dragi, scotocind toată ziua, la adăpost de soare, prin pădurea Voilei. Veți fi uimiți să descoperiți peisaje unde te simți în creierul munților, la doi pași de oraș!

Plecând din curtea casei sale, veţi hălădui (pe poteci sau fără) prin locurile care l-au inspirat, încheind circuitul fie la mormântul său din Cimitirul Central, fie la Biserica de la Lac (unde a fost prohodit în iulie 1907).

Înscrierile se fac la tel. 0722.560566.

Echipament obligatoriu pt. orice participant: bocanci sau adidași, pălărie/șapcă de soare, pelerină de ploaie, sticlă de apă + masa de prânz la pachet (pe care o vom lua la iarbă verde, pe traseu).

„O şcoală pentru 100 de ani. Trecut, prezent şi viitor” - un proiect dedicat centenarului Colegiului Naţional „N. Grigorescu”

În perioada  12 - 14 august, la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, în cadrul „Şcolii de vară”, s-a desfăşurat proiectul „O şcoală pentru 100 de ani. Trecut, prezent şi viitor. Ediţie omagială centenar CNNG, 1919-2019”. 

Pe parcursul celor trei zile, peste 30 de elevi, coordonaţi de doamnele profesoare în învăţământul primar Mirela Gherghiceanu şi Iulia Negoiţă, au participat la diferite activităţi. Astfel, în prima zi, tema principală a fost lectura. Copiii au participat la diferite ateliere precum: „Cuvintele mele scriu poveşti”, „Călătorind în lumea cărţilor”, „Cartea mea preferată”, „Din tainele scrierii cărţilor”- întâlnire cu scriitoarea Maria Dobrescu şi exerciţii joc de scriere cu rimă, activitate desfăşurată de prof. Florentina Koutoulias. 

De asemenea, elevii au participat la o activitate dedicată Zilei Internaţionale a Tineretului, organizată de asociaţia MasterPeaceRo, reprezentată de prof. Maria Dobrescu, unul din membri fondatori ai acestei organizaţii - „Atelier de jocuri şi jucării din lumea întreagă”, „Jocuri din trecut, jocuri din prezent”, „Jocuri şi jucării inventate de copii” - activitate în cadrul căreia a fost prezentat roboţelul confecţionat de „Team Undefined”, echipa de robotică a CNNG care a obţinut premiul al II-lea pentru inovaţie la faza naţională a concursului de robotică de la Bucureşti. 

În cea de a treia zi, tema a fost sportul şi alimentaţia sănătoasă.  Elevii au realizat machete şi reclame pentru alimentele sănătoase şi au discutat despre performanţele obţinute de sportivi români. De asemenea, au preparat salate de fructe şi legume, pe care mai apoi le-au degustat.

Proiectul a avut următorii parteneri: Asociaţia Părinţilor din CNNG Câmpina, reprezentată de d-l Decebal Chiţu, director educativ,  prof.  Dana Ştefan, Şcoala Gimnazială Centrală Câmpina, reprezentată de prof. Dana Tudor, Asociaţia MasterPeaceRo, reprezentată de prof. Maria Dobrescu şi Restaurantul Taverna Poseidon. La activităţi au mai participat şi următorii profesori colaboratori: Florentina Koutoulias, Cătălin Chiţu, Elisabeta Milea, precum şi elevii: Andrei Enache, clasa a XII-a şi Mihnea Manta, clasa a VIII-a de la CNNG, în calitate de voluntari.

Un moment al iepocii: anihilarea bisericii din Castelul Iulia Hasdeu (3)

În republicarea articolelor din acest serial, din care au apărut, în numerele precedente, Cumvreau eu, sau Hasdeu?, destinat revistei „Contemporanul”, și scos din pagină de Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în August 1987, și Castelul IuliaHasdeu sub asediul imposturii. Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13, am considerat că trebue să omit Critica restaurării Castelului IuliaHasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu, publicat întâi în „Oglinda de azi”, din 13 Februarie 2018, apoi, cu prescurtări, și în „Viața Românească”, 4, 2018, pp. 66-70, fiind prea aproape de anul acesta și, în plus, accesibil cititorului, fie din propria-i arhivă, fie prin internet. Este însă utilă discuției noastre reluarea liberă a unor pasaje, pentru că veghea ideologică asupra purității ateiste a Muzeului Hasdeu era mereu trează, la foc continuu, conform lozincii, ce sta alături de aceea cu proletarii din toate țările: dușmanul nu doarme!

În anul 1985 am redactat Tematica de reorganizare a expoziţiei de bază a Colecţiei [nu se mai chema Muzeu memorial] de istoria culturii „B.P. Hasdeu” din Câmpina. Era anul în care CCES comandase Institutului de Proiectări Prahova Studiu[l] privind determinarea specificului tradiţional din diferite zone ale ţării în scopul conservării şi valorificării acestuia prin proiectarea tipizată de locuinţe şi clădiri social-culturale. Ca o contracarare a reacţiilor externe, stârnite de neînchipuita barbarie a febrei demolării edificiilor de tot felul şi din toată ţara, de care fusese cuprins Ceauşescu în ultima parte a tiraniei sale. Beneficiar: I[nstitutul] C[entral de] C[ercetare,] P[roiectare şi] D[irecţionare în] C[onstrucţii] Bucureşti. Şef proiect: arh[itect] C[ălin] Hoinărescu (care era şi şeful proiectului de restaurare a Muzeului Hasdeu). Aşa s’a ajuns ca Tamara Dobrin – dublă vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste [Ministerul Culturii] şi a Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era Ceauşescu – să semneze condica (expresia nu’mi aparţine) la Ploeşti, la Institutul de Proiectări Prahova, unde lucra Hoinărescu. Venea șefa de la București și subalternii ei de la CJCES să nu fi știut? Peste poate! Mai mult, cineva realizase o construcție plasă de păianjen, dar din armături de beton, în care Complexului Muzeal al Județului Prahova i se dăduse și lui o părticică din proiectul Specificului tradițional și, totodată, organizația PCR a acestuia fusese unificată cu organizația PCR a CJCES, secretara B[iroului] [Organizației de] [Bază] fiind aleasă șefa Secției Muzeul de Istorie și Arheologie.

Prin adresa nr. 779/ 25 nov. 1985, cu care Tematica 1985 a fost returnată Complexului Muzeal al Judeţului Prahova – din care făcea parte atunci Muzeul Hasdeu – CJCES Prahova făcea observaţia: „Capitolul «Haşdeu (sic!, O.O.) arhitect» poate lipsi din tematica propriu-zisă, fiind suficient dacă pe panoul de la intrare, referitor la istoricul monumentului se menţionează că el a fost făcut după planurile savantului”. Dar eliminarea acestui capitol, care cuprindea desenele schiţate ale lui B.P. Hasdeu pentru planul Castelului, 3 Septembrie 1893 (inv. 244 Mss H.), portalul de piatră şi bolta unei ferestre, 2 Octombrie 1895 (471 Mss H.), poartă de fier şi perspectivă la intrarea laterală dreapta (682 Mss H.), pictura murală din donjonul Castelului, 20 Decembrie 1896 (1407 Mss H.), toate din arhiva spiritistă, şi scrisoarea din 2 Ianuarie 1906, a Societăţii Arhitecţilor Români, semnată de Preşedintele ei, Ion Mincu, prin care-l invită pe membrul onorific B.P. Hasdeu la adunarea plenară, poate fi corelată şi cu absurdul iepocii şi comandamentul gând-faptă al suturii Tamara Dobrin – Călin Hoinărescu, care tocmai se cimentase. Deocamdată, comandamentul acela era într’o umbră deasă, de nebănuit și de nepătruns pentru mine. Chemându-mă la Ploeşti, inspectorul Mircea Todiraşcu, redactorul adresei CJCES (tm/dl.), a adăugat, în prezenţa trioului Directoare Complex – secretară BOB – şefă de secţie (Muzee memoriale), că trebue făcută o cameră Nicolae Ceauşescu (!).

Au urmat multe zile chinuite şi nopţi cu insomnii cumplite. Nu vedeam nici decorul, deşi cunoşteam Castelul cameră cu cameră şi centimetru cu centimetru. În donjon, Statuia lui Hristos dată jos – dar, postamentul ei din plăci de fier rămas neatins –, cerul ceruleum dat jos şi îngerii isgoniţi din el (o, cât de bine ar fi dat albastrul lui optimist, de nu s’ar fi împiedicat de umbra îngerilor!), Dumnezeu desfiinţat din veghea Sa înaltă. Şi, o nouă Facere şi cerul roşu, din care se năşteau alte lumi şi... Un nou demiurg? Dar mai bine că nu l-am văzut.

Într’o zi binecuvîntată, am găsit resolvarea „camerei” Ceauşescu. Cum tematica începea „În curte”, cu bustul lui B.P. Hasdeu, am pus întâi o Placă comemorativă. (Nu știu dacă cineva a comandat-o sau nu. În orice cas, la Muzeu n-a adus-o.)

Pe urmă totul a mers strună. Tematica, dactilografiată PLOEŞTI, 1986, şi-a urmat cursul. Până s-a oprit undeva. Nu știu unde. (Se spunea că la C.C.)

Partea cealaltă, nu a stat nici ea în nelucrare. Deși partidul n-a mai obținut unanimitatea dorită și doar aproape jumătate din Institutele Județene de Proiectări au răspuns chemării sale, CCES, ICCPDC, Uniunea Arhitecților din R.S.R. și Institutul de Proiectare Prahova au scos cartea Studii de arhitectură tradițională, în vederea conservării și valorificării prin tipizare, Ploești, 1987. Șef proiect, arhitect Călin Hoinărescu. În atare situaţie, cine se mai putea înţelege cu arhitectul? Mulţi tremură şi azi în faţa lui şi-i atribue proiecte şi contracte, deşi, prin tencuirea faţadelor având plastică bizantină, el distruge ireparabil valoroasele monumente feudale româneşti pe care pune mistria. Nu i-a fost greu atunci, în 1987, să obțină avizul Consiliului Culturii pentru pictura – blasfem-infernală – propusă de Dan Strâmbu, prin care credinţa în Dumnezeu a lui B.P. Hasdeu era defăimată şi răsturnată. În locul cerului plin de îngeri şi de speranţă, vegheat de ochiul lui Dumnezeu – spre care se înălţa Isus, Fiul Său – stă acum Iadul roşu cărămiziu! Lucrările – a căror executare n-am putut să o-mpiedic – se văd şi acum pe pereţii Castelului, şi nu e nevoe de tălmăcirile mele spre a fi explicate în cuvinte.

Am încercat obținerea oricărui ajutor. Tot ce am putut face imediat a fost să-l rog pe sobarul Mircea Dumitrescu, excelent meseriaș din școala de la Fabrica de teracote „Câmpinița” a lui Gheorghe Grigorescu, fiul Pictorului, să monteze două sobe albastre, care parcă fuseseră destinate donjonului, între cele două biblioteci și camera de muzică, spre a bloca desfășurarea picturii lui Dan Strâmbu în acel spațiu.

Articolul pe care-l re-public azi, Hasdeu creatorul, a apărut în „Literatorul”, II, nr. 19 (36), 8 Mai 1992, pp. 10-11. Voi continua cu Propuneri pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, din „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402, B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și altele; vom trăi și (le) vom vedea. 

HASDEU CREATORUL

„Într-o zi, pe când aveam vârsta de doi ani, tata a hotărît: «Astăzi mergem la Mihai-Vodă, să-l cunoaştem pe Hasdeu!» 

Am luat trăsura şi ne-am dus. În faţa mea a apărut un bărbat uscat, de o bunătate deosebită, cu o barbă mare şi albă, acoperindu-i pieptul, şi care mie mi s-a părut că e vărul lui Dumnezeu. M-a luat de mânuţă, m-a dus la o vitrină, de unde a ales un ou de cristal, mi l-a întins şi a spus: «Uite,vezi oul ăsta? Ţi-l dăruesc. Să-l păstrezi şi să-ţi fie viața la fel de limpede şi de curată cum e cristalul!» De atunci, pentru mine Hasdeu a rămas Vărul-lui-Dumnezeu. Imaginea aceea mă urmăreşte şi azi”.

Şi, repetând într-un fel ritualul de la 1890, doamna Cella – aşa mi-a spus să mă adresez, simplu, venerabila fiică a lui Delavrancea, în urmă cu şaptesprezece ani, în casa dumneaei, alunecată din Dante pe strada Eminescu din Bucureşti: „doamna Cella”– mă duse la o vitrină din acelaşi salon cu pianul (unde eu adusesem un magnetofon), vitrină în care, alături de alte relicve, a căror istorie n-aveam s-o ştiu niciodată, îngălbenea un ou de cristal, pe care eu, muzeograful, m-am şi repezit, imprudent şi nedelicat, să-l cer pentru Muzeul Hasdeu. „Ei, nu te grăbi, mai aşteaptă. O să-ţi vină la Muzeul Hasdeu, ştiu că acolo-i e locul, dar nu acuma”. (Îi era, revin azi, 31 Iulie 2019, dar nu și l-a mai regăsit. La un timp după trecerea Doamnei Cella spre cele veșnice, m-am reîntors la casa Domniei Sale. Dar n-am mai ajuns. Eram în apropiere, pe strada Eminescu, la câteva case de ea, când m-am întâlnit cu pianistul Dan Grigore, elevul său preferat, cu care fusesem coleg de armată lângă aeroportul Otopeni, atunci în construcție, două săptămâni sau o lună, până ce el a primit descazarmarea și libertatea să vadă Statuia Libertății din Lumea liberă și să-și ia în primire bursa din America. „O!, zice el, nu mai găsești nici un ou! Îngrijitoarea i-a vîndut casa și toate lucrurile au fost strînse de-a valma și aruncate la gunoi. Casa a luat-o” – nu Vasile Văcaru, senatorul ăla luase superba garsonieră a lui Radu Tudoran, din strada Puțul cu apă rece – unul din eVangheliii care au pus mâna pe toată capitala și capitalul. N-am mai mers mai departe și am făcut calea-ntoarsă. O.O. L-am pomenit şi pe Radu Tudoran fiindcă am fost și în casa Dumnealui, ultima dată Dânsul permițându-mi să-i retipăresc scrierile – aveam pe-atunci Editura Verva. „Dacă vreți, vă dau imediat și în scris!” Dar eu am amânat, nu aveam atâta forță financiară, cum nu am nici acum. Bun prieten cu tehnica, Radu Tudoran își citise și înregistrase pe benzi de magnetofon toate romanele. Audiobookuri. Colecția benzilor era la vedere, în încăpătoarea lui cameră de lucru și de primire. Ce s-o fi ales și de ea și de ele ?!)

Copiii prietenilor lui Hasdeu au păstrat despre acesta, până la adânci bătrâneţe, amintirea unui afabil, pâinea lui Dumnezeu, altruist (semn al divinităţii), care le acorda atenţia sa tandră. Poate datorită copiilor (am presupune noi) îl mai vizita Hasdeu pe Vlahuţă (ce-și cumpărase și el o casă, în Câmpinița, pe strada Rahovei, mai sus de vila Doctorului Sava de la „Steaua Română”) şi după ce colaborarea lor la „Revista Nouă” sfîrşise într-o polemică publicistică. De la Hasdeu ştia Alexandrina Vlahuţă – nora postumă a lui Nicolae Grigorescu – rebusul „pui prinsoare c-ai nas mare”, pe care părintele Iuliei i-l desfăşura cu creionul, desenându-l pe o foae de hârtie: o grămăjoară de pui; un cerc tras în jurul lor, şi din cerc ţâşnind raze – soarele – pui prin soare; câţiva cai năzdrăvani – pui prinsoare, cai... Aici urma o pauză misterioasă, în care degetul ghiduşului căuta arătător spre năsucul cârn şi, după ce-l apăsa uşor, într-un gest pe care Iulia îl cunoscuse şi ea cândva, se retrăgea,trăgându-l după el şi hiperbolizându-l pe hârtie – nas mare! – în explozia de bucurie a copilei, care prindea jocul și se prindea cu toată ființa în el. Dovadă că, atunci când l-a rememorat, și mi-a povestit și mie acest episod, în casa soțului ei, Gheorghe Grigorescu, fiul natural al Pictorului, aflată în spatele Muzeului Casa Pictor Nicolae Grigorescu, a fost cuprinsă de aceeași vie însuflețire, de parcă, între acel timp, al zburdei prin Grădina Edenului, și acesta al senectuții, în care se afla acum, nu trecuseră nici cele două răsboae mondiale, cu dramatismul lor special pentru atelierul de la Câmpina, și nici umilința exproprierii micuței fabrici de teracotă din Câmpinița, ce-l făcuse pe Gheorghe să asmută câinii asupra oricărei autorități comuniste care-l striga la poartă, și avea să-i scurteze viața.

Fiicele lui Delavrancea şi Vlahuţă nu se remarcaseră în nici un fel – erau încă atât de mici – dar primeau din afecţiunea pe care Hasdeu o împărtăşise taţilor lor. Aurelia Cionca – precoce pianistă – ajungeala inima lui Hasdeu prin ea însăşi. Şi ea a păstrat un dar de la Hasdeu – păpuşa Iuliei, pe care a botezat-o tot Iulia şi pe care, frumos gest!, sora dumneaei, Mara Cionca, şi copiii fratelui ei, violonistul Romulus Cionca, anume Nina şi doctorul Ion Cionca, au donat-o Muzeului Hasdeu.

Doamnele Cella Delavrancea, Alexandrina Grigorescu şi Aurelia Cionca ne-au adus din alt veac şi au purtat până la noi imaginea unui om care, prin iubire pentru cei mici şi înfăţişare, se situa în vecinătatea şi se înrudea îndeaproape cu Creatorul suprem – Dumnezeu. Dar putea trece efigia aceasta şi dincolo de intuiţia şi ochii unor copii nevinovaţi?

Hasdeu a lăsat despre sine imaginea unui creator în haine de lucru, născocind şi ostenind, în primele şase zile, la planuri care de care mai neaşteptate şi mai năucitoare. „Hasdeu ştie a lucra”; „îmi plesneşte capul în zece de muncă şi de grijă”; „grijile şi mai ales multă muncă”; „munca cea multă”; „această forţă de muncă, care ea singură nu îmbătrâneşte la mine”; „muncesc ca un bivol”; „lucrez şi iarăşi lucrez”; „sum foarte, foarte ocupat”; „sum ocupat cum nu vă puteţi închipui”; „lucrez, lucrez mereu”; „sum atât de ocupat, încât nu poci profita de aer”; am „o groază de treabă”– sunt exclamaţii ce se întâlnesc la tot pasul în corespondenţa lui Hasdeu către Iulii şi transpar, ca o adevărată condiţie a geniului, şi în intimitatea lirică: „Munca tare, munca deasă,/ Numai dânsa nu mă lasă/ Zbuciumându-mă să pier:/ Tocmai astfel altădată/ O cămaşă ferecată/ Apăra p-un cavaler (Poesie, 1872).

Prefeţele cărţilor ştiinţifice surprind şi ele coordonatele efortului şi nemărginirii: „Istoricul este un uvrier [= muncitor] şi un artist totodată” – afirma Hasdeu în prima sa operă de mai mare întindere. „În curs de mai mulţi ani îngropându-mă în bibliotece şi în archive străine şi naţionale, strînsei în sudoarea feţei grămezi de material, în legătură directă şi indirectă cu obiectul acestei cărtecele”. (Ioan Vodă cel Cumplit, 1865).

Pentru istoria naţională adunase un imens material, „grămădit printr-o laboare [= muncă]de doăzeci de ani”. „Limpezirea acestei avuţie de fontâne” cerea „o muncă de titan”. „Ni-am înţeles misiunea pe o scară colosală”, dilată Hasdeu. „Luând drept ţintă secolul XIV, opera noastră va fi totuşi până la un grad o prismă generală a românităţii şi chiar a Europei orientale, cătră istoria cărora vom aplica complexul ştiinţelor bio-sociologice. Tot ce ne-ngrozeşte, este ca nu cumva munca şi voinţa să fie covîrşite prin sărăcia puterii. Nesicuri de ziua de mâni, [...] cine ştie dacă Meşterul Manole nu va cădea de pe schele! [...] Orice fracţiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile: teritorial, etnografic, dinastic, nobilitar, ostăşesc, religios, giuridic, economic, literar şi artistic”. (Istoria critică a românilor, Volumul I, 1873).

Publicând primul volum din Cuvente den bătrâni, pentru isprăvirea căruia scria Iuliilor că a „lucrat zi şi noapte”, Hasdeu îşi arăta „intențiunea [...] de a pune o serioasă temeliă analitică pentru filologia şi diplomatica română [...]. Dacă am reuşit, nu se ştie; ceia ce ştim, este că lucrul ni-a costat multă muncă”. (1878). În volumul al II-lea, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, el nu uita să atragă atenţia că acesta „face parte dintr-o vastă colecţiune” (1879).

Cu Etymologicum Magnum Romaniae – Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, Hasdeu are senzaţia că devine demiurg. În concepţia sa, explozivă,  „dicţionarul unei limbi trebui să fie pentru un popor o enciclopediă a traiului său întreg, trecut şi presinte”. (15 Mai 1885, EMR, Tomul 1). Sforţarea este, desigur, titanică. ””Eu lucrez zi şi noapte la Dicţionarul meu. Sper că va ieşi ceva monumental, dar obositor, obositor de tot”. „Muncesc şi iarăşi muncesc”, „muncesc şi eu peste măsură”, „ce muncă”, „dar ceea ce fac eu este «Magnum Etymologicum», nu un vocabular de toate zilele. Are să iasă cel puţin zece tomuri, în care se va cuprinde întreaga viaţă a poporului român, prezinte şi trecută, întrucât se exprimă prin limbă. [...] Planul meu întrece pe Littré şi chiar pe neamţul Grimm. Îmi trebui zece ani ca să termin tot”. „Muncesc de mă spetesc, căci până la Crăciun trebui să-mi iasă a doua făscioară din Dicţionar, dar sum sănătos”. „Mă spetesc lucrând la Dicţionar”; „ce muncă, Dumnezeule! Am făcut un plan gigantic şi acum ţine-te, Hasdeule!”; „Nu ştiu, zău, unde mi-e capul de mult lucru”; „asud mereu [ca şi Creangă, n.n.¹⁾] şi schimb cămaşa de trei ori pe zi, sufăr foarte mult de căldură. Şi totuşi trebui să lucrez [..]. Şi totuşi nu pot să merg măcar la Sinaia pe câteva zile, căci până la venirea voastră vreau să scot negreşit făscioara a 3-a din Dicţionar”. „Eu lucrez mereu la Dicționar”. „Mare bucluc am și eu, ba încă trei buclucuri: 1^o cu Dicționarul; 2^o cu banii”. „M-am apucat de a lucra a 4-a făscioară din Dicţionar, şi voi ştiţi cât timp îmi iea această colosală muncă”!; „Eu lucrez iarăşi din răsputeri la a 4-a făscioară din Dicționar.”; „Sum cumplit de obosit de muncă și trebui să mă duc chiar acum la Academie.” „eu trebui să lucrez grozav”, „lucrez zi şi noapte la terminarea broşurei a 4-a din Dicţionar, cu care se încheie tomul I. În sfîrşit, e gata.[..] Sum cumplit de obosit de muncă”.

Efortul era copleşitor, dar miza (ca şi şansa culturii noastre) era unică: „Orice cuvînt oglindeşte un lucru, o fiinţă, o ideiă, o datină; aceste fiinţe, aceste idei, aceste datine, eu m-am încercat şi mă încerc a le apuca câne-câneşte  [subl. O.O.] din ieri şi din astăzi al poporului român; dar pentru ca ele cu adevărat să nu fie perdute, pentru ca să poată rodi cu-mbelşugare în brasdele cele adânci ale zilei de mâne, mă tem a le da seci, sarbede, retezate, ci m-am silit şi mă voi sili a le aduce palpitânde de vieață pe ogorul neamului românesc”. (EMR, Tomul 2). Ca în Geneză – „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun” – Hasdeu îşi vede şi apreciază opera: „în cruda singurătate la care sum osândit, numai această colosală enciclopediă a poporului român, numai contactul zilnic cu spiritul unei întregi naţiuni, numai satisfacţiunea că fac eu singur ceea ce chiar duşmanii mei au recunsocut că nu poate face nimeni, numai aceasta mă mai scapă de urîtul ce m-ar prăpădi. După vorba unui împărat roman, simţesc că mă fac zeu!”

Dar ridicându-se în cealaltă sferă şi strigându-şi numele, Hasdeu este lovit fără cruţare prin pierderea Iuliei. Schelele se prăbuşesc. „Munca geme şi suspină/ Şi se roagă la odină, – / Invalid neputincios,/ Care după lungi campanii,/ Când apar din nou duşmanii,/ Fără voie cade gios”.(Poesie, 1872). Silit la odihna zilei a şaptea, el meditează: Sic cogito. Ce e viața? – Ce e moartea? – Ce e omul? (1892). Primul capitol al acestei cărți, în care se amestecă filosofia cu experimentul parapsihologic, îl abordează pe Dumnezeu, Nemurirea și Destăinuirea: „Din punctul de vedere curat științific, adică așezat pe «știința marelui» – Astronomia  și pe «știința micului» – Chimia, dacă ne întreabă cineva: ce este Dumnezeu? singurul răspuns care ni se pare a fi apropiat de adevăr, întrucât îi e dat omului de a ști ceva în starea-i de astăzi, cată să fie: Dumnezeu este infinit. […] Dumnezeu este:  i n f i n i t,  în contrast cu mărginirea minții omenești, care totuși voește și e datoare să îl cunoască”.

De la Dumnezeu, Hasdeu trece la făptură, având călăuză Biologia, „știință în care vom da iarăși peste infinit.” Aici se întâlnește cu Darwin. „După doctrina lui Darwin, desvoltată de o școală întreagă de biologi, omul pe pământ este ultima verigă a unui lanț de transformațiuni”. Pururi sceptic, Hasdeu reproșează darwinismului „lipsa treptelor intermediare între specii”, astfel că, „în loc de un arbore genealogic, în care toți suitorii și pogorîtorii sunt legați printr-o moștenire necurmată, s-ar putea zice mai curând că evoluțiunea darwiniană este o întocmire armonică, prin care speciile se suprapun una peste alta din ce în ce mai superioare”. Carențele darwinismului se datorează faptului că „el se întemeiază aproape exclusiv pe anatomie, cel mult pe embriologie, fiind de tot șovăitor de câte ori se abate pieziș în sfera psihică”. Dar „miezul darwinismului e sănătos, e adevărat, e plin de lumină. El așează principiul evoluțiunii progresive între ființe, și acest principiu e de ajuns”. Consecință a logicii darwinismului, „evoluțiunea, care merge în jos până la așa numita protoplasmă, nu se poate opri la om, ca și când între om și între Dumnezeu n-ar fi nimic la mijloc. După cum scara ne pogoară până la infinit, ea trebue să ne urce. Ființa  neor ganică  devine ființă  organică , ființa  organică cată să devină ființă  supra-organică , și tot înainte, înainte până la infinit. Numai infinită ea nu va fi niciodată”.

Stabilind că omul este nemuritor prin  nemurirea sufletului, Hasdeu pune întrebarea: „lepădând corpul de om, ce fel de corp voiu îmbrăca eu oare mâine?” Darwinism-ul îi răspunde prin analogie: „vei fi de o specie imediat superioară, din care te vei urca într-o alta imediat și mai superioară”. Cu studierea acestei specii superioare – supra-omul – se ocupă o nouă știință, care se desvoltă din Biologie, anume Spiritologia sau Spiritismul – „știință a vieței în evoluțiune”. „Ca știință, înainte de Darwin, Spiritologia nu putea să se nască…”

Știință și credință totodată, Știința sufletului – „știința coprinsă în sufletul fiecărui om, oricât de neînvățat: religiunea” – Spiritismul , credea filosoful, „este, sau cel puțin poate să devină și tinde a deveni, singura  credință – știință”.

În ziua de odihnă, Hasdeu se dedică acestui cult al supraomului, în centrul căruia se află fiica sa, Iulia. El consacră spiritismului două temple: cavoul familiei din cimitirul Bellu şi Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina.

Nu este loc să discutăm acum asemănările (simbolurile thanatice la care trimit sfincşii egipteni, cele 9 portrete ale familiei: Tadeu şi Valeria, Boleslav, Alexandru şi Elisabeta, Bogdan şi Iulia-soţia, Nicolae, Iulia etc) şi nici deosebirile dintre ele (unul cufundat în pământ, altul aruncat spre soare). Vom reţine numai că în ambele erau simbolizate două sfere. În cavou, „pe pământ, sfera materială cu ocupaţiunile şi preocupaţiunile ei spre infinit”, iar „în fund, cerul cu stele şi îngerii într-un infinit de lumină” (Sic cogito). Urcând scara şi revenind la suprafaţă, întâlneai din nou obeliscul, ca o mască faraonică, îndemnându-te să te înalţi mai sus: excelsior!

Acest excelsior, sesizat de unul din prietenii lui Hasdeu – G. I. Ionnescu-Gion – va deveni principiul noului templu, cel de la Câmpina, pentru ridicarea căruia magul nu va cruţa nici un efort uman şi material. El se va întâlni aici din nou cu Dumnezeu, anunţându-i prezenţa pe frontonul de deasupra portalului – ochiul, într-un triunghi scăldat în raze – frumos cioplit într-o lespede de Albeşti. În spatele portalului, o mică antecameră, în care te trezeai brusc cu propria imagine în faţă, spre a împlini porunca socratică: „cunoaște-te pe tine însuţi!” Apoi pătrundeai în donjon, unde te iniţiai în taina creaţiei, cunoscându-l pe Dumnezeu şi lucrarea Lui.

Aici Hasdeu se gândise din nou la cele două sfere şi concepuse decoraţia în două registre. În partea de jos – a cărei schiţă, fulgurată de Hasdeu, o reproducem pentru prima dată, aici, schiţă transpusă apoi în ulei de unul din pictorii din jurul său – haosul, în care se nasc vietăţi monstruoase, deasupra cărorase aşează, pe o treaptă superioară, viaţa inteligentă, civilizaţia umană – reprezentată prin şase mari centre ale culturii antice: Palestina, Egiptul, Persia, Tracia, India şi Grecia, fiecare cu o echivalenţă mistico-filosofică: Voinţa, Misterul, Lumina, Ritmul, Ruga şi Extasul. În mijlocul acestor lumi – un potir din stucomarmoră trandafirie şi fier, a cărui gură separă totodată sferele. În potir o cruce, de pe care se desprinde, ridicându-se spre cer, Isus Hristos, modelat în gips de sculptorul parisian Rafaello Casciani. Crist este în sfera a doua, înconjurat de îngeri şi un brîu de nouri, deasupra cărora aureau stelele infinitului, pe o boltă albastră. În mijlocul bolţii, ochiul lui Dumnezeu veghea, din înălţimea triunghiului său, toată această alcătuire a Sa, imaginată de vărul său Hasdeu, care simţise şi el, într-un moment de cutezanţă, că se face asemenea Lui.

În preziua inaugurării, de la 2 Iulie 1897, Caragiale a făcut o descriere în albastru a cupolei, prin reportajul O vizită la Castelul „Iulia Hasdeu”, din „Epoca”, ce riscă să rămână doar ca o mărturie despre ce-a fost odată. Partea de jos era neterminată şi Hasdeu îi va ruga pe prietenii săi – cărora le încredinţează şi legatul moştenirii sale – s-o ducă la bun sfîrşit²⁾. El va isbuti să plaseze aici, după vizita lui Caragiale, 12 fotolii cu capii Revoluţiei de la 1848, câte unul – Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Eliade, C. A. Rosetti, un scriitor – Creangă, şi un filosof – Conta, ridicaţi la rangul de apostoli ai neamului românesc, aşa cum la intrare va pune să străjuiască impunătorul portal, doi sfincşi de piatră, sprijiniţi pe jilţuri asemenea.

Barbaria oamenilor şi timpul vor deteriora pictura din turnul principal. În 1964, restaurării ei se preferă copierea în ulei de către un talentat zugrav popular, Ţenţ. În 1986-1992, acestei cópii-document– care ar fi să fi fost recopiată în culori de apă de un pictor profesionist – i se preferă opera unui grafician şi a unei scenografe care, chipurile, l-ar reprezenta, la întrecere cu „marele magistru”, mai bine pe Hasdeu, decât Hasdeu pe sine însuşi! În locul lui Dumnezeu, o pânză de circular taie un sânge închegat, într-un abator cu planete de dinaintea zborurilor cosmice.

Cutezanţa lui Hasdeu este pedepsită iar, definitiv. Iar mămăliga culturii române nu vrea, sau nu mai poate, să explodeze...

Octavian ONEA

1) - Ion Bălu, Viaţa lui Ion Creangă, Bucureşti, Cartea Românească, 1990, p. 160: „abundenta transpiraţie era semnul unei enorme combustii interioare, a unui consum nervos de accentuată intensitate”.

2) - Vezi Octavian Onea, Vechi încercări de constituire a Muzeului Hasdeu, în „Anuarul Muzeului de istorie şi arheologie Prahova”, serie nouă 1 (9), Ploeşti, 1991, p. 115.

(VA URMA)