15 octombrie 2019

Editorial. NEFARDATĂ

Politica este o doamnă care practică o meserie, zice vorba populară, foarte veche și deloc onorabilă. De obicei, doamna asta umblă pe stradă sulemenită și împopoțonată. La noi, însă, de câțiva ani, și-a făcut un punct de „onoare” de a nu se mai farda. Adică de a se arăta sfidător ceea ce este. Probabil că fenomenul a început după intrarea în UE și NATO. Pînă atunci s-au abținut. Dar a devenit foarte vizibil abia în regimul Dragnea. Prin oamenii lui reprezentativi. „Doamna” nu și-a mai pus rimelul europenismului și atlantismului, a redescoperit discursul caragialian al „țărișoarei” amenințate de străini, a făcut din Deveselu un fel de Kogaion pe invers (adică un centru în care sînt toate relele lumii aduse de americani), a început să prezinte Occidentul democratic și liberal ca pe un loc malefic, de unde ne vin numai pedofili, traficanți de copii și de organe, homosexuali șamd. Și mă refer la discursul public, majoritar, al PSD, nu la manifestări marginale ale sale. Să spun și care sînt canalele Tv. pe care se difuzează în cascade asemenea orduri? E un discurs care arată, rapid, cel puțin două trăsături: I. prostia și II. resentimentul, frustrarea. Occidentul a avut în ultimii ani, la toate nivelurile, o atitudine clar anti-PSD, spusă, nediplomatic, pe șleau. Asta ne-a și ținut în marginile subțiri ale normalității, altfel eram de mult republică alexandrină. Ambasadele occidentale și-au depășit de cîteva ori atribuțiile, atrăgînd atenția asupra derapajelor din justiție sau politica economică, nu neapărat de dragul nostru, ci pur și simplu pentru că nu aveau nevoie de încă un stat problemă în această zonă. Propunerile pe care încăpățînarea prostească a dnei Dăncilă a ținut să le facă pentru Comisia Europeană au fost, pe bună dreptate, respinse, prilej pentru propagandiștii partidului de a mai ridica măcar cîteva tonuri împotriva UE care, vezi Doamne, ne-ar discrimina. Guvernarea Dăncilă, cea mai catastrofală fără îndoială din istoria noastră, s-a încheiat cu un gest semnificativ, al unuia dintre cele mai nocive personaje care au compus-o, dl. Teodorovici. Care în chiar ziua moțiunii a jignit o ziaristă într-un limbaj golănesc, perfect caracteristic pentru fundamentul grosier al acestei guvernări. 


Într-o țară care nu practică dubla față, public – privat, o asemenea replică ar fi atras instantaneu eliminarea politicianului din viața publică, de nu și ceva urmări penale, cum vedem prin SUA. Un fapt poate minor, dar perfect reprezentativ pentru muntele de zoaie care ne îneacă. Dl. ministru a renunțat la fard. Tot de lipsa de fard ține și demagogia declarațiilor amenințătoare că vor fi dați afară vreo 400000 de bugetari (adică aproape jumătate! E aberant!), că vor fi tăiate pensii și salarii. Strategii de imagine au impus ca fiecare reprezentat al PSD ce apare în fața camerelor să recite această mantră a epurărilor, evident nebazată pe nimic real. Bizonul din fața micului ecran crede. Mai mult, dna. prim ministru de tristă, foarte tristă amintire, îl soma pe președinte să-și asume că nu va tăia salarii. În ce calitate ar putea președintele să facă asta? E un moment în care, prin miracol, statul se poate așeza pe o cale bună. Cu mare dificultate, pentru că vor trebui făcute schimbări nu numai la nivelul concepțiilor politice, economice, sociale, al legilor, ci și la nivelul oamenilor. Nu înlocuiești ușor partitocrația cu meritocrație. Și, dacă PNL, sau cine o conduce viitorul guvern, va înlocui doar o clică de partid cu alta, atunci bucuria ne-a fost scurtă. Prea scurtă. Oricum, orice schimbare, de la orice nivel, va fi întîmpinată cu un cor de proteste politice și de emisiuni la televiziunile dejective. Sindicatele, brațul înarmat al PSD, vor declanșa greve. Calitatea,morală și profesională, a oamenilor numiți va fi inevitabil cam singurul pilon de sprijin. Interesant mi se pare că, înainte chiar de a avea cea mai mică idee despre cum va fi viitorul guvern, acesta este deja aspru criticat, i se punîn spinare de către oameni „de bine” tot felul de intenții obscure, i se atrage atenția: să nu faceți asta, să nu faceți ailaltă! Fiecare dintre postatori are soluții, știe mai bine ce trebuie făcut. Fenomen normal, care ține de esența rețelelor sociale, unde absolut toată lumea e competentă și deșteaptă. Nici despre dezinvoltura lui Ponta nu sînt foarte multe de spus. Omul încarnează perfect activistul de tip nou, fără scrupule, vulgar, populist, versatil pînă la totala lipsă de consistență. El mizează pe boala naturală a alegătorului băștinaș: lipsa de memorie și de criteriu moral. 90% dintre alegători nu dau doi bani pe plagiatul dovedit al lui Ponta și nu înțeleg de ce o așa faptă ar trebui să-l scoată definitiv i. din viața publică, ii. din avocatură iii. din învățămînt (în caz că i-ar veni ideea să predea). Și cîți sînt în parlament în situații similare...Despre smucelile ideologice ale dlui Caramitru jr. și altor cîtorva comilitoni, altă dată... Alexandrienii au reușit perfect să izoleze România pe planul imaginii externe. Niciodată n-am fost mai rău văzuți. Este crima cea mai gravă care li se poate impune...
Christian CRĂCIUN

Sub semnul lui Apollo-Lycaios: LICEUL/ COLEGIUL „ȘTIRBEY-GRIGORESCU” – 100 DE ANI

În 1993, generațiile de profesori și elevi care au predat și respectiv au absolvit liceul/ colegiul „Barbu Știrbey – Nicolae Grigorescu”, au sărbătorit, cu ocazia celor 490 de ani de atestare documentară a orașului Câmpina, împlinirea a 75 de ani de când „Printre sondele părăsite și arse ale Câmpinii, cineva (o mână de oameni inimoși) a aprins pentru prima oară, umilă, abia pâlpâind în bezna sărăciei și suferințelor rămase de pe urma primului război mondial, flacăra la candela culturii din orașul nostru” – citez din motto-ul extras din Scrisoarea elevului clasa I 1919-1920, Georgescu Constantin, motto care deschide „Filele din Istoria Liceului Teoretic „Nicolae Grigorescu – Câmpina, 1919-1994” apărute sub semnătura doamnei profesoare Marcela Fera – Măciuceanu.
Distinsa autoare a acestui document incunabul scrie în „Introducerea” Filelor: „Liceul – instituție închinată de grecii antici lui Apollo „Lycaios”, zeul luminii – și-a păstrat menirea de-a lungul timpului. Liceul „Nicolae Grigorescu” a dovedit-o din plin”.

Câmpina – 1919
„Bogăția principală care i-a adus o ascensiune rapidă, din ultimii ani ai secolului trecut și până la primul război mondial a fost petrolul, devenit „aurul negru”. Extracția petrolului a antrenat după sine înființarea unei industrii de prelucrare;  o rafinărie înființată în anii 1896-1897 și care va  rămâne ce mai modernă din lume până în 1925 și o industrie de producere și reparare a utilajului petrolifer. Pornită din inițiative interne, exploatarea petrolului avea să fie acaparată de capitalul vest-european care favoriza așezarea în Câmpina a numeroși străini, specialiști și lucrători alături de lucrătorii români proveniți din oraș și din satele vecine. Această situație  este descrisă astfel de Nicolae Iorga după vizita sa în Câmpina dinaintea  primului război mondial (în „România cum era până la 1918, România munteană”, 1939” – apud M. F. – Măciuceanu): „Stăpânirea acestor cuceritori prin ban cuprinde un colț întreg din Câmpina modernă, care se ridică din curățirea de bogății a adâncurilor pământului nostru”, „iar strada centrală poate fi privită ca un dar al petrolului”.


Apariția Liceului
„La 5 septembrie 1919 decretul dat cu o zi înainte pentru înființarea unui  număr de școli printre care și un gimnaziu la Câmpina, era necunoscut cetățenilor orașului. O telegramă datată 6 septembrie 1919, trimisă de primarul orașului Câmpina, Ștefan Dobrescu către Ministerul Instrucțiunii Publice, cerea informații asupra rezultatelor demersurilor făcute de părinți pentru înființarea unei modeste școli, a unui gimnaziu „cu câte clase și când începe funcționarea spre a se aduce la cunoștința părinților pentru înscrierea elevilor. Se păstrează copia răspunsului ministerului din 15 septembrie 1919 către primarul „urbei Câmpina” prin care se anunța că prin „Înalt Decret Regal… publicat în M. O.  din 8 septembrie 1919 s-a legiferat înființarea unui gimnaziu în orașul Câmpina. Prin aceeași adresă ministerul cerea primăriei „să comunice de urgență dacă poate pune la dispoziție localul, mobilierul și materialul necesar (…) Numai în aceste condiții ministerul ar putea admite funcționarea gimnaziului”.

Mixtura școlară
Natalitatea abundând, băieții și fetele au asaltat gimnaziul. „O nouă telegramă a primăriei (Nr.3630) expediată la 8 octombrie 1919 comunica ministerului că până la acea dată s-au înscris în gimnaziu 30 băieți și 12 fete în clasa I, 20 băieți și 3 fete în clasa a II-a, 15 băieți și 2 (sic!) fete în clasa a III-a și o nouă cerere: „Rugăm respectuos aprobați gimnaziu mixt mai fiind fete neînscrise încă”. Într-o adresă datată 9 octombrie 1919, „În numele cetățenilor orașului vii mulțumiri pentru bunăvoința arătată înființând un gimnaziu în localitate”. Pentru ca „În ziua de 15 septembrie 1919 o ultimă adresă a primăriei către Ministerul Instrucțiunii Publice începe cu cuvintele ce confirmau o stare de fapt, împlinirea țelului pentru care se depusese atâta stăruință: „Astăzi 15 octombrie 1919, deschizându-se cursurile gimnaziului înființat la Câmpina, vă aducem în numele cetățenilor vii mulțumiri pentru sprijinul acordat la înființarea acestui locaș de cultură”.

Un hiatus…
 „Înființarea clasei a IV-a” consolida profilul complet, de „Gimnaziu cu 4 clase – primul pas către transformarea lui în Liceu”. Dar „La 29 aprilie 1920 se consemnează în registrul comitetului școlar primirea ordinului verbal privitor la desființarea pentru motive de economii („cel înscris urmează să sosească”).

… Reparat
Ședința părinților dă mandat comitetului spre a merge la Ministerul Instrucțiunii Publice și a solicita „tot sprijinul guvernului și a persoanelor binevoitoare pentru educația poporului” iar președintele Comisiei interimare „să binevoiască a însoți pe delegații noștri și punând toată bunăvoința  domniei sale pentru gimnaziu să stăruiască (sic!) către guvernul din partidul din care face parte, pentru a se menține acest gimnaziu”. „Menținerea acestui gimnaziu a fost rezultatul presiunii părinților asupra conducerii locale și centrale”.

Urcușul
În 1920 -1921 apare clasa a V-a, „reală extrabugetară”, în 1921 – 1922 clasa a VI-a „întreținută de stat” prin urmare „se recunoștea oficial progresul gimnaziului către liceu”. „În 1930 s-a cerut aprobarea de la minister ca liceul – de băieți (în 1921 – 1922 se făcea separarea claselor de eleve într-o școală secundară de fete de gr. 1, care devine după ani liceu de fete – n. M.F.M.) să se numească „Liceul Dimitrie Barbu Știrbey”. „Clădirea gimnaziului era un conac boieresc construit în 1872 de către familia prințului Știrbey („Barbu Știrbey, domnitor al Țării Românești în anii 1849 – 1856”) unică proprietară în 1871. Prin cumpărări succesive a moșiei Câmpina”. În 1929, după monografistul Câmpinei, Dan Silviu Cratochvil, s-a ridicat actualul edificiu „Nicolae Grigorescu”, arhitect Toma Socolescu.  „În urma Reformei Învățământului din noiembrie 1948, cele două licee de băieți „D. B. Știrbey” și de fete „Julia Hasdeu” s-au unificat într-un singur liceu mixt, drept o „Școală medie mixtă”. „În 1957, prin Ordinul nr. 116, Ministerul Învățământului a atribuit liceului numele lui Nicolae Grigorescu, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea acestuia, ca un omagiu adus celui mai mare pictor român care a trăit în ultima parte a vieții în Câmpina”. „Succesele obținute la concursurile de matematică și fizică, dar mai ales la admiterea în învățământul superior au determinat forurile în drept să atribuie liceului, în 1974, numele de „Liceul de Matematică și Fizică Nicolae Grigorescu” – care, „Prin Decretul nr. 220 al Consiliului de Stat se impune liceului nostru profil industrial, cu titulatura „Liceul industrial nr. 5”. Clasele primare au fost separate în „Școala Generală nr. 4”. După 22 decembrie 1989, „liceul a redevenit ceea ce a fost în cea mai mare parte a existenței sale – Liceul Teoretic „Nicolae Grigorescu”.

Memorie
„Liceul câmpinean a fost reprezentat cu cinste de absolvenții lui. În condica de eliberare a diplomelor de bacalaureat se găsesc semnați ca președinți de consilii: D. Pompei în 1926,, G. Țițeica în 1927, C. C. Giurescu în 1932, G. Călinescu în 1940, Lucian Blaga în 1941”.
Personalități  rezonante: „Simion Stolnicu (Botez Alexandru), Virgil Manda, scriitori, Ștefan Bratti, aviator; Crișan Mircioiu, Stelian Chirică, Ion Cuțu, C. Grădinescu, Mihai Aldea, Petre Tăutu, Adrian Oproiu, Virgil Rădulescu, Horia Sârbu, Luminița Luțan-Arghir, Călin Miulescu, Mihaela Neagu, Iulia David, Irina Dragomir, Nicolae Mircescu, medici; Gheorghe Stanciu, filozof, Constantin Săvulescu, biolog; Gheorghe Aldea, Dan Ștefănescu, Sandu Vernescu, Mihai Lungu, Emanoil Goșman, Mihai Nuță, Radu Frățilă, Iulian Goșman,  Valentin Petcovici, C. Bărbăcioru, ingineri; Vasile Lungu, Ion Bălu, Eugen Popa, Rodica Mărgineanu, Paul Papadopol profesori; Sever Nițu, arhitect; Ion Niculescu (Gioni), consilier ONU în probleme de petrol-gaze, Dan Moldovan, specialist automatică la Los Angeles, frații Mihai și Gabriel Coleff, cercetători electroniști în SUA, dr. Silviu-Bogdan Opriș, chirurg în SUA.
La jubileul 75 al Liceului Știrbey-Grigorescu, panoplia profesorală conserva numele a 46 de cadre didactice: Sergiu Popa, Mihai Lăpușneanu, Ion Bălu, Constantin Trandafir, Vladimir Gavriliță, Mircea Dabija, Viorica Nica, Alexandrina Ciupală, Rudolf Cobrea, Teodor Victorian, Ion Mihăilescu, Melania Ciocodeică, Constanța Năstase, Georgeta Nițoc, Alexandru Grecu, Margareta Dabija, Luiza Dascălu, Gheorghe Luncă, Rodiana Stanciu, Cristina Dinu, Stelică Ene, Aurora Nichifor, Stelu Mărunțelu, Mircea Borza, Verginia Drăgănescu, Ion Brad, Daniela Alexiu, Rodica Tănase, Ștefania Georgescu, Adriana Ioacără, Angela Apostol, Liliana Andreescu, Constantin Stan, Marcel Vlădescu, Tiberiu Pătran, Hanelore Henegar, Corneliu Dochia, Melania Naghel, Geta Sârbu, Adrian Popescu, Camelia Iordache, Andi Bălu, Gheorghe-Dan Isbășoiu, Florin Brancovici, Marilena Petrache și Nicoleta-Lavinia Tudor.

Directoriada
Primul director al gimnaziului a fost profesorul Ștefan Popescu. Cartea sa de vizită a rămas o probă a onoarei profesorale, astăzi, cu atât mai mult de luat exemplu; „Ștefan Popescu, născut în 1885 în Provița de Jos, licențiat al Facultății  de Fizico-Chimice din București, cu  examen de capacitate, a lucrat mai întâi la Pulberăria armatei – Dudești, în primul său an de serviciu, în funcția de chimist-preparator, post ocupat prin concurs, președinte al comisiei fiind dr. C. I. Istrate. După ce a mai funcționat ca asistent chimist la Facultatea de Medicină Veterinară și Institutul de sero-vaccinuri din București, în 1919 a devenit militant de frunte în acțiunea de înființare a gimnaziului. La 2 octombrie 1919, este numit director (ordinul M.I.P. nr. 116482), fiind și profesor la aceeași școală”. Profesor a fost până în 1945, iar director, între 1919 și 1938. I-au urmat prof. Aurel Nestor, 1938-1950, prof. Gheorghe Stanciu, 1950-1952. Prof. Constantin Drăgulescu, 1952-1955 și din nou prof. Gheorghe Stanciu, 1956-1960, prof. Elena Buhai, 1960-1978, prof. Vasile Lungu, 1978-1982, prof. Mariana-Gabriela Preda, 1982-1993, din 1993 preluând directoratul liceului prof. Sergiu Popa.

Efigii
Galeria personalităților Liceului / Colegiului „Știrbey-Grigorescu” reverberează prin timpuri: Stoica Teodorescu, profesor de Istorie 1919-1827; Pompiliu Constantinescu, profesor de Limba română și critic literar; Paul Papadopol, profesor de Română; Octav Angheluță, profesor de Desen, pictor.  Alte efigii: dr. Ionel Grubea, C. Ionescu-Bujor, Mihai Mihalcea, Alexandru Stoienescu, Constantin Ionescu, Constantin Măinescu, Șerban Rădulescu Zoner, Alexandru Palaghiță și Simona Vernescu…
 Serghie Bucur

Amintirile unui nonagenar, fost elev al Liceului „Dimitrie Barbu Ştirbey”, la aniversarea a 100 de ani de la înfiinţare

"La împlinirea celor 100 de ani ai liceului teoretic de băieţi „Dimitrie Barbu Ştirbey” (care acum poartă denumirea de „Nicolae Grigorescu”), aş dori să aştern pe hârtie, cronologic, parcursul promoţiei anului 1948 în istoria liceului, căutând să descriu perioada pe care am trăit-o ca elev. 
Din promoţia 1948 au făcut parte copiii născuţi în anul 1929, anul de început al construcţiei actuale a liceului, care de fapt își deschisese porțile cu zece ani în urmă, în 1919, în reședința Principelui Dimitrie Barbu Știrbey.
Am început liceul în anul 1940, după trecerea examenului de admitere, pentru care am fost strânşi într-o clasă elevi ai școlilor primare din oraș, din împrejurimi și mai de departe, care s-au înscris la acest examen. Spun „mai de departe” deoarece mulți au fost atrași de faima și prestigiul liceului din Câmpina. Îmi amintesc de un coleg din clasa I, Mănăstireanu Marin, pe care întrebându-l din curiozitate cum a ajuns din comuna Curcani (aproape de Oltenița) să se orienteze către acest liceu, trecându-le cu vederea pe cele din București sau Ploiești, mi-a explicat că învăţătoarea lui, observând că învață bine, i-a spus tatălui său: «Domnule Mănăstireanu, Marin învață foarte bine. Dați-l la liceul Dimitrie Barbu Știrbey din Câmpina, despre care am auzit că este un liceu foarte bun». 


Și așa a fost! Am avut profesori foarte buni, pe care încerc să-i enumăr, deşi mi-e imposibil să îi menționez pe toți cei care ne-au marcat parcursul școlar: Şoldea Anchidian la limba română – refugiat din Ardeal; Aurel Nestor – directorul liceului, profesor de română; Ștefănescu Mihai la limba franceză; Ștefănescu Elena la limba germană; Anghel Alex. la istorie; Samoilă Alex. la limba latină; Dimitriu Victor la geografie; Tudose Tănase la matematici; Săvulescu Constantin la științele naturale; Ștefan Popescu la fizică și chimie – primul director al liceului; Stanciu Gheorghe – dirigintele nostru; Bronzetti la filosofie; Mihalcea la desen şi Ionescu Constantin la muzică, organizatorul și dirijorul corului. Tuturor le-am fost recunoscători pentru pregătirea și modelul pe care ni l-au dat pentru viață și comportament.
În 1939 începuse războiul, astfel că promoția noastră a fost marcată de ample şi succesive schimbări, dar şi de bombardamente. Astfel:
- 1940. Dezmembrarea României Mari prin cedarea Basarabiei, Bucovinei, Ardealului de Nord, a Dobrogei de Sud (cadrilaterul); cutremurul din 10 noiembrie a afectat construcția liceului de fete «Iulia Hașdeu», care au fost nevoite să se mute în liceul nostru.
- 1941 - 1943. În prima lună a vacanțelor de vară, elevii făceau muncă de război, care consta în participarea la diferite lucrări și culegerea de plante medicinale. De exemplu, s-a muncit la Şcoala Ţărănească de la Poiana Câmpina, în ferma acesteia, unde ne-am ocupat de curățarea buruienilor de pe poteci și de plivitul brazdelor. Alți colegi munceau în familie, la brutărie, la croitorie etc.
- 1943. Au avut loc bombardamentele de la 1 august ale aviației americane, când a fost distrusă o parte din oraș și din rafinărie.
- 1944. Odată cu intensificarea bombardamentelor americane, după bombardarea Ploieștiului la 5 aprilie, au fost întrerupte cursurile și liceul s-a mutat la Cornu, în clădirea școlii primare. Aici am dat examenul de capacitate pentru trecerea în clasa a V-a, întrucât Câmpina și liceul fuseseră bombardate. A venit  ziua de 23 august, au încetat bombardamentele și elevii au început să strângă resturile și molozul pentru a contribui la refacerea liceului. În acel an, cursurile au început în luna noiembrie.
- 1947. A început perioada comunistă, regele a abdicat, România a devenit republică. Profesorii și elevii au trebuit să se adapteze noilor cerințe şi legilor impuse de conducerea țării din acea vreme.
- 1948. Am ajuns în clasa a VIII-a. Am fost ultima serie a liceului teoretic de băieți Dimitrie Barbu Știrbey și a fost ultimul bacalaureat înainte de reformă. Bacalaureatul l-am dat scris la limba română și matematici și oral la celelalte materii. Profesorii examinatori erau de la alte licee din țară, iar președinte a fost Gheorghe Zapan, profesor universitar de filozofie la Universitatea București. Examenul oral a fost cu asistență publică.
După terminarea şcolii, ne-am răspândit în toată țara și ne-am reîntâlnit cu colegele noastre de la liceul de fete la 10, 20, 25, 30, 35, 40, 50 de ani de la absolvire, iar după aceea anual, primăvara la București și toamna la Câmpina. Obiceiul l-am păstrat, deși ne-am împuținat continuu şi am rămas numai câțiva. Anul acesta, în 2019, este primul în care nu ne-am mai întâlnit, auzindu-ne numai la telefon.
Deși au fost perioade grele, îmi amintesc că nu ne lipseau întâlnirile cu colegele de la liceul de fete, ceaiurile dansante, organizarea unor piese de teatru în comun cum au fost: „Extemporalul”, „O noapte furtunoasă”, „Chestiunea rusă”, la care dirigintele nostru, d-l Stanciu Gheorghe, ne ajuta foarte mult.
Îmi amintesc cu plăcere de serbările datinilor organizate înainte de Crăciun cu elevii din ultimele clase la Sala Monovici, astăzi dărâmată, aflată la intersecția Bulevardului cu strada Plevnei. Ultima astfel de serbare a fost de Crăciunul anului 1947, din clasa VII-a, după care nu a mai avut loc.
Mulți dintre elevii seriei noastre au urmat cursuri universitare, devenind profesori, doctori, ingineri, avocați și au ocupat funcții importante.
Sunt mândru şi bucuros că am făcut parte din promoţia anului 1948 a Liceului „Dimitrie Barbu Ştirbey” şi sunt recunoscător profesorilor care ne-au instruit și îndrumat în viață, iar colegilor cu care am petrecut acești opt ani le păstrez o amintire deosebită.
Sunt convins că generațiile de profesori și elevi care ne-au urmat, multe la număr, au avut rezultate deosebite și au păstrat faima și prestigiul liceului care și-a deschis porțile în urmă cu 100 de ani. Un gând de recunoştinţă port şi generațiilor viitoare de elevi și profesori, cărora le urez să păstreze nealterată această moștenire".
Iuliu Blechthal
Octombrie 2019

De la Gimnaziu la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” Câmpina

100 de ani de istorie în date (1919 - 2019)

Istoria acestui liceu, la fel ca orice altă istorie, poate fi măsurată în date, cu cuvinte mai lungi sau mai scurte, mai calde, mai reci sau indiferente. Ea este alb–negru sau în nuanțe, cu pete de culoare, după cum este sufletul celui care o povestește ca și după al celui care o ascultă. Cu personaje pline de lumină, care radiază și după o sută de ani, dar și cu personaje abia schițate, ce au alunecat ușor în uitare, cu personaje colective puternice care au modelat destinul celor 15.790 de absolvenți. O istorie cu momente vesele, triumfale, dar și triste, chiar tragice uneori, marcată de schimbări dramatice de regimuri, ideologii și de  dezastre naturale sau  provocate de oameni.
Cum altfel ar fi putut fi măsurată istoria unui asemenea loc?  Ar fi fost mult mai potrivit să poată fi măsurată în suflete, minți și conștiințe. Ca dintr-o Matrioșkă fecundă, de o sută de ani ies la iveală generații de oameni noi, ce duc cu ei prin viață toată cunoașterea, speranța și priceperea pe care le-au primit aici. Și mai duc cu ei amintiri de toate felurile, iubiri, prietenii, emoții și experiențe, un bagaj de o valoare inestimabilă,  ce îi va lega pentru totdeauna de liceul acesta.
Și atunci, pot doar să revin la date și cuvinte, cu speranța că fiecare dintre cei ce au crescut între zidurile lui își va întoarce privirea spre el și îi va vedea, oricât ar fi de departe, lumina.


8 septembrie 1919 - este publicat în Monitorul Oficial decretul Regelui României, Ferdinand I, privind înființarea Gimnaziului din Câmpina. Moment de mare bucurie pentru întreaga comunitate, în numele căreia 345 de personae semnaseră Memoriul adresat Ministerului Instrucțiunii Publice prin care cereau înființarea unei școli secundare la Câmpina. Sunt aprobate inițial 3 clase. Este numit director Domnul Ștefan Popescu, profesor de fizică și chimie, originar din Provița, ctitorul școlii, cea mai luminoasă figură dintre cele care veghează la destinul ei.

Ştefan Popescu
20 octombrie 1919 – directorul cere înființarea claselor a I–a și a IV-a paralele, susținute financiar în totalitate de părinți, întrucât se înscriseseră 92 de elevi ( 30 de fete și 62 de băieți) cerere aprobată de către Minister la 1 noiembrie 1919;
4 octombrie 1919 - Adunarea Generală a Membrilor Comitetului Școlar de pe lângă Gimnaziul din Câmpina numește conducerea sa formată din: Ing. Constantin Bărbăcioru, Stelian Ștefănescu, Ștefan Dobrescu (primar), Gheorghe  Constantinescu, Nicolae Costescu, Jean Goldfeld și Gheorghe Zodieru, iar ca cenzor pe State Măntescu. În funcția de președinte este ales inginerul Constantin Bărbăcioru. Comitetul își asumă sarcina de a asigura banii necesari dotării și întreținerii școlii, pentru care Primăria se angajează să plătească chiria ;


13 octombrie 1919 – în numele cetățenilor orașului Câmpina, este trimisă o adresă Ministrului Instrucțiunii Publice în care se solicită ca, în anul școlar 1919-1920, gimnaziul să fie mixt, fetele neavând unde să meargă după terminarea școlii primare;
15 octombrie 1919 – se deschid cursurile Gimnaziului din Câmpina, acestea ținându-se în clădirea Școlii Primare de Băieți nr.1, condusă de Directorul Anastasie Scripcă, după amiaza;

Anastasie Scripcă
– corpul didactic desemnează pe profesorii Stoica Teodorescu și  Lucreția Ciobanu  pentru a face parte din Comitetul Școlar;
Acesta este începutul: fără bani, fără clădire, fără mobilier și material didactic, doar cu 4 profesori numiți (fără să fie titulari), dar cu un director providențial și părinți cu visuri mari pentru fetele și băieții lor .


16 octombrie 1919 – Ministerul aprobă Gimnaziul mixt doar pentru un an;
22 ianuarie 1920 – este organizată o serbare (cu strângere de fonduri) pentru mutarea cursurilor în localul propriu (conacul princiar închiriat de către Primărie de la proprietari), care necesită lucrări importante de reparații deoarece, în timpul Primului Război Mondial, conacul a fost folosit de către soldații germani;
1 septembrie 1920 – cursurile Gimnaziului încep în localul conacului Știrbey, închiriat pentru o perioadă de 5 ani, cu 190 de elevi si 4 profesori titulari: Stoica Teodorescu, Ștefan Popescu, Constantin Petrescu și  Constantin Rădulescu, numiți la 1 martie 1920;
28 aprilie 1920 – Comitetul Școlar împuternicește pe C. Bărbăcioru, Șt. Dobrescu, A. Scripcă, St. Ștefănescu, G. Niculescu, M. Pandrea, Dr. Sava, Stoica Teodorescu și alții să meargă la Ministerul Instrucțiunii Publice,  guvern,  partide politice  precum și la alte foruri pentru a obține sprijin ca să se mențină gimnaziul, în pericol de a fi desființat, în absența fondurilor necesare susținerii cursurilor de către profesori. Se fac eforturi mari (se dau serbări, se colectează taxe, se primesc donații) pentru ca școala să nu fie închisă;
22 mai 1921 – Adunarea Generală a Părinților împuternicește Comitetul Școlar să caute și să cumpere un local pentru școală sau un teren pentru a clădi un local nou;
24 mai 1921 – Comitetul Școlar împuternicește pe Stelian Ștefănescu să meargă, însoțit de încă un delegat la Viena (pe cheltuiala proprie), pentru a duce tratative cu contesa Martha de Blome în vederea obținerii localului în care Gimnaziul își desfășoară cursurile (conacul princiar), negăsind o altă posibilitate;

Martha de Blome
1 iunie 1921 – Directorul trimite o adresă la Minister în care aduce la cunoștință că în localitate  nu s-a găsit niciun teren disponibil, bine situat,  pentru a fi cumpărat pentru clădirea școlii;
22 ianuarie 1922 – Ministerul Agriculturii solicită, prin domnul Stelian Ștefănescu,  delegat  să ducă tratative pentru obținerea conacului și terenului, ca Doamna Contesă de Blome să prezinte Ministerului o cerere prin care domnia sa “să convină a ceda localul în schimbul fermei, după care se va face o nouă lege în acest scop”. Subliniez încă o dată  faptul că inițiativa la o înțelegere în privința retrocedării moșiei Voila în schimbul conacului este a Ministerului și nu a familiei Știrbey, spoliată în mod nedrept de toate posesiunile din țară ;
23 iulie 1922 - Adunarea Generală a părinților numește o nouă delegație, compusă din 34 de persoane, pentru a merge la București, la Ministerul de Domenii, ca să solicite rezolvarea „afacerii cu localul școalei” și pentru a solicita fonduri pentru contruirea sălii de gimnastică, a latrinei și pentru reparații ale localului închiriat. Din documente reiese că nu s-au primit aceste fonduri și totul s-a realizat din fondurile Comitetului Școlar;
1 septembrie 1922 – Se adaugă Gimnaziului clasele a V-a Reală și a VI-a Reală, iar din aprilie 1923 și a VII-a Reală,  ceea ce duce la transformarea Gimnaziului în Liceu cu 8 clase. Pentru fete se înființează Liceul Iulia Hașdeu, astfel încât se realizează demixtarea. Băieții vor studia în liceul lor, care devine  Liceul de Băieți din Câmpina;
8 octombrie 1922 – Adunarea Generală a Părinților mulțumeste domnului Gheorghe Grigorescu pentru donația facută liceului, și anume un tablou pictat de tatăl său, Nicolae Grigorescu;
4 mai 1923 – Directorul Ștefan Popescu, profesor titular, director numit cu delegație încă de la început, din 1919, solicită Ministerului numirea sa prin decizie sau prin decret regal. În această adresă menționează că localul va fi donat „spre a se numi Liceul Dimitrie Barbu Știrbey din Câmpina, în amintirea tatălui donatoarei”, Martha Știrbey Contesă de Blome, ceea ce demonstrează că se ajunsese la o înțelegere cu familia Știrbey;
14 mai 1923 – La Tribunalul Ilfov, secția Notariat, se înregistrează cu numărul 10898 actul de donație prin care „Martha de Blome, născută Știrbey… dăruiește Ministerului Instrucțiunii Publice imobilul situat în str. Știrbey - Vodă nr.11, colț cu str. I.C. Brătianu, imobil compus din tot terenul în suprafață de circa 11.000 metri pătrați alcătuit din locul numit Curtea veche princiară și din locul cumpărat de la Popa Tănase, împreună cu toate clădirile aflate pe acest teren, adică întreg imobilul așa cum este închiriat Comitetului Școlar pentru Liceul din Câmpina, împreună și cu partea de imobil închiriată d-lui Grigore Albu, sau tot imobilul în toată întinderea lui… Acest imobil îl dăruesc în scopul și cu destinațiunea ca el să servească pentru Liceul de băieți din Câmpina, care să poarte numele LICEUL DIMITRIE B. ȘTIRBEY. Comitetul deschide liste de subscripție în care au donat bani pentru construcție numeroase persoane fizice și societăți industriale și comerciale și numește un Comitetul de Construcție  din care au făcut parte ca Președinți de Onoare Mitropolitul Pimen al Moldovei și soții Hans și Martha de Blome; Președinte activ - Principele Gheorghe Valentin Bibescu; Vicepreședinți - Inginerul Gheorghe Dumitrescu (Directorul Societății Steaua Română) și  Directorul Liceului Ștefan Popescu;
25 noiembrie 1923 – Comitetul Școlar „deleagă pe Domnii Stelian Ștefănescu și Ștefan Popescu pentru a lua legătura cu Doamna Contesă de Blome în vederea stabilirii zilei în care să fie primit întregul Comitet Școlar spre a discuta chestiunea proprietății localului”. Deși actul de donație fusese semnat de către proprietari, liceul nu putea intra în posesia  clădirilor și terenului atât timp cât Statul nu își îndeplinea obligațiile pe care și le asumase prin Ministerul de Domenii, în ceea ce privea retrocedarea moșiei Voila;
19 decembrie 1923 – Comitetul Școlar, însoțit de Domnii Gheorghe Dumitrescu, Constantin Bărbăcioru și Primarul Ștefan Dobrescu,  merge la Doamna Contesă de Blome pentru a rezolva chestiunea proprietății liceului;
17 februarie 1924 – Comitetul Școlar numește un nou președinte, pe Domnul Gheorghe Constantinescu, pe care îl deleagă împreună cu un grup de părinți pentru o nouă întâlnire cu Contesa de Blome pentru a tranșa donația liceului;
2 februarie 1924 – Directorul solicită Directorului General al Teatrelor București decoruri necesare pentru sala de festivități construită în 1923 din donații, taxe școlare și taxe de construcție. Tot în 1923, din aceleași fonduri, se construiește și sala de gimnastică;
5 martie 1924 – Directorul solicită Inspectorului Șef 100.000 lei pentru amenajarea laboratoarelor de chimie - fizică, a unui muzeu de științe naturale și  200.000 lei pentru construirea unui internat (nu sunt documente din care să reiasă că s-ar fi primit acești bani);
8 martie 1924 – Comitetul Școlar este delegat pentru a reprezenta interesele liceului la procesul  privind retrocedarea, dintre Stat și Contesa de Blome, la Tribunalul Ploiești;
6 iunie 1924 – Ministerul Instrucțiunii trimite o adresă prin care aduce la cunoștință că, în lipsa materialului didactic necesar cursului superior, decide desființarea claselor de liceu dacă situația nu va fi remediată. Consiliul Școlar se mobilizează și, cu ajutorul părinților și firmelor din oraș (cel mai mare sprijin, de-a lungul timpului s-a primit de la Societatea Steaua Română), este evitată desființarea;
1 decembrie 1925 – Directorul face  intervenții la Casa Școalelor și Comitetul Agrar pentru a afla situația de la Ministerul de Domenii în chestiunea retrocedării moșiei Voila, parte integrantă a actului de donație ce încă nu fusese respectată de către Stat, ceea ce putea duce la nulitatea documentului; 
28 iulie 1926 – Ministerul Instructiunii aprobă planurile și devizul întocmite de Arhitectul Toma Socolescu pentru construcția localului liceului. Costul lucrărilor va fi acoperit din fondurile Comitetului Școlar;
11 iulie 1926 – Directorul solicită și Primarului să aloce un fond de construcție pentru a grăbi ridicarea clădirii (din documente reiese că au fost alocate sume de bani în mai multe rânduri);
Ianuarie 1926 – Într-o dare de seamă a directorului privind bugetele anuale, de la înființarea școlii și până la 1 ianuarie 1926, figurează ca cenzor în Comitetul Școlar și Gheorghe N. Grigorescu. Fiul său, Dinu Grigorescu (ajuns pictor și scenograf la Paris) a fost elev al liceului în perioada 1926-1930;
25 ianuarie 1927 – Directorul Ștefan Popescu se deplasează la București pentru rezolvarea chestiunii donației liceului;
13 martie 1927 – Comitetul Școlar convoacă Adunarea Generală a Părinților și formează o nouă delegație compusă din 11 persoane, condusă de Deputatul Gheorghe Niculescu, care să meargă la Contele Hans de Blome pentru tranșarea definitivă a proprietății asupra localului;
11 decembrie 1927 – primindu-se o notificare de la proprietarul clădirii prin care se aduce la cunoștință că localul va fi evacuat, întrucât nu au fost îndeplinite obligațiunile asumate prin actul de donație din 14 mai 1923, se deleagă de către Adunarea Generală a Părinților un grup format din mai mult de 40 de persoane care să meargă din nou la Ministerul de Domenii pentru a cere ca Statul să își respecte obligațiile asumate. Mitropolitul Pimen al Moldovei se implică în negocierile cu Ministerul;
14 decembrie 1927 -  directorul merge din nou în audiență la Nicolae Argentoianu (Ministrul de Domenii ) și  se rezolvă definitiv  chestiunea  proprietății asupra clădirii liceului;
5 ianuarie 1928 – Comitetul Școlar al Liceului de Băieți Câmpina este convocat pentru a i se aduce la cunoștință că, în sfârșit, Ministerul Domeniilor și Comitetul Agrar au dat hotărârea cu numărul 19/1927 care, conform actului de donație, stabilește dreptul de proprietate al Ministerului Instrucțiunii asupra terenului și clădirilor liceului;
14 ianuarie 1928 – Iosefina Thun Hohenstein dă o declarație în numele său, al soțului său Cristian Thun Hohenstein și al tatălui său Hans de Blome, prin care recunoaște actul de donație făcut de mama sa și dreptul Ministerului Instrucțiunii Publice de a lua în stăpânire clădirile și terenul în care funcționa deja  liceul;
18 ianuarie 1928 – Evenimentul este sărbătorit  printr-un banchet la care sunt invitate toate oficialitățile care au contribuit la înfăptuirea marelui deziderat, precum și toți primarii din localitățile învecinate;
22 martie 1928 – se ține licitația pentru darea în întreprindere a noii lucrări de construcție a liceului, conform planurilor Arhitectului Toma Socolescu, din fondurile strânse de Comitetul Scolar;
24 martie 1928 – Comitetul Școlar, în prezența Arhitectului Toma Socolescu, examinează ofertele și atribuie lucrarea, în valoare de 6.952.650 lei, Domnului Inginer Gheorghe Popp din Brașov. Noul local (prima aripă) era prevăzut cu 12 săli de clasă;
1 iunie 1928 – Se semnează contractul pentru construcția aripii din Strada  I.C. Brătianu, în care se prevede începerea construirii la 1 iunie 1928;
26 noiembrie 1928 – se oficiază slujba religioasă de sfințire a primei aripi a liceului, pusă în funcțiune parțial, lucrările de finisare și amenajări interioare continuând până în 1933;
3 februarie 1929 – Adunarea Generală a părinților deleagă pe Domnii: Avocat Gherovici, Dumitru Bocanu, Gheorghe Pogonat, Doctor Grădinescu și Directorul Ștefan Popescu pentru a merge la Ploiești și București, unde să contacteze reprezentanți ai județului în Parlament și pe Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Nicolae Costăchescu, “spre a cere un ajutor de cel puțin două milioane lei pentru a termina aripa începută și spre a putea să se intre complet, cu toate clasele”. Se dau concerte și spectacole de mai multe ori pe an pentru strângerea fondurilor necesare terminării lucrărilor. Se hotărăște ca “părinții să se înscrie și să împrumute comitetul, fiecare cât poate pentru construcția liceului”;
15 aprilie 1929 – Directorul Ștefan Popescu solicită Inspectorului Șef al Regiunii a VIII-a Școlară București  și Ministerului Instrucțiunii (la data de 4 iunie 1929)  înființarea unui internat cu 40 de locuri, cantină, sală de preparațiune, spălător și infirmerie, în incinta conacului princiar, începând cu 1 septembrie 1929, pentru a ajuta astfel elevii ce stăteau în condiții improprii la gazdă;
22 aprilie 1929 – Comitetul organizează  un bal (cu strângere de fonduri) pentru construcția liceului;


28 mai 1930 – Directorul Ștefan Popescu cere aprobarea Ministrului Instrucțiunii și Cultelor ca „liceul din Câmpina să se numească Liceul Dimitrie Barbu Știrbey, conform actului de donație”. Ministerul îi atribuie această denumire în 1933, după încheierea crizei (1929-1933), când se reia și strângerea de fonduri pentru construirea celei de-a doua aripi;


1932-1933 – pentru un an, Director al liceului este numit Mihai Corniv-Panu, profesor de limba română, după care revine Directorul Ștefan Popescu;

Elevi pe holul liceului (1930)
Gimnaştii liceului (1933)
Iulie 1935 – Casa Școalelor solicită, la ordinul Ministerului, amenajarea unui spital - școală pe lângă Liceul Știrbey, pentru dotarea căruia se strâng fonduri de la toate școlile din oraș (din documente reiese că a fost numit și un medic și spitalul-școală exista și în 1945, când s-au strâns din nou fonduri pentru funcționarea lui);

Tineri străjeri
6 februarie 1936 – se primește Ordinul Ministrului Instrucțiunii nr.2154 /1936 de a se organiza  pe lângă liceu un Centru de pregătire premilitară. Băieții erau obligați încă din 1935 să participe  la instrucție, conform Legii Pregătirii Premilitare. Tinerii nu puteau fi înscriși la Universități decât dacă prezentau livretul care atesta pregătirea intr-un program regulat;

Primul laborator de biologie
22 martie 1936 – se ține licitația, în valoare de 2.150.000, pentru construirea celei de-a doua aripi, “la roșu” și acoperită. Lucrarea este realizată de Întreprinderea Alexandru Mirică din București, recepția făcându-se la 21 martie 1938, în prezența Arhitectului Toma Socolescu. Lucrările de finisare și cele interioare au continuat până în 1943, afectate de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și de cutremurul de 7,4 grade pe scara Richter, din 10 noiembrie 1940;
1938 – este numit Director profesorul de limba română Aurel Nestor, cel care va continua construirea celei de-a doua aripi, dată în funcțiune la începutul anului 1944. El este cel de-a doilea personaj providențial,  ce va conduce și ocroti liceul, elevii și profesorii  în vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial și ale schimbării de regim politic;

Aurel Nestor
4 august 1938 – se recepționează provizoriu lucrarea de finisaj executată la holul principal de către Antrepriza I. Bîrloiu și Petre Zidaru din Comuna Cornu;    
2 iulie 1941 – Arhitectul Toma Socolescu prezină situația lucrărilor de tâmplărie realizate de  D.G. Ștefănescu și V. Popescu, între care se află și cele două uși sculptate și lustruite care sunt și astăzi la cabinetul directorului și la secretariat;
1 noiembrie 1943 - un număr de 10 elevi refugiați din nordul Ardealului urmează cursurile liceului din Câmpina, susținiți cu burse de către Minister;
22 ianuarie 1944 – se primește de la Comisariatul de Poliție Câmpina ordin de camuflaj, cu amenințarea că persoanele peste 15 ani care nu respectă restricțiile vor fi deferite Curții Marțiale; 
14 ianuarie 1944 – Arhitectul Ion Boceanu notifică primirea situației lucrărilor executate de Antrepriza Petre Zidaru din Cornu în urma cutremurului din 1940, în vederea recepționării acestora;
24 ianuarie 1944 – Ministerul Culturii Naționale, Direcția Învățământului Secundar trimite o adresă cu măsurile ce s-au și luat la evacuarea liceului la Cornu (confecționarea unor lăzi în care să fie împachetate toate registrele școlii, documentele personalului didactic și ale elevilor pe ultimii 5 ani);
– Directorul Aurel Nestor raportează Ministerului Culturii Naționale, Direcția Învățământ, că a fost terminată construcția întregului local  al liceului ( pe placa de marmură din holul de onoare este menționată luna septembrie, anul 1943). Clădirea este un monument architectural de o frumusețe deosebită, atât la exterior cât și la interior;
1 februarie 1944 – secretarul liceului, Domnul Oprea Groșescu, este mobilizat ca sergent în Regimentul 10 Roșiori. Sunt și alti profesori ai liceului, rezerviști, cărora li se comunică faptul că dacă va fi nevoie vor fi din nou mobilizați, orele lor repartizându-se celor rămași;
8 februarie 1944- Inspectoratul Școlar Regional București trimite o adresă prin care se solicită ca, în cazul primirii ordinului de evacuare, casierii și gestionarii să ducă la adăpost documentele școlii;
18 februarie 1944 – este recepționată scara de onoare a liceului, lucrare executată în marmură de către Societatea Industria Pietrii din București;
18, 19 august 1944 – bombardamentele aviației aliaților englezi și americani, ce vizau Rafinăria Steaua Română, lovesc în plin liceul abia terminat;
9 aprilie 1945 – se cere Primarului Câmpinei, din partea liceului, „o adeverință din care să se constate că, în urma bombardamentelor din 1944,  liceul a suferit următoarele distrugeri: aripa nouă a liceului este distrusă complet; aripa veche și dependințele avariate; materialul didactic, biblioteca și întreaga zestre a internatului (depozitate în subsolul aripii noi pentru a fi la adăpost) au fost distruse; în timpul bombardamentului școala a fost dispersată în Comuna Cornu; directorul Aurel Nestor mobilizează exemplar părinții, profesorii și elevii pentru repunerea în funcțiune a școlii, pentru strângerea banilor pentru reconstrucție și refacerea bazei materiale;

După bombardament
25 februarie 1946 – Antrepriza Ion Burloiu Câmpina înaintează devizul pentru lucrările de consolidare și reparații la aripa veche a liceului, în valoare de 7.240.000 lei;
2 august 1948 - Decretul nr.175 al Ministrului Învățământului Public privind Reforma Învățământului introduce învățământul gratuit și remixtează școlile. Liceul își schimbă denumirea în Școala Medie Mixtă, după reunirea cu Liceul de Fete “Iulia Hașdeu”;
15  martie 1950  –  este alcătuit Comitetul pentru reconstrucția liceului,  distrus de bombardamentele  aeriene din 1944;
septembrie  1950 – Directorul Aurel Nestor este înlocuit de regimul comunist, în urma unui denunț în care era acuzat că fusese membru al tineretului Partidului Național Țărănesc condus de Ion Mihalache, cu profesorul de filozofie Gheorghe Stanciu, fost elev al liceului;
septembrie 1951 –  se înființează secția serală;
septembrie 1952 -  este numit Director profesorul de limba română Constantin Drăgulescu, cumnatul activistului comunist Ștefan Voitec și va rămâne în această funcție până în 1955;
17 aprilie 1953 – a fost terminată reparația holului. Ornamentele și soclul au fost refăcute de zidarul Groscop;
3 octombrie 1953 – a fost terminat gardul de beton din fața liceului;
1955 – se termină lucrările de refacere ale localului școlii;

Liceul în 1955. Pe frontispiciu se poate citi: "Trăiască URSS"
ianuarie 1956  – este numită ca director profesoara de filozofie Georgeta Preotosoiu, care va rămâne în funcție până în aprilie 1956;
aprilie 1956 – revine la conducere Gheorghe Stanciu, care terminase în 1955 și Facultatea de matematică și fizică București,  fără frecvență; 
15 mai 1957 – Directorul Gheorghe Stanciu schimbă denumirea liceului în Liceul Nicolae Grigorescu, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea pictorului;
1958 – se dau în folosință un laborator de chimie, cancelaria profesorilor, un atelier auto și o sală de mese pe lângă cantina liceului;

Curtea interioară şi casa directorului
septembrie 1960 – conducerea este preluată de profesoara de limba franceză Elena Buhai, care dezvoltă baza materială, racordează liceul la canalizarea orașului, evacuează chiriașii din clădirile din curtea liceului, repară internatul, înființează ateliere de electrotehnică, tâmplărie și gospodărie. Va fi director până în 1978;
septembrie 1974 – Liceul devine Liceul de Matematică-Fizică Nicolae Grigorescu ca urmare a rezultatelor foarte bune obținute la concursurile de matematică și fizică;

Festivitate cu pioneri
4 martie 1977 – cutremurul puternic, de 7,4 grade pe scara Richter, avariază grav întregul local al liceului și clădirile anexă. Cursurile se mută la Școala Generală nr.7, până la 15 septembrie 1978, când revin în localul propriu;
1 septembrie 1978 – este numit ca director  profesorul de matematică Vasile Lungu, fost elev al liceului, care  va deține funcția până în 1982;
1 septembrie 1982 – este numită ca director profesoara de chimie Mariana Gabriela Preda, care va deține funția până în 1993;
– Prin Decretul Consiliului de Stat se impune liceului profilul industrial și denumirea sa devine Liceul Industrial nr.5. Sunt menținute clase de matematică - fizică, pe lângă cele de mecanică și construcții;
1990 – după Revoluția din 1989, liceul își schimbă din nou denumirea în Liceul Teoretic Nicolae Grigorescu;
30, 31 mai 1990 – cutremurele de 6,9 și 6,4 grade pe scara Richter avariază grav clădirea conacului princiar care este dezafectată din motive de securitate. Echipa de experți consultată în vederea reabilitării constată că ar fi costurile mult prea mari și renunță la această propunere. Clădirea este demolată în 2001, odată cu casa directorului aflată alături, pierzîndu-se astfel o moștenire a familiei Știrbey;
1 septembrie 1993 – este numit Director profesorul de matematică Sergiu Popa, în mandatul căruia se construiește sala de sport, între  anii 2001 și 2004;
1995 – liceul devine Colegiul Național Nicolae Grigorescu prin unirea cu Școala Generală nr.4 , care a funcționat în clasele din localul din Strada Frații Golești, din fosta casă a directorului din curtea liceului (demolată în 2001) și în Școala Domnească (clădire în care se învață și în prezent);
1 septembrie 2003 – profesoara de matematică  Gabriela Tănase, fostă elevă a liceului și fosta Directoare a Școlii Generale nr.4,  este numită  Director al colegiului;  
2004 – se inaugurează sala de sport a liceului;
2009 – se construiește extinderea aripii din Strada Mihai Eminescu, câștigând astfel încă 8 săli de clasă;
1 septembrie 2015 – este numită Director al Colegiului Național Nicolae Grigorescu profesoara de geografie Roxana Stan, nepoată a primului director, Ștefan Popescu.

Notă:
Toate informațiile prezentate sunt bazate pe documente aflate în Arhivele Naționale ale României din Ploiești sau București și din Arhiva Colegiului Național “Nicolae Grigorescu”. Fotografiile sunt din arhiva colegiului.

Profesor Mihaela Popescu,
Bibliotecară la Colegiul Național 
„Nicolae Grigorescu” 

Istoria Câmpinei în opt afișe (2)

Cum menţionam în primul episod, pentru primele două afişe din această serie dedicată istoriei Câmpinei interbelice am folosit fotografiile elevilor de la Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbey” şi pe cea a profesorului Stoica Teodorescu, găsite în dosarele Arhivelor Judeţene de la Ploieşti. Pentru următoarele şase, am folosit alte fotografii (în mod selectiv, evident) încercând să le structurez tematic. Am folosit şi expertiza unor istorici locali, care cunosc mult mai bine istoria interbelică a oraşului nostru, încercând să ofer chipuri pasajelor din cărţile care au apărut până în momentul de faţă, cele mai multe în cadrul Colecţiei Câmpina, patrimoniu cultural [1]. 
Foarte interesantă este istoria familiei vestitului librar Ion Crăciun – am numit afişul „O veche şi dinamică familie câmpineană - familia Crăciun”, căci am regăsit fotografiile a trei din fetele sale şi chiar şi a sa. Pentru ilustrare am folosit fotografia atlasului meu interbelic, care poartă ştampila Librăriei Crăciun. „Familia Crăciun a lăsat multe urme în istoria locală. Librarul Ion Crăciun, originar din mocanii ardeleni, a pornit iniţial cu o mică prăvălie numită Librăria Şcoalelor. Dintre numeroşii săi urmaşi (ar fi avut nu mai puţin de şapte copii), fiicele sale, domnişoarele Irina, Maria şi Olimpia Crăciun, au făcut din modesta prăvălie părintească un veritabil centru de cultură. În vitrina mereu împrospătată expuneau ultimele noutăţi editoriale, care apăreau în Capitală, dar şi la Paris. La comandă, aduceau orice lucrare cerută de câmpinenii amatori de lecturi elevate şi de ediţii bibliofile. Magazinul oferea şi lucrări de artă, cusături naţionale, artizanat, antichităţi. Cele trei surori au organizat expoziţii de artă populară prahoveană în Bucureşti, dar şi în Occident, bucurându-se de un binemeritat succes. În casa lor din cartierul Câmpiniţa (naţionalizată de regimul comunist şi transformată în Casa Pionierilor - n.m.) aveau un atelier în care destoinice cusătorese din Breaza şi împrejurimi lucrau costume naţionale şi diverse broderii”. (Alin Ciupală şi Şerban Băleanu, „Istorisiri de pe plaiuri câmpinene, Chipuri. Locuri. Întâmplări”, Editura Premier, Ploieşti, 2013. pag. 194- 195).

Un alt afiş l-am dedicat studenţilor câmpineni interbelici, căci multe familii îşi permiteau să-şi trimită copiii să studieze în străinătate. Amestecul etnic din Câmpina interbelică reprezenta una din caracteristicile sale esenţiale şi, din pacate, din ce în ce mai puţin cunoscută. Câmpinenii interbelici erau obişnuiţi cu această atmosferă cosmopolită. În mod natural, tehnicienii străini veniţi să muncească în oraşul nostru subcarpatic îşi trimiteau copiii să înveţe la unul din cele doua licee prestigioase existente în epocă (cel de fete – „Iulia Haşdeu” şi cel de băieţi – „Dimitrie Barbu Ştirbey”). Şi la fel de firesc, aceşti adolescenţi inteligenţi îşi continuau studiile la universităţi prestigioase, atât din România, cât şi din străinătate. Cererile adresate prefectului pentru a le fi eliberate paşapoarte o dovedesc cu prisosinţă. Moda studiilor în străinătate, atât de comună printre studenţii câmpineni contemporani, se dovedeşte iată că are ceva vechime. Însă probabil numărul studenţilor câmpineni care reveneau acasă, pentru a munci în Câmpina, era incomparabil mai mare decât cel de azi.     

În arhiva foto, din păcate slab pusă în valoare la nivel judeţean,  am regăsit şi chipurile unor funcţionari câmpineni interbelici. Cu sprijinul esenţial al cercetătorului Mădălin Focşa, care a redactat un text informativ despre primarii câmpineni interbelici şi realizările lor, am putut asambla şi acest afiş despre administraţia câmpineană interbelică. Fotografiile nu au cum sa explice totul fără un set minimal de informaţii explicative. Mădălin Focşa a oferit informaţii despre primarii Gh. T. Iliescu, Dem. I. Ştefănescu „Brânză”, Ioan Gh. Ionescu, Victor Rădulescu – a cărui fotografie o şi reproduc (pe ceilalţi primari nu i-am regăsit) şi Ştefan Dobrescu.

Un alt afiş l-am dedicat cochetelor câmpinence interbelice. Fotografiile de epocă pot fi admirate şi din unghiul eleganţei de altă dată. Nu ai cum să nu fii frapat de acest aspect, al ţinutei. Într-adevăr, atunci când interbelicii mergeau la fotograf îşi adaptau ţinuta, căci nu se fotografiau de o sută de mii de ori ca noi, acum, profitând de mijloacele tehnice actuale, care au transformat fotografiatul într-un moft,  dar mai degrabă într-o obsesie. Interbelicii luau în serios fotografia, căci într-o întreagă viaţă de om puteai face doar câteva zeci de fotografii cu tine, nu milioane ca acum. (Fotografiile lor din carton au rămas, ale noastre oare o vor face?) Pe de altă parte, nu se  ieşea în oraş oricum, exista un respect faţă de instituţia unde munceai, faţă de statutul social, ierarhie, comunitate. Un alt aspect care trebuie menţionat: şi câmpinenii din interbelic erau mult mai avuţi decât cei de azi. Te poate apuca jalea dacă faci o plimbare prin oraşul actual, analizând hainele câmpinenilor. Nu există numai o lipsă acută a gustului, ci şi o săracire evidentă, care nu ne mai sare în ochi doar pentru că ne-am obişnuit. Ne atrage atenţia doar cineva care e bine îmbrăcat. Am rugat-o pe Simona Preda, istoric care a studiat intens perioada interbelică, să privească fotografiile cochetelor câmpinence interbelice şi să emită un punct de vedere, folosindu-şi intuiţia şi sensibilitatea feminină. „Câmpinencele nu se dezic atunci când vine vorba despre eleganță și modă și se pare că sunt seduse, ca majoritatea contemporanelor lor din anii interbelici, de ținutele cu imprimeuri, de pălării cu sau fără boruri și de accesorii cochete. Fie că au o blană aruncată lejer pe umăr sau doar o agrafă fină ascunsă în părul tăiat scurt, cu onduleuri ușoare, ele dau dovada unui bun gust discret și a unei decențe specifice orașelor de provincie. Viața modernă, cu ritmul ei tot mai alert, cu oferta ei provocatoare a impus o simplificare la nivelul vestimentației feminine, fără să-i anuleze farmecul. (...) Sunt încrezătoare, emancipate de încorsetările secolului trecut și par a-și asuma cu demnitate feminitatea. Ele nu mai sunt femei-păpuși sau ființe vulnerabile. Femeile din fotografii au vârste diferite însă, fiecare, prin naturalețea și ipostaza în care se lasă fotografiate, se remarcă printr-un farmec aparte, specific anilor 30. Poate că sunt ușor melancolice, pe gânduri, însă privesc drept în ochi un spectator imaginar, care iată, acum le admiră atitudinea la o distanță de aproape un veac.” 


Ultimele două afişe încearcă să surprindă mozaicul etnic care era angajat la cele două mari societăţi din domeniul petrolier, care au transformat Câmpina interbelică într-un oraş foarte prosper (printre cele mai bogate din România Mare, fără îndoială, chiar dacă nu posed date statistice în acest sens): marea Societate Steaua Română [2] şi rivala sa, Societatea Astra Româna. Regăsim nu numai ingineri, dar şi doctori în chimie, tehnicieni, funcţionari, avocaţi care reprezentau aceste firme, doctori angajaţi (având în vedere frecvenţa accidentelor de muncă şi periculozitatea muncii pe câmpurile petrolifere, unde erupţiile violente ale sondelor au produs destule drame umane) şi chiar un grup de maiştri montori ai Rafinăriei Steaua Română (în mod sigur plecau în străinătate pentru un schimb de experienţă, în interes de serviciu). 



Despre toate acestea şi încă multe altele vom vorbi în dupa-masa zilei de vineri, 25 octombrie, începînd cu ora 18.00, la Librăria Elstar, alături de Christian Crăciun care ne va povesti despre interbelicul românesc, Florin Dochia, Alin Ciupală şi Mădălin Focşa care vor dezvolta subiectele cu mult farmec şi competenţă (ar putea oare ca Serbările Toamnei 20-20 să devină Serbările Câmpinei Interbelice? Şi interbelicii mâncau mici şi beau ţapi de bere...).

Codruţ CONSTANTINESCU

 Note:
1 În biblioteca mea personală am o secţiune bine delimitată unde se odihnesc volumele care tratează istoria noastră locală şi unde sper să aşez şi Monografia lui Stoica Teodorescu
2 Încă mai regăsim vestigiile acestui trecut glorios şi prosper, fie că vorbim de batale sau rămăşiţele instalaţiilor petroliera de rafinare 

PICURĂTURI DE ARTĂ. Pictura orientală, carolingiană și ottoniană văzută prin prisma tehnicii

Pictura orientală 

În China, artele sublime precum pictura, poezia sau caligrafia reprezintă prin pensulă esența gândirii artistice taoiste. Acestea erau artele cu majuscule, rezervate unei clase intelectuale tradiționale, în care erau recunoscuți artistii și operele în unitatea lor, nu ca un produs social. În secolul III î.Hr., chinezii deja foloseau o cerneală din negru de fum și rășină. În secolul II d.Hr. a fost inventată hârtia din cânepă și bumbac, de către Thai Lun. De la prima scriere tratată artistic și convertită în arta caligrafiei de către Wang Xizhi, în secolul IV d.Hr., până la ultimii pictori heterodoxi din dinastia Quing, Zhuda sau Shitao, caligrafia, pictura și poezia au fost unite de aceleași principii tehnice și estetice. Pictura peisagistă chineză, porțelanul cu dragoni stilizați, pagoda ca tipologie principală în arhitectură, decorațiile alb-albastre ale dinastiilor Song și Yuan, precum și vitalitatea creativă și realismul cotidian, ating certă opulență din perioada artistică Ming a secolelor XIV-XVII d.Hr. Dinastia Quing a presupus o continuitate a formelor tradiționale, însă pictura era eclectică, dedicată temelor florale, religioase sau peisajului.
Evoluția artei în Japonia a fost și ea marcată de dezvoltarea tehnologiei, una din trăsăturile distinctive fiind materialele sale autohtone. Arta are în cultura japoneză un accentuat sens de introspecție și de interelație între om și natură. Arta reprezintă elementele din jurul omului, de la cel mai ornamental și emfatic, până la cel mai simplu și cotidian. Valoarea este atribuită imperfecțiunii, caracterului efemer al lucrurilor, și sensului emoțional pe care niponul îl stabilește cu ambientul său.  Ca și în arta occidentală, principalele manifestări artistice și-au avut originea în religie și în puterea politică. [1]       
În perioada Kofun, sec V-VI d.Hr, se inițiază pictura murală. Suportul tehnic îl constituie roșul provenit din oxid de fier, negrul din carbon, galbenul din argile, albul din mineralul caolinit, și verdele din clorit. În perioada Nara a secolului VIII d.Hr., arta budistă ajunge la apogeu. Japonezii vedeau în arta chineză armonia și perfecțiunea gustului european pentru arta clasică greco-romană. Pagodele monumentale păstrează contraste între soliditatea, simetria și verticalitatea de influență chineză, și simplitatea și orizontalitatea tradiției autohtone. În perioada Kamakura a secolului XII-XIV d.Hr, în care s-a instalat shogunatul, s-a dezvoltat cea mai originală ceramică japoneză, dar și artizanatul militar. Un loc special îl ocupă armurile și katanele, care erau confecționate din două straturi de metal călit și revenit. Perioada următoare, Muromaki, a constituit cadrul temporal în care s-a dezvoltat arta grădinăritului. Trăsăturile grădinilor ca și întreaga artă niponă sunt marcate de un aspect imperfect și asimetric. În Muromaki, 1392-1573 s-a introdus și pictura aguada. 

Pictura aguada în perioada Murokami

Este o tehnică picturală care consistă în amestecarea diferitelor concentrații de apă sau alcool în vopsea. Tehnica permite utilizarea unei ample game cromatice, începând de la o culoare de bază. Se începe pictarea a ceea ce este mai strălucitor, și se merge succesiv spre obscur, pentru că straturile se acumulează unul deasupra celuilalt. În Europa, tehnica este menționată de Cennino Cennini în tratatul său despre pictură din 1437. În perioada Edo, 1603-1868, s-au dezvoltat gravurile în lemn și industria stampelor. Inițial erau gravuri cu vopsea neagră pe hârtie colorată manual, dar la 1760 a fost inventată imprimanta xilografică color nishiki-e. [2]

Pictură de Utamaro din perioada Edo
În pictură sunt evidențiate prin urmare, portretul și peisajul. În interiorul esteticii zen a înflorit pictura și a apărut stilul sumi-e, reprezentat fundamental de către Sesshu din perioada Muromaki. Cum aminteam mai sus, s-a dezvoltat arta gradinăritului. În perioada Momoyama arta s-a îndepărtat de estetica budistă și s-a reîntors spre tradiția epică japoneză. Cearamica a atins un moment de apogeu, însă în perioada Edo, de altfel de mare prosperitate, Japonia s-a izolat totalmente de exterior. Pictura a căpătat o mare vitalitate și școala ukiyo-e a ieșit în evidență prin reproducerea de scene populare.
Pictura carolingiană și ottoniană

În secolele VIII-XIX d.Hr. se manifestă arta carolingiană. Are loc un moment de întoarcere către modelele antice și spre arta imperială bizantină. Arta este totuși decăzută în raport cu canonul clasic. După Conciliul de la Niceea din anul 787, și triumful icoanei, în occident apar imaginile, dar predomină scenele religioase. Drapajul este rudimentar, iar registrele narative redau mișcare. Dinastia carolingiană impune copierea sistematică a manuscriselor romane de pe papirus pe pergament și stabilește școala palatină de la Aachen. Exemplul este Evangheliarul lui Carol cel Mare, acum la Viena, sau Biblia de la Amiens din 780, redată în minuscule carolingiene. 
Treptat se introduc elemente păgâne noi în arta vizuală clasică. Secolele X-XI d.Hr. sunt dominate în occidentul European de Renașterea Imperiului Roman de națiune germană. Arta numită ottoniană urmează modelul roman și este pusă în serviciul imperiului și al creștinismului. Arta doar instruia, nu delecta estetic. Exista o provocare pentru a descifra mesajele criptate în figuri schematizate și simplificate. Proporția lipsește și în arta ottoniană. Sintezele sunt reci, gesturile sunt contorsionate și asemănătoare celor din  benzile desenate. Pictura s-a circumscris miniaturilor. Principala formă artistică a epocii o constituie, în consecință, manuscrisele medievale.

Codex Aureus (Evanghelia pictată cu aur) la Lorsch (anul 806)
Exemple remarcabile de manuscrise sunt Codex Aureus - tăblițe de fildeș și pergament cu litere de aur, însumând 476 pagini, Codex Egberti sau Apocalipsa din Bamberg din secolul XI. Aport tehnic ottonian poate fi considerată introducerea aluminurii. Un ansamblu de motive decorative pe bază de arabescuri și împletituri geometrice, puse în valoare cu aur și argint pe ilustrațiile medievale. Desigur pentru asta au utilizat arabescul și tușul de aur de sorginte bizantină.  Aluminurile sunt inspirate din cele bizantine. Planul textual este figural, iar cel figurat are valori scripturale. Reprezentative în acest sens sunt cele 19 miniaturi realizate în abația Sfântul Pierre din Salzbourg, la comanda episcopului Hartwig von Ortenburg. Acum miniaturile se găsesc la biblioteca Bavaria din Mϋnchen. Are loc o înflorire culturală pe Rin. Insula Reichenau, de pe lacul Constanza, fiind principalul focar artistic literar. Se alătură școlile din Tours, Corbie, Lorch, Reims. 
Pe de altă parte, elemente arhitecturale din vechile structuri din Roma și Ravena au fost luate, și apoi incorporate edificiilor ottoniene. Exemplu clar îl constituie coloanele din palatul lui Teodoric din Ravena, care au fost instalate în biserica din Magdemburg, la 937. 
Arta carolingiană a fost așadar o înflorire artistică din perioada lui Carol cel Mare. Arta este practic o revenire la modelul artei imperiale romane și o trezire la viață a antichității  și a culturii bizantine în arta imperiului franc. S-au inițiat, cum aminteam, copierea manuscriselor de pe papirus pe pergament, dar și ilustrațiile în miniatură. Artele vizuale au sensuri ideologice precise, incluzând reînnoirea formelor antice și elemente ale realismului roman. Tratarea figurii este schematizată. Se introduc elemente păgâne în arta clasică. Așadar, arta carolingiană este decăzută tehnic și estetic, în raport cu canonul clasic. Arta ottoniană urmează și ea modelul roman și este pusă în serviciul imperiului și al creștinismului. Apare nevoia de decorare și complicare. Figurile însă rămân doar schematizate și simplificate, iar gestica este puternic contorsionată. Există hieratism figurativ, însă perspectiva este și ea deficitară.
  Manuscrisul carolingian, scris pe pergament cu litere de aur, ocupă un loc aparte. Are 238 foi și Tetraevanghelul. Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, filiala Bibliotecii Naționale a României, deține prima parte a Tetraevanghelului (respectiv evangheliile lui Matei și Marcu), 111 foi, cealaltă parte cu evangheliile lui Luca și Ioan (124 foi) se află în proprietatea Bibliotecii Apostolice Vatican din Roma. Coperțile, lucrate în plăcuțe de fildeș, se află la Londra și Roma. Așadar acest manuscris, de o valoare artistică deosebită, este dezmembrat în patru părți, care se află în trei țări distincte.

Istoric de artă, Cosmin Popa

Note:
1 Gran Enciclopedia Espasa, p. 77. (t.n.).
2 John  Oninans, Atlas del Arte, pp. 204-205. (t.n.).

În editia viitoare  vă aştept să realizăm  împreună o călătorie prin austera artă romanică, dar şi prin revigoranta artă gotică. Pe curând!