Născută în Câmpina, la data de 9 februarie 1990, la două luni după căderea regimului comunist, pianista Alina Bercu își petrece copilăria în orașul natal până la vârsta de de 9 ani, atunci când viața îi deschide calea magică a muzicii şi începutul unei cariere de excepție.
În anul 1997 atinge pentru prima dată clapele pianului, instrumentul care îi va schimba definitiv viața, la cursurile profesoarei Magdalena Toma, în clădirea fostei Case a Pionierului. Mulți ani mai târziu, Alina Bercu recunoștea mâna destinului declarând: „am ajuns să studiez pianul dintr-o mare întâmplare, bazată pe inspirația de moment a mamei”.
În anul 1999, la îndemnul Magdalenei Toma, părinții Alinei hotărăsc să meargă mai departe și să își susțină copilul la alt nivel de performanță muzicală, în Brașov, sub bagheta renumitei profesoare Stela Drăgulin. La vârsta de 9 ani, Alina Bercu părăsește Câmpina și se mută, împreună cu mama ei, la Brașov, din dorința de a studia pianul în cadrul Universității Transilvania – Facultatea de Muzică.
Referitor la acest moment de cotitură din viața Alinei, profesoara Stela Drăgulin declara în revista Formula AS, cinci ani mai târziu, atunci când eleva sa câștiga marele premiu și medalia de aur - secțiunile „solo” și „concerto” la concursul World Piano Competition, Cincinnati – Ohio (SUA), următoarele: „Țin minte că era într-o duminică și am acceptat s-o văd pe Alina doar pentru că mă rugase o cunoștință. Și, Doamne, ce surpriză! Fata venise cu un repertoriu cel puțin amuzant - Ceata lui Pițigoi, Călărețul sălbatic, Țăranul vesel. De-abia dacă nimerea ceva note, pe ici, pe colo... Dar erau așa hotărâte, și ea, și mama ei, că am decis să o iau pe Alina la ore, o dată pe săptămână, când făcea naveta de la Câmpina la Brașov. Sigur, nu era nici pe departe de-ajuns, dar eu nu prea insistam la mai mult, pentru că nu vedeam cine știe ce viitor în ea. Dar mama Alinei nu s-a dat nicicum bătută, a decis că fetița ei merită o șansă adevărată, așa că s-au mutat la Brașov. Ei bine, când am văzut că se îngroașă gluma, am zis că uităm tot ce-am făcut până acum, tot amatorismul, și ne apucăm de pian la modul profesionist!”
Providențiala întâlnire dintre profesor și elev avea să îi aducă Alinei Bercu șapte ani grei de muncă și rezultate pe măsură, tânăra pianistă recunoscând la rândul ei, într-o recentă declarație oferită site-ului românia-muzical.ro, că îi datorează enorm profesoarei din Brașov: „Doamna Stela Drăgulin rămâne una dintre persoanele cele mai importante din viața mea. (...) Este foarte exigentă, foarte strictă, dar asta te ajută pe tine să înveți ce înseamnă să fii disciplinat, să-ți organizezi timpul și gândurile. (...) Datorită dumneaei am avut multe concerte în perioada aceea. Practic am crescut pe scenă în toți acești ani, ceea ce este un lux, aș putea spune, pentru că observ foarte mulți pianiști, din toată lumea, care cântă foarte rar, chiar și la maturitate, când au șansa de a urca mai des pe scenă. (...) Nu pot decât să fiu foarte recunoscătoare și să îi multumesc doamnei Drăgulin pentru toată susținerea și toată încrederea. Sunt unul dintre puținii norocoși din România, poate chiar din lume, care au avut șansa să crească, ca om și ca artist, pe scenă”.
În anul 2006, la numai 16 ani, pianista a fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Wiemar (Germania) și a urmat în paralel învătământul liceal, până în 2009, la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. Își începe studiile universitare sub îndrumarea profesorului Grigory Gruzman la Universitatea de Muzica „Franz Liszt” din Weimar (Germania), iar din 2011 a fost admisă la cursurile de masterat ale prof. Wolfgang Manz de la Universitatea de Muzica din Nürnberg. În acelaşi timp studiază şi muzica de cameră la Universitatea de Muzică din Frankfurt am Main, la clasa prof. Michael Sanderling şi prof. Angelika Merkle.
A participat la cursurile de măiestrie artistică susţinute de Lory Wallfisch, Rudolf Buchbinder, Leslie Howard, Robert Levin, Andras Schiff, Ana Chumachenco, Wen-Sinn Yang, Werner Bärtschi, Menahem Pressler şi Karl-Heinz Kämmerling.
Alina Bercu are deja o carieră concertistică impresionantă, susţinând numeroase recitaluri şi concerte pe renumite scene din Europa, America şi Asia: Carnegie Hall - New York, Théâtre de Vevey, Tonhalle – Zürich, Glocke – Bremen, Prinzregententheater – München, Tonhalle – Düsseldorf, Musikhalle – Hamburg, Teatrul Teo Otto – Remscheid, Auditorium – Roma, Sala Palatului şi Ateneul Roman – Bucureşti, aflându-se sub bagheta unor mari maeştri: Sergiu Comissiona (SUA), Misha Katz (Franta), Clemens Schuldt, Romely Pfund, Robert Stehli (Germania), Jan Stulen, Theo Wolters (Olanda), Paolo Arrivabeni (Italia), John Wesley Strickler (SUA), Cristian Mandeal, Ilarion Ionescu Galaţi, Horia Andreescu, Emil Simon, Vlad Conta ş.a.
În 2009 a înregistrat, alături de renumitul violonist Ilian Garnet, CD-ul „Schubert - Ysaye - Brahms” (casa de discuri „Fuga Libera” – Bruxelles), disc premiat cu „Cle d’Or” în Franţa şi „Golden Label” în Belgia.
Alina Bercu este laureata mai multor concursuri internaţionale precum: „Steinway & Sons” (Germania), „The World Piano Competition” (USA), „Clara Haskil” (Elveţia), „Premio Trio di Trieste” (Italia), „ZF Musikpreis” şi „Concursul European de Pian” (Germania).
Încă de la o vârstă fragedă a realizat transmisiuni directe la diverse posturi Radio şi TV: NBC-SUA, Eurovision, Telepace - Italia, METRO TV - Indonezia şi TVR Cultural, precum şi înregistrări pentru Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române.
Începând cu luna mai 2018, Alina Bercu este profesor asistent la Universitatea de Muzica „Franz Liszt” din Weimar, Germania.
Chiar dacă trăiește și muncește în Germania, are dublă cetățenie și concertează pe toate marile scene din lume, Alina Bercu nu uită că este câmpineancă și se întoarce în orașul natal ori de câte ori are posibilitatea. Anul acesta a fost prezentă, în calitate de spectator, la cea de-a IX a ediție a Festivalului de Jazz-Rock organizat la Câmpina și a avut amabilitatea să acorde un interviu publicației noastre.
- Mircea Eliade susținea cu tărie că destinul fiecăruia dintre noi stă scris undeva, într-o carte magică și că oricât am încerca să-l schimbăm nu vom reuși. Crezi în destin?
- Sigur că da. Cred că fiecare om are anumite momente predestinate în viață. Destinul, din punctul meu de vedere, trebuie combinat cu multă voință, disciplină și muncă. Fără aceste ingrediente e mai greu să răzbești. Dacă destinul îți hărăzește să ajungi din punctul A în punctul B, este foarte important cum se întâmplă asta și dacă ești pregătit să faci față provocărilor.
- „Am ajuns să studiez pianul dintr-o foarte mare întâmplare” – ai declarat recent. Să fi fost doar o întâmplare ori să fi avut dreptate Eliade?
- Greu de spus. Cert este că mama, după mai multe încercări, a fost nevoită să aleagă cursul de pian pentru că profesoara de desen nu era de găsit la fosta Casă a Pionerilor. Poate că n-a fost întâmplător faptul că a dat peste doamna Magdalena Toma, care a avut un rol foarte important în acel moment de început și ulterior, până am plecat la Brașov. Mi-au plăcut pianul și profesoara din prima clipă. Sincer, nu m-am gândit niciodată ce se putea întâmpla dacă atunci mergeam la cursul de pictură și nu ajungeam în fața pianului. A fost o șansă neașteptată care cred că poate fi pusă pe seama destinului.
![]() |
Alături de Magdalena Toma, cea care i-a prezentat pianul pentru prima dată |
- Muzica te-a despărţit, încă din copilărie, de orașul natal, de familie, de colegi și prieteni. Îţi mai aminteşti anii petrecuți în Câmpina, școala, amicii de joacă?
- Din ziua în care am mers la cursul de pian, eram în clasa a I-a, au mai trecut doi ani și am plecat la Brașov. Părinții mei au remarcat că îmi place foarte mult să cânt și au hotărât să mă îndrepte către performanță, la recomandarea d-nei Magdalena Toma, care a crezut în mine și căreia îi mulțumesc pentru asta. În prezent, d-na Toma locuiește în Arad și ținem legătura. Vine la concertele mele din țară. N-aș putea să spun că am foarte multe amintiri legate de acea perioadă petrecută în Câmpina. La începutul clasei a III- a eram deja la Brașov cu mama. Tatăl meu a rămas aici. Cu toate astea, îmi amintesc de grădiniță, era undeva lângă Cinematograf, azi sediul unui partid, de zilele de primăvară în care culegeam ghiocei cu colegii, de faptul că iarna era multă zăpadă, de cartierul Câmpinița, unde am și locuit o vreme și aveam prieteni de joacă, de clădirea veche a Şcolii nr. 2, unde am învățat doi ani, de d-na învățătoare Ileana Stan, de bunicii mei, de mirosul gogoșilor proaspete, de sifonărie și de altele. Am avut o copilărie frumoasă și normală alături de familia mea. Câmpina a rămas în sufletul meu, dovadă și faptul că mă întorc frecvent aici, să îmi văd prietenii și mai ales părinții, care acum locuiesc la Brebu. Mă simt bine acasă și mă consider câmpineancă.
- În toamna anului 1999 te stabileai împreună cu mama la Brașov pentru a studia pianul la Facultatea de Muzică a Universității Transilvania, sub îndrumarea profesoarei Stela Drăgulin. Un pas ce avea să se dovedească foarte important în formarea ca muzician și totodată o misiune grea pentru un copil de 9 ani. Cum a fost?
- Am trecut într-o altă etapă. Recunosc că a fost destul de dificil, pentru că d-na Drăgulin era foarte exigentă și trebuia să muncesc foarte mult. M-am acomodat repede cu noile cerințe, îmi plăcea, și în toți anii aceia am învățat foarte mult repertoriu, tehnici de interpretare, modul în care trebuie să mă concentrez, lucruri pe care le folosesc din plin azi. Erau multe ore de muncă în fiecare zi, între șase și opt ore pe care le petreceam în fața pianului. Am acumulat mult volum și asta mă ajută foarte mult în prezent.
În paralel, mergeam și la școală, atunci când nu aveam concerte. Profesorii mă înțelegeau, dar și eu mă străduiam să obțin rezultate bune. Nu veneam cu scuze, chiar dacă aveam motive serioase. Drept dovadă, la examenul de capacitate am luat note bune și am intrat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, la clasa de sțiințe sociale, acolo unde mi-am dorit. Drept e că am fost ultima intrată în acea clasă, dar cu medie bună - 9,27, din câte îmi amintesc. Am învățat printre picături și am scăpat de matematica nesuferită. În anii petrecuți la Brașov am pus bazele a ceea ce sunt azi.
![]() |
La pian, supravegheată atent de profesoara Stela Drăgulin |
- Asta înseamnă seriozitate și autodisciplină, abilităţi înnăscute sau insuflate de cineva?
- Nu știu exact. Părinții mei nu m-au obligat niciodată să fac ceva anume. Totul a venit de la mine. Mi-a plăcut să studiez, să citesc și să îmi fac temele cât se poate de serios. Îmi place literatura și am rămas cu deprinderea cititului. Acasă citesc foarte mult și oriunde plec am o carte la mine. Este modul meu de evadare din cotidian.
- Așa stând lucrurile, nu e de mirare că la vârsta de 14 ani concertai pe marile scene ale Americii și obţineai premii importante. Se năștea o stea. Cum a fost în SUA?
- A fost un moment frumos. În anul 2004 m-am înscris la concursul World Piano Competition, din Cincinnati – Ohio și am câștigat marele premiu și medalia dea aur la secțiunile „solo” și „concerto”. Nu mi-a venit să cred! Trăiam ceva special, pentru că erau primele mari premii obținute. Drept bonus, am primit și un concert la New York. America este fascinantă! După acest concurs, m-am întors în America concertând în mai multe state, într-un fel de turneu organizat de d-na Drăgulin. Ultima dată am ajuns acolo anul trecut când, în urma unui recital, susținut acum doi ani în Texas, am rămas în relații foarte bune cu organizatorii, care m-au invitat într-un proiect unde a trebuit să cânt în 11 recitaluri, timp de cinci zile, în locuri mai puțin obișnuite. Un ritm infernal! Scopul turneului a fost promovarea muzicii clasice în rândul publicului mai puțin avizat. Mi-a plăcut foarte mult ideea, chiar dacă nu e ușor să cânți afară, la temperaturi de 35 de grade. A ieșit foarte bine și m-am bucurat că oamenilor le-a plăcut ceea ce vedeau și auzeau.
![]() |
2004. Word Piano Competition (SUA). |
- În anul 2006, la vârsta de 16 ani, elevă a Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov, ai fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Listz” din Weimar – Germania, unul dintre cele mai mari centre muzicale europene. A fost greu de luat decizia de a părăsi România?
- În România nu prea mai aveam ce să învăț, dar n-a fost o decizie uşoară, ci una corectă. Am plecat în Germania într-un program special de tineri studenţi, la clasa profesorului Grigory Gruzman. După șase luni am dat examen și am devenit student normal, continuând și studiile liceale în țară. Aveam derogare de la Ministerul Învățământului de la București și mă prezentam doar de două ori pe semestru, pentru teze și încheierea situației școlare. Trebuia să termin liceul și să obțin diploma de bacalaureat. N-a fost deloc ușor până am terminat, în anul 2009. În Germania am avut ce învăța de la Grigory Gruzman, un om excepțional, la care am vrut să ajung de la început. Acolo este alt nivel de instruire și alte modalități de aprofundare a studiului. Sunt îndeplinite toate condițiile necesare performanței. Din punct de vedere financiar, am avut șansa să obțin o bursă de la un club Rotary din Elveția și să obțin, în continuare, venituri din concerte. S-au legat lucrurile într-un mod fericit.
- Dintr-un motiv sau altul, vârfurile culturii românești, indiferent de epocă, au ales să studieze, să își construiască o carieră și să trăiască în afara țării. Te simți atrasă de acest gen de dizidență care ne reamintește în permanență că suntem o cultură mică?
- Nu cred că cineva pleacă din țară pentru că este iarba mai verde în Germania, Olanda, Anglia ori Franța. Pleacă pentru că acolo sunt condiții mai bune, de studiu, de muncă, de trai. Vorbesc des pe această temă cu prietenii mei din zona artelor și de fiecare dată ne ajung din urmă regretele, pentru că nu avem și la noi acasă condiții ca acolo sau cel puțin apropiate. Când spun asta mă refer la tot sistemul românesc. Eu nu susțin ideea că suntem o cultură mică. Avem un izvor nesecat de talente și mulți oameni de calitate. În schimb, nu îmi place, absolut deloc, faptul că trebuie să plecăm și să ne realizăm în altă parte și nici faptul că nu suntem apreciați şi susţinuţi în țara noastră. De exemplu, îmi este destul de greu să cânt în țară, pentru că am nevoie de foarte multe la un concert: un pian bun, un tehnician care să se îngrijească de instrument, o sală adecvată și multe altele.
- În paralel cu studiul la Weimar ai susţinut multe concerte și ai obţinut premii importante. Care dintre ele îţi este cel mai drag?
- N-aș putea să spun că am preferințe. Premiile au venit când mă așteptam mai puțin. Unul dintre cele mai importante concursuri la care am participat a fost „Clara Haskil”, în Elveția, în anul 2007. Este în top cinci concursuri la nivel mondial, competiție înscrisă și recunoscută de Federația Mondială a Concursurilor Internaționale de Muzică. Acolo am fost laureată și am rămas cu amintiri de neșters. Aveam 17 ani, studiam de un an în Germania și intram, la acea vreme, în concert cu 80 dintre cei mai buni pianiști din lume, majoritatea mult mai experimentați. N-am avut nicio emoție, pentru că știam foarte bine ce am de făcut. După prima etapă am rămas 15 în concurs, în seminală șase și în finală trei. Am câștigat fără să mă aștept absolut deloc. Nu pot să spun că un premiu sau altul îmi este drag, pentru că fiecare a venit în momente diferite, după ani de muncă și fiecare reprezintă o parte din viața mea. În urma tuturor concursurilor am învățat ceva, mi s-au deschis alte uși și tocmai de aceea nu pot să fac un clasament.
- Afişezi o siguranţă de sine incredibilă pentru o persoană atât de tânără ce ajunge să concerteze în prezența a mii de oameni pe scenele lumii. Cum faci faţă trăirilor fireşti, emoţiilor care ne copleşesc pe majoritatea dintre noi în astfel de situaţii?
- În ce mă priveşte, pot să vă spun că înainte de concert sunt atât de concentrată la ceea ce am de făcut încât nu simt nicio emoție care să mă disturbe. Nu contează că sunt în fața a două mii sau a trei mii de oameni, într-o sală ori că acel concert se transmite în toată lumea, pentru că intru în zona mea de liniște interioară, unde mă simt în siguranță. Asta vine și pe fondul studiului aprofundat, a sutelor de ore de pregătire. Sunt sigură pe orice mișcare făcută și pe toate tipurile de memorie. Mă simt ca un avion cu sute de sisteme, care nu se prăbușește dacă unul dintre ele cedează. Nu mi s-a întâmplat niciodată să greșesc de așa natură încât să părăsesc scena.
- În anul 2009, la numai 19 ani, înregistrai CD-ul „Shubert-Ysaye-Brahms”, alături de renumitul violonist Ilian Gârneţ, disc ce avea să primească premii foarte mari. Cât de important a fost acest moment în cariera ta?
- A fost o colaborare foarte importantă cu violonistul Ilian Gârneţ din Republica Moldova, care în vara acelui an a câştigat locul trei la Concursul Internaţional „Regina Elisabeta” din Bruxelles şi premiul publicului. Acesta este Everestul concursurilor de muzică din lume! Ulterior, casa de discuri „Fuga Liberă” din Bruxelles l-a finanţat pe Ilian şi acesta a ales să înregistreze un disc alături de mine, la propunerea dirijorului Mişa Kaltz, care a considerat că ne potrivim foarte bine. Şi n-a greşit! Discul a fost vândut în toată lumea şi am avut zeci de concerte de promovare în Belgia. Surpriza colaborării a venit atunci când discul a fost distins cu două premii foarte importante şi anume „Golden Label”din Benelux şi „Cle d’Or”din Franţa. Nu ne aşteptam la această onoare şi a fost o mare bucurie. Indirect am atins şi această performanţă în cariera mea.
- După atâţia ani de studiu intens ai simţit vreodată nevoia de a lua o pauză?
- Nici vorbă. Când ajungi într-o asemenea horă trebuie să joci până la capăt. În anul 2011 m-am înscris la cursurile de Masterat în cadrul Universităţii de Muzică din Nurnberg. După şase luni am hotărât să le întrerup, pentru a trece mai repede la nivelul maxim existent în sistemul muzical german - „concert examen”. Este un nivel de studiu care se adresează performerilor şi am făcut doi ani. În paralel, am mai terminat un master de muzică de cameră la Franktfurt. La nivel academic am absolvit tot ceea ce se putea în Germania. Din anul 2018, sunt profesor asistent la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Weimar.
- Există un echilibru între timpul dedicat muzicii, cultului muncii, perfecţionării şi timpul dedicat vieţii personale?
- Sigur că tot acest stil de viaţă are nevoie de momente de relaxare, cu prietenii, cu familia. Ceea ce mă ajută să fac faţă volumului de activităţi este faptul că îmi place foarte mult să alerg. Cel mai mult am parcurs 25 de km. În urmă cu doi ani m-am înscris la o şcoală de alergători amatori. O dată pe săptămână ne antrenăm într-o grupă, oameni de toate vârstele, învăţând să alergăm pe diferite distanţe. Instructorii sunt antrenori profesionişti. La început îmi doream să ajung la performanţa de 5 km alergaţi, dar nu îi dădeam nicio şansă cursului. Apoi m-am înscris, la insistenţele unor colegi de şcoală, chiar la o ştafetă internaţională de 8 + 17 km. Aşa am ajuns să alerg 25 de km fără oprire, după opt luni de antrenament. Alergatul îmi face foarte bine, din toate punctele de vedere şi este modul de relaxare ideal. În general sunt o persoană introvertită şi mă simt bine cu gândurile mele în momentele de alergare. În afară de asta îmi place să călătoresc, atunci când programul îmi permite, să mă întâlnesc cu prietenii şi familia în ţară şi să citesc. Locuiesc în Düsseldorf, am dublă cetăţenie şi mă bucur că este aşa. Dacă n-ar fi existat posibilitatea păstrării dublei cetăţenii, nu renunţam niciodată la cea română în favoarea celei germane. N-am un motiv anume, aşa simt.
![]() |
Alina Bercu, într-un concert susţinut la Ateneul Român |
- Născută într-o ţară ai cărei cetăţeni au rămas, în proporţie însemnată, tributari unor vechi metehne comuniste, în ultimii 20 de ani ai construit, pas cu pas, o carieră remarcabilă. Cum se vede România din lumea în care trăieşti?
- E destul de complicat să vă răspund, pentru că eu vin des în România, ştiu tot ce se întâmplă şi îmi vine greu să fiu obiectivă. Observ că s-au schimbat multe lucruri în bine. De exemplu, Câmpina de azi nu mai seamănă cu cea de acum zece ani. Oamenii au iniţiativă şi curaj, încearcă să ţină pasul cu vremurile şi asta aduce progres. Ajung mai mereu la Festivalul de Jazz Rock, pentru că îmi place ceea ce reuşeşte să facă Liviu Briciu, cu mari eforturi. Important este ca în fiecare oraş, localitate din ţară, să existe oameni care vor să schimbe lucrurile. Numai aşa România va arăta altfel în viitor. Sunt cam naţionalistă şi cred că dacă poţi să îţi iubeşti ţara, trebuie să o faci. Eu am încredere că oamenii buni vor schimba fiecare loc în care trăiesc şi toate aceste mici schimbări vor aduce o altă faţă ţării noastre.
(F.F.)