29 octombrie 2019

ISTORIA FOTBALULUI CÂMPINEAN (I). anii '20: Centenarul de la anul

Argument
Ideea a pornit de la o serie de povești la gura sobei, purtate în niște seri ploioase de toamnă, într-o casă cochetă din cartierul Slobozia, unde locuia Vladimir Sviatoslav Moșuc (Fie-i țărâna ușoară!), fostul secretar al clubului Poiana Câmpina. Era toamna anului 1995. La acel moment, băteam drumurile stadioanelor de câțiva ani, știam toți jucătorii, antrenorii, arbitrii, strângeam programe, poze, fanioane, cărți și orice amintiri legate de sportul-rege. Dar, din acel an, 1995, se mai întâmplase ceva. Deschisesem prima oară ușa unei redacții (n.a. – fac o reverență în fața domnilor Constantin Trandafir, Serghie Bucur, Florin Frățilă și Mircea Teculescu pentru că mi-au arătat calea pe care aveam s-o urmez și de la care nu m-am abătut: presa) și am început să conștientizez importanța cuvântului scris.
De la Vladimir Moșuc am aflat mai multe despre cei trei Gheorghe Ionescu care au jucat în paralel la Poiana Câmpina, despre Mihai Opanschi (n.a. – presa așa l-a scris tot timpul, deși, în buletin era Opațchi), Alexandru Banu, Tudor Dima, Grigore Bălăceanu, Vasile Bontaș, Vasile Postolache, Savu Șoacăte, Gheorghe Simaciu, Ion Pavel, Paul Preda, Florea Manolache și câți alții. Despre Florin Stăncioiu, Costin Plăvache, Alin Postolache, Ionel Stan, Gabriel Tismănaru etc. nu mai aveam nevoie de amănunte, pentru că-i urmăream eu cu nesaț, meci de meci. Atunci a apărut ideea. O istorie a fotbalului câmpinean trebuia scrisă! Am început să lucrez.

Poiana (în alb), la un meci cu CCA (viitoarea Steaua)
în 1956, când s-a reinaugurat stadionul

Caietele domnului Moșuc
Vladimir Moșuc, ca orice fost secretar care se respectă, a scris ordonat,  meci de meci, rezultate, marcatori, arbitri. Însemnările lui aveau o valoare inestimabilă, pe care aveam s-o înțeleg mult mai târziu.
N-am abandonat proiectul niciodată, am continuat să strâng informații, poze, dar simțeam că lipsește ceva! După ani, în 2012, înțelesesem ce lipsea, cum voiam să arate studiul meu asupra trecutului fotbalistic al localităților Câmpina și Poiana Câmpina. Dacă aș fi făcut lucrarea înainte de 2012, ea s-ar fi rezumat la istoria echipei de fotbal Poiana Câmpina.
OK, Poiana era echipa-fanion! Dar erau atâtea alte povești frumoase, legate de alte echipe, care nu puteau fi date uitării. Astfel că am înglobat în lucrare toate echipele de fotbal care au existat pe teritoriul localităților Câmpina și Poiana Câmpina, de la Principesa Ileana, Libertas și Venus, deschizătoarele de drumuri, până la Sportul, AS Muntenii și ACS Triumf  Poiana Câmpina, formațiile ultimilor ani.


 Documentarea
Au urmat drumurile la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca Națională a României, la bibliotecile din Câmpina, Ploiești, Târgoviște, discuțiile nesfârșite cu cei mai mari statisticieni pe parte fotbalistică din țară, convorbirile cu foști jucători.
Am cotrobăit prin mii de ziare, am răsfoit zeci, poate sute de publicații diferite. Când Poiana a jucat cu o echipă din Iași, de exemplu, am luat și „Flamura Prahovei”, dar și ziarul „Flacăra Iașului”. Când a întâlnit o echipă din Brăila, am luat „Flamura Prahovei”, dar și ziarul „Înainte”, din județul Brăila. Am consultat inclusiv ziare în limba maghiară (nu știu o iotă, dar pe jucători la fel îi cheamă și-n română, și-n maghiară). Am citit „n” cărți despre fotbal. Am notat tot, sezon de sezon, meci de meci, de la competiție, dată, rezultat, marcatori, jucători, antrenori, arbitri, stadioane, numărul de spectatori. Dincolo de partea pur statistică, am strâns și poveștile. N-am vrut ca „Istoria fotbalului câmpinean” să fie o „culegere” de clasamente, rezultate, nume și cifre. Am „colorat” fiecare sezon în parte cu o descriere, un portret, cu povești care sunt „sarea și piperul”.
Am ajuns să „sap” din „precambrianul” sportului pe aceste meleaguri, de la îngemănarea secolelor 19 și 20, până în zilele noastre. Am informații despre prima alăturare a termenilor „Câmpina” și „fotbal”, despre primul „meci”, despre primul club, apoi despre fiecare alt club din Câmpina și din Poiana Câmpina, totul așezat sezon de sezon, meci de meci.

Apel
Închei cu un  apel adresat tuturor celor care au jucat sau care au avut bunici, tați, frați, cumnați, prieteni care au practicat sportul-rege sau care au poze, programe, informații scrise, indiferent de nivelul competițional sau de sezonul în discuție. De foarte mare ajutor mi-ar fi eventuale caiete cu însemnări ale foștilor corespondenți locali pentru ziarele centrale, ale conducătorilor de cluburi (fiecare grupare avea câte un „scrib” care nota cu minuțiozitate totul!), ale antrenorilor, ale jucătorilor, lucruri care nu s-au publicat nicăieri. În informația strânsă și pusă cap la cap de mine există și goluri, iar detalii noi se pot descoperi oriunde. Orice ajutor dat pentru completarea datelor existente este binevenit.
Începând din acest număr al publicației „Oglinda de azi” vă invit la o scurtă trecere în revistă a istoriei fotbalului câmpinean. N-am luat trofee naționale, n-am ajuns în elita țării, n-am jucat în cupele europene, dar avem cu ce ne lăuda și avem ce ne aminti din punct de vedere fotbalistic.

Istoria fotbalului câmpinean: 
anii '20. Centenarul de la anul

Începuturile fotbalului pe pământ românesc sunt strict legate de conexiunile cu lumea exterioară. Timișoara zice că e leagănul fotbalului românesc, Aradul se laudă că ar fi „maternitatea” lui. Totul în argumentația celor două orașe din vestul țării rivale în plan sportiv se învârte în jurul anului 1899.
O descoperire recentă (din 2010), făcută chiar de semnatarul acestor rânduri, cu ajutorul unui prieten câmpinean, indică faptul că englezii ne-au adus fotbalul la gurile Dunării, la Galați, încă de la 1865.
Sportul-rege a pătruns mai rapid în zonele sau orașele în care veneau străini care luaseră deja contact cu „microbul” fotbalului. Câmpinenii știu deja ce însemnase „explozia” industriei petrolifere pe Valea Prahovei și, mai ales, în orașul lor, la întretăierea secolelor 19 și 20. Totul se învârtea în jurul sondelor. Petrolul a adus în oraș mulți străini. Sunt mențiuni în presa vremii despre un oraș Câmpina foarte cosmopolit, în care se regăseau americani, englezi, olandezi, belgieni, italieni, germani, elvețieni, greci, francezi. Printre aceștia s-au aflat, probabil, și mulți care știau cu ce se mănâncă fotbalul.

Îndoiala
În „Monografia orașului Câmpina”, publicată sub semnătura lui Dan Silviu Cratochvil, în 1990, la pagina 116, în capitolul „Cîteva cuvinte despre sportul cîmpinean”, se menționează: „Se pare că cel mai vechi club sportiv fotbalistic al orașului a fost clubul denumit „Libertas”, apărut în anii 1910 – 1912. Jucătorii acestui club dintre care mulți erau maghiari, ori germani, erau lucrători ai așa-numitei „fabrici de bijuterii”, proprietatea contesei De Blome, fiica prințului D.B. Știrbey de la Voila”.
Observați, din start, îndoiala autorului „Se pare că cel mai vechi club sportiv fotbalistic...”.  Dacă acest club, „Libertas”, s-ar fi născut, cu adevărat, în anii 1910 – 1912, ar fi fost unul dintre cele mai vechi din țară. A fost detaliul pentru care am căutat cel mai asiduu o confirmare, mai ales că autorul monografiei lăsase din start această urmă de îndoială. Mi-aș fi dorit să fi fost adevărat și să descopăr eu actul de naștere al clubului.

Începutul
De unde începe, așadar, istoria fotbalului câmpinean? Prima alăturare a termenilor „Câmpina” și „fotbal” datează din timpul Primului Război Mondial, din 1915. Dar rândurile respective, dintr-un reportaj despre o excursie a cercetașilor câmpineni, confirmă doar faptul că în oraș era cunoscut fotbalul și că era și practicat. Nu se confirmă însă o partidă desfășurată în condițiile cunoscute și acceptate, pe un teren regulamentar, cu porți, cu două echipe a câte 11 jucători.

Prima echipă
Prima echipă de fotbal a orașului a fost Principesa Ileana Câmpina, formată din elevi ai liceului „Barbu Dimitrie Știrbey”. Se știe, Barbu Dimitrie Știrbey, „părintele” primului liceu de pe Valea Prahovei, a fost un apropiat al regelui Ferdinand și al Reginei Maria. Principesa Ileana (foto) a fost cea mai mică dintre fetele Reginei Maria. De aici, acest nume unicat în istoria fotbalului românesc. În presa vremii, a anilor '20, sunt mai multe referiri la Principesa Ileana ca fiind prima echipă de fotbal din oraș. Dacă Libertas s-ar fi înființat cu zece ani mai devreme, cei care au scris în anii '20, n-ar fi uitat acest amănunt. Principesa Ileana s-a născut pe 1 septembrie 1920.


Data este confirmată oficial! Pe 1 septembrie 2020, Câmpina va sărbători centenarul fotbalului organizat pe aceste meleaguri. Tot în anii '20 vor fi primele meciuri cu echipe din Ploiești și București, primele campionate oficiale la care au participat și formațiile noastre, se vor naște cluburi care au însemnat ceva în fotbalul local interbelic, ca Venus sau Sportul Muncitoresc. De aici începe istoria fotbalului câmpinean.

Octavian Cojocaru

Editorial. BICICLETĂ

Pe vremuri, cînd era ministru al culturii, dl. Paleologu venea la serviciu cu bicicleta. Și nu era pe atunci moda hypsteresco-ecologistă a trotinetei sau bicicletei, era doar un gest firesc, perfect concordant cu firea autentică, nonconformistă a personajului. „Concordant” este cuvîntul cheie de mai sus. Privind acea defilare grotescă a d-nei Dăncilă și a suitei pe cîte două roți te izbea, înainte de toate, nepotrivirea. Falsul. Ridicolul. Mă apucă groaza cînd mă gîndesc la potopul de bani pe care-l plătesc oamenii ăștia firmelor de PR electoral pentru asemenea idei trăznite. De fapt, nu, eu greșesc, pentru că introduc un parametru care pe mercenarii politici și „de imagine” nu-i interesează. Gestul funestei doamne de fier forjat a României este, au dreptate strategii de imagine, perfect adecvat tipului ei de alegător. Încîntat să fie mințit, complet lipsit de gîndire în perspectivă și analitică, neinformat, egoist. În sensul că vrea ca toți să fie aidoma lui. Că s-au plimbat pe biciclete oamenii ăștia care nu mai au loc în garaje de mașini de lux e doar un circ ridicol, de un  populism nici măcar inteligent. Dar tocmai de aceea eficient, într-o țară fără autostrăzi, dar și fără piste speciale pentru biciclete. Dacă ne luăm după sondaje, d-na Dăncilă crește, dl. Barna scade. Pentru că toată această guvernare a fost o continuă insultă la adresa bunului simț, inteligenței și culturii.



Mărturisesc, voiam inițial să scriu despre filmul acela șocant, abia acum dezvăluit, cu (non)intervenția ISU la dezastrul de la Colectiv. Dar nu poți scrie despre așa ceva, nu poți decît să urli. Mai ales după declarațiile ștabilor care au condus operațiile de genul: „nu sîntem pregătiți în cursuri sau școli pentru dezastre și nici roboți nu sîntem”. Păi, dl. colonel ne convinge astfel că exact structura care ar trebui să asigure intervenția în caz de dezastre nu e pregătită pentru asta. Atunci pentru ce? Ce s-ar întîmpla în cazul cutremurului major în București, așteptat de toți rechinii imobiliari? Cum ar fi ajutate cele cîteva zeci de mii de victime potențiale? Sigur, d-na Dăncilă e preocupată să se dea cu bițiclul și să-l atace continuu pe președintele Iohannis. Nicidecum să limpezească apele instituționale. Că pe unde s-au făcut de bîlci demnitarii ar fi trebuit de mult să fie o autostradă, aproape nu mai contează. Mai mult, doamna se comportă ca și cum guvernul său ar mai avea autoritate legală. Anunță angajări masive și măriri de salarii. Sigur, nu există lege expresă care să împiedice asta, și nici nu trebuie să existe. Deasupra tuturor legilor există cutuma bunului simț: asta nu se face! Chestie care la noi nu funcționează deloc. Numai la noi e nevoie de lege specială și de lupte de stradă pentru a preciza că cineva cu dosar penal nu poate avea o funcție de răspundere publică. În alte părți e ceva de la sine înțeles. Nu-i vorba, întreaga această campanie are ceva ridicol. Pînă și panourile de afișaj electoral sînt mai mult goale, nimeni nu se mai înghesuie să-și pună fața pe ele. Iar declarațiile candidaților au de multe ori conținuturi suprarealiste, păcat că mai nimeni nu dă doi bani pe ele și nu are răbdare să le asculte. Nici măcar încrîncenare nu vedem în campania asta, precum în trecut, ci un fel de bășcălie combinată cu lehamite. Dușmani, ambele, ai angajării democratice. Nu se poate cita nicio singură instituție centrală care să funcționeze la parametri normali, europeni. Ăsta este rezultatul anilor de contraselecție și destructurare pesediste. Nu e ciudată această campanie pe biciclete, dar fără dezbateri directe? Cu excepția lui Theodor Paleologu și a lui Kelemen Hunor, principalii candidați se feresc de acest contact direct. Și mulțimea de televiziuni (în frunte cu cea bugetivoră, de stat) nu își dovedesc deloc tăria, nereușind să provoace această dezbatere, așteptată de toată lumea. Își arată astfel trista condiție de mercenariat. Un candidat la președinție care fuge de dezbateri deschise, în direct, este greu de imaginat pe alte meleaguri. Acum serios: vi-o închipuiți pe d-na Viorica discutînd în contradictoriu, pe argumente și teme precise, cu Barna ori Paleologu? Nici cu puricele în ureche, în care consilierii să-i șoptească răspunsurile, nu ar face față. Trebuie să așteptăm turul II, cînd asemenea dezbatere nu va mai putea fi evitată, pentru a ne distra. În buna tradiție masochistă a electorului român (și nu numai) în societatea spectacolului. Să recapitulăm: inaugurăm o șosea de centură cu pretenții de autostradă, cu pămînt între benzile de circulație, o inaugurăm deci cu o plimbare demnă să fie comentată de simpaticii specialiști de la Eurosport care ne poartă anual în Turul Franței. Pînă atunci, avurăm revelația să sîntem conduși de niște biciclete...
Christian CRĂCIUN

„La Câmpina înotul de performanţă a găsit casă bună”

  • este de părere Octavian Postolache, preşedintele fondator al clubului de înot Contratimp


Născut în anul 1973 la Galaţi, Octavian Postolache îşi începe cariera sportivă la vârsta de 6 ani, în cadrul Clubului Şcolar Sportiv nr. 1 din Galaţi, sub îndrumarea profesorului Schwing  Fridirich. Pasionat de acest sport, ajunge la vârsta de 12 ani în lotul olimpic de copii şi se mută la Centrul de Pregătire de la Baia Mare, acolo unde avea să obţină rezultate deosebite la înotul de performanţă. Multiplu campion naţional la diferite categorii de vârstă, Octavian Postolache trăieşte cu regretul de a nu fi reuşit să obţină rezultate la nivel internaţional, aşa cum visa încă de mic. 
La vârsta de 16 ani, pe fondul unor probleme medicale, este nevoit să se retragă temporar din sportul de performanţă, alegând ulterior să îşi continuie activitatea la Clubul Dinamo, sub îndrumarea antrenoarei Carmen Bunaciu. În anul 1991, la vârsta de 18 ani, renunţă la cariera de sportiv înţelegând că nu mai poate face faţă generaţiilor mult mai bine pregătite care veneau din spate şi pleacă în Germania unde se înscrie la şcoala de antrenori din Hanovra unde studiază înotul şi antrenează grupe de copii timp de patru ani. În urma acestui stagiu, obţine atestatul de antrenor profesionist şi pleacă în Italia, unde la vârsta de 23 de ani instruieşte multe grupe de copii şi se dedică, prin voluntariat, antrenamentelor specifice copiilor cu dizabilităţi. Voluntariatul în acest scop îi aduce lui Octavian Postolache şansa unui parteneriat cu Fundaţia Elan, care îi propune un proiect în Israel, în cadrul căruia lucrează timp de doi ani ajutând persoane cu dizabilităţi. Ulterior, obţine şi o bursă în cadrul unei univerităţi israeliene specializate în recuperarea unor astfel de persoane şi ajută în special copiii cu probleme. În tot acest timp nu renunţă la visul de o viaţă de a ajunge pe urmele şi în locurile unde a activat idolul său, marele campion american Mark Spitz - multiplu campion olimpic în anul 1972. Ajunge în SUA şi obţine, timp de un an de zile, o bursă la o prestigioasă universitate din San Diego, unde se înscrie şi într-un program de voluntariat. Experienţa acumulată pe pământ american avea să fie un mare plus în cariera ulterioară de antrenor profesionist la înot. 
În anul 2007 se întoarce cu familia în Bucureşti cu intenţia de a începe un nou proiect profesional în antrenorat. Atât el, cât şi familia, soţia şi copilul, nu se adaptează în mediul capitalei româneşti şi se retrag la Măgureni, la casa părintească a soţiei. Între anii 2007 şi 2011 antrenează, sporadic, prin intermediul unor contracte de colaborare, acolo unde găseşte condiţii acceptabile de a-şi desfăşura activitatea. În vara anului 2012 începe activitatea la Bazinului Didactic de Înot din Câmpina, deschide o Intreprindere Individuală şi îşi selectează primele grupe de iniţiere la copii. Experienţa profesională acumulată în stagiile de pregătire de peste hotare şi mai ales oportunitatea de a lucra, aproape de casă, într-o bază sportivă modernă, îi va relansa lui Octavian Postolache cariera de antrenor, în următorii şapte ani, perioadă în care antrenorul va fi unul dintre cei care au reafirmat Câmpina pe harta naţională a performanţei la înot. Şapte ani în care copilul ambiţios de altădată, antrenorul de azi, va creşte alţi copii ambiţioşi pregătiţi de performanţă naţională şi, de ce nu, chiar internaţională, visul lui de aur. Intransigent, incomod şi prea puţin dispus să vorbească despre sine, Octavian Postolache a acceptat, totuşi, să răspundă întrebărilor adresate de publicaţia noastră cu privire la cei şapte ani de activitate la Câmpina, aşa cum au fost ei, cu bune şi rele.


- D-le Postolache, se poate spune că aveţi un parcurs profesional impresionant. Ce vă recomandă ca unul dintre antrenorii cu experienţă în această disciplină sportivă?
- Da, se poate spune şi aşa. Am practicat acest sport din pasiune şi din acest motiv am şi ales calea antrenoratului. Înotul este o disciplină sportivă foarte grea, dacă vrei să faci performanţă. Fără pasiune nu rezişti. Eu am început de la 6 ani şi la 12 ani am plecat de acasă să fac performanţă. Atunci nu erau condiţiile de acum şi nici profesorii nu erau atât de indulgenţi ca azi. La Baia Mare aveam instructori foarte drastici şi din acest motiv mulţi colegi s-au lăsat de înot. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar performanţa se face cu mari sacrificii şi de aceea nu îmi permit să las garda jos. Cine rezistă, bine, cine nu, să facă înot de plăcere. Cam asta e deviza mea când vine vorba de performanţă. Experienţa acumulată în stagiile de pregătire din străinătate mă ajută foarte mult în acest sens. Acolo am învăţat să predau în mod profesionist şi să lucrez cu tinerii. Nu e uşor să formezi un sportiv de performanţă, pentru că asta cere foarte multă atenţie şi metode moderne de antrenament. Bineînţeles că este nevoie de resurse financiare, baze sportive dotate corespunzător şi foarte multă răbdare. Nimeni nu garantează succesul în acest sport. Se poate întâmpla să performezi în copilărie şi în adolescenţă să capotezi, din diverse motive. Vă spun asta din proprie experienţă, pentru că am trăit această dezamăgire. Din acest motiv spun tot timpul că un instructor bun te poate ajuta până într-un punct, restul depinde de sportiv.

Studiu tehnic
- Anul 2012 reprezintă debutul colaborării la bazinul din Câmpina. A însemnat pentru dvs. un nou început în cariera de antrenor sau o continuare firească a activităţii din străinătate? 
- Sincer, a fost o şansă nesperată, pentru că aveam nevoie să mă reintegrez în sistemul românesc, complet diferit de cel din străinătate, şi să lucrez undeva în apropiere de casă. La revenirea în ţară, în anul 2007, am vrut să mă stabilesc cu familia în Bucureşti. Nu ne-am adaptat şi a trebuit să ne retragem la Măgureni, alături de familia soţiei. Bazinul de la Câmpina mi-a oferit oportunitate să fac ceea ce îmi place aproape de casă. În vara lui 2012 am venit la Câmpina şi am început activitatea pe cont propriu, persoană fizică autorizată. Pe atunci, Bazinul era administrat de firma Gercom şi am găsit înţelegere la domnul George Armaşu. În scurt timp am făcut selecţie pentru grupe de iniţiere şi am început antranamentele cu foarte mulţi copii. Au urmat câteva concursuri locale şi am ajuns la concluzia că avem resurse pentru a trece la performanţă. Sportivii antrenaţi de mine câştigau locuri fruntaşe şi am văzut că există potenţial. Aşa am trecut la formarea grupei de performanţă. În două săptămâni am organizat o competiţie cu cel mai titrat club din Bucureşti, Aqua Team, pentru că aveam nevoie să ştiu care este adevărata valoare a celor selectaţi la lotul de performanţă. Decepţia a fost mare, sportivii mei erau departe de valoarea celor de la Bucureşti. A fost o lecţie bună, pentru toată lumea, copii, părinţi şi instructori. Astfel, am decis să reorganizez activitatea şi să merg atât pe iniţiere, cât şi pe pregătirea specifică înotului de performanţă. 

Echipa Contratimp
- Interesant este faptul că n-aţi ales drumul cel mai uşor şi anume acela de a învăţa copiii să înoate fără pretenţia de a performa, adică o reţetă simplă a sportului de masă, care aduce destule încasări instructorilor de duzină.  
- Nu puteam să mă rezum la acest mod de instruire. Nu e în firea mea să stau la bazin şi să aştept să treacă timpul învăţând copiii să facă pluta ori să se bălăcească. Sigur că la iniţiere fac şi acest lucru, dar gândul meu este tot la performanţă. Aşa am fost crescut şi nu pot altfel. Pe de altă parte trebuie să fiu corect şi să recunosc faptul că veniturile clubului se realizează, în cea mai mare parte, de pe urma grupelor de iniţiere şi că fără acestea nu puteam să rezist în mediul privat. Aşa că nu îi condamn pe cei care se ocupă numai de iniţiere fără să se complice cu performanţa. În anul 2013 am pus bazele clubului Contratimp tocmai pentru grupele de performanţă. Aveam nevoie de o entitate juridică pentru a ne afilia la Federaţie şi pentru a legitima sportivii. Tot în anul 2013 am participat, pentru prima dată, la o competiţie naţională, la Baia Mare. Am mers acolo cu şase sportivi şi îmi amintesc că unii dintre ei erau speriaţi de adâncimea bazinului, care avea 4,5 m. Le era frică că se îneacă. Cu toate astea, am obţinut rezultate bune şi din momentul acela am hotărât să participăm şi la alte competiţii naţionale. Aşa s-au format performerii de azi: Bianca Văduva, Claudiu Pavel, Eduardo Postolache, care au început la vârsta de 10-11 ani şi sper să fie sănătoşi şi să meargă mai departe. Suntem în primii zece la naţionale. 

Juniori, tineret, seniori
- Dacă la început a fost doar entuziasmul instructorului Octavian Postolache, azi se pare că vorbim despre un club în toată regula, care se aliniază în ierarhia celor profesioniste, cu rezultate la nivel naţional. 
- Clubul Contratimp se dezvoltă pe zi ce trece. Deja avem grupe de iniţiere la Bucureşti şi la Târgovişte, în colaborare cu Anca Pătrăşcoiu, şi aşteptăm încă doi instructori profesionişti, care să se ocupe de pepiniera grupelor de performanţă. Am creat o structură ce ne va aduce noi talente la performanţă şi suntem foarte preocupaţi de selecţia permanentă a sportivilor. Avem un rulaj de 300 de sportivi pe an la iniţiere, din care doar 5 sau 6 ajung la grupele de perfecţionare. Aici se pregătesc timp de un an şi în funcţie de rezultate îi promovăm la performanţă, cu antrenamente de cinci ori pe săptămână. La nivelul acesta avem reguli stricte, cu program începând de la 6 dimineaţa, o oră şi jumătate de înot înainte de şcoală. Nu e uşor, dar aşa apare performanţa. Pe fondul ăsta, de exemplu, a obţinut Andreea Văcaru în 2015 titlu de campion naţional  la 50 m fluture. Un copil dedicat, cu mare talent. 

Andreea Văcaru
Nu cunosc prea bine istoria înotului din Câmpina, dar ştiu că titlul obţinut de Andreea a fost primul după foarte mulţi ani în Câmpina. Se pare că oraşul a mai avut campioni naţionali în anii 70. Atunci, în 2015, am semnat şi primul contract de finanţare din sursă privată, prin intermediul Asociaţiei Pro Câmpina, cu grupul de firme Tinmar. A fost de mare ajutor în perioada aceea şi cu această ocazie am înţeles că ne putem autofinanţa prin contracte de sponsorizare. Şi în prezent avem sponsori mai mici, care ne susţin la achiziţionarea echipamentului. La noi, sportivii primesc echipament gratuit. Pregătim Contratimp-ul pentru înalta performanţă, care începe să apară constant. Anul ăsta, Ştefan Rachieru, unul dintre cei care în 2013 se speria de adâncimea bazinului de la Baia Mare, este campion naţional la 200 m bras şi vicecampion naţional la 100 m bras. Nu e o laudă, dar Contratimp este în topul primelor 20 de cluburi din ţară. Noi punctăm în clasmentul federal la toate categoriile de vârstă. Ne putem mândri că în şapte ani am readus înotul câmpinean pe harta performanţelor naţionale. Cu toate astea, trebuie să recunoaştem şi faptul că la Câmpina înotul de performanţă a găsit casă bună. Clubul nostru are în momentul de faţă 64 de sportivi legitimaţi la performanţă, din care 54 de sportivi care participă la campionatele naţionale. Dintre aceştia, 28 de sportivi sunt din Câmpina şi mare parte din ei au plecat la Târgovişte, acolo unde am găsit un alt climat de performanţă, în sensul că autorităţile au înţeles să constituie în şcoli clase sportive cu program vocaţional. 

Ştefan Rachieru
- Dincolo de structura organizatorică şi rezultatele la nivel naţional, vorbiţi şi de autofinanţare, un bun prilej să vă întreb care este reţeta financiară ce susţine clubul? Este o afacere, aşa cum susţin mulţi dintre aceia care nu cunosc pe deplin această disciplină sportivă?
- Nici pe departe. Părinţii susţin toată activitatea sportivă. Mai avem şi sponsorizări, dar destul de mici. La grupele de performanţă părinţii plătesc către club o taxă anuală de 250 de lei şi una lunară de 250 de lei. Din aceste încasări acoperim, în general, cheltuielile cu deplasările la competiţiile naţionale şi ne mai rămân bani pentru premierea sportivilor. În fiecare an îi premiem. Instructorii nu sunt plătiţi din aceste fonduri. În afară de aceste taxe, părinţii mai plătesc şi abonamentul de intrare la bazin în valoare de 150 lei/ zece intrări. La grupa de performanţă a celor clasaţi în primii zece la nivel naţional nu se plăteşte intrarea la bazin, datorită facilităţilor acordate de administraţia publică locală, şi nici instructorul. Susţinem benevol performanţa. La grupele de iniţiere, părinţii plătesc către Intreprinderea Individuală pe care o reprezint o taxă lunară de 200 de lei şi taxa de intrare la bazin, abonament de 60 lei/ zece intrări. Mai nou, de la 1 septembrie, noi, antrenorii, trebuie să plătim şi taxa de culoar, conform hotărârii administraţiei locale. Ca o paranteză, vă spun că, din punctul meu de vedere, taxa de culoar este corect aplicată grupelor de iniţiere şi discutabilă la grupele de performanţă. Trebuie găsită o soluţie în acest sens, pentru că în aceste condiţii cresc costurile şi nu le mai putem susţine. E adevărat că la orele de vârf, noi, cluburile private, folosim culoarele în dublu scop, dar avem nevoie de susţinere la performanţă. Sunt sigur că se vor găsi soluţii, pentru că întotdeauna am găsit înţelegere la administraţia bazinului şi la administraţia locală. Cam astea sunt sursele de venit la clubul nostru. Una peste alta, eu îmi câştig existenţa din cursurile ţinute la grupele de iniţiere. Fără aceste venituri n-aş mai putea continua. Cine crede că este o afacere foarte bănoasă să vină să muncească în locul nostru. Performanţa nu-i o afacere în România! 


- Statul, Federaţia de specialitate, nu vă ajută cu nimic?
- Din păcate, nu. Dacă asimilăm statul cu administraţia locală, putem spune că primim un ajutor. Faptul că beneficiem de condiţii bune de antrenament este un mare ajutor în zilele noastre. Comunitatea cheltuie sume mari pentru întreţinerea bazinului, căldura, apa, curentul, personalul de serviciu, toate acestea costă destul de mult. Şi faptul că administraţia bazinului deschide baza sportivă şi ne permite să facem antrenamente la ora 6 dimineaţa este un ajutor. În plus, ne oferă gratuitate pentru primii zece sportivi clasaţi la nivel naţional. Cine nu recunoaşte acest lucru este rău intenţionat. În rest, nu ne mai ajută nimeni. 
- Sunteţi unul dintre profesioniştii din acest domeniu care a trecut pe la multe bazine de înot în cariera de până acum. Vi se pare că destinaţia didactică a celui din Câmpina a fost corect stabilită la momentul construcţiei?
- Nu prea. Era corect stabilită dacă administraţia publică locală avea un proiect serios în acest sens. Şi aici mă refer la faptul că bazinul trebuia folosit la întreaga capacitate de şcolile din Câmpina. Ştiu că nu este uşor să îi aduci pe elevi, în timpul programului, la ore de înot şi că profesorii de sport nu sunt calificaţi în acest sens, dar se puteau găsi soluţii. Nu mai vorbesc de faptul că se impunea şi constituirea unor clase cu profil sportiv, de la şcoala primară până la liceu, aşa cum au făcut cei din Târgovişte. În condiţiile de faţă, bazinul funcţionează la capacitate maximă doar între orele 16.00 si 22.00 Să nu uităm, pentru că vorbim de bazin şi de faptul că are multe probleme, încă nerezolvate, din construcţie. De exemplu, pompele de recirculare a apei nu funcţionează nici acum şi asta aduce mari pierderi, în jur de 100 mc de apă pe zi. Sau sistemul de ventilaţie care nu merge la parametri normali. Vara este foarte cald şi iarna este frig, mai ales la vestiare. A fost un proiect terminat în grabă şi are multe hibe. Trebuie investit destul de mult pentru remedierea acestora. Când am venit în 2012 am găsit un adevărat haos aici. Între timp lucrurile s-au mai îmbunătăţit şi mai ales după ce a trecut în administrarea CSC-ului. 
- Sunteţi un spirit critic. Cum vă împăcaţi cu administraţia bazinului şi cu ceilalţi colegi de breaslă? 
- Cu administraţia mă înţeleg bine, pentru că mă supun regulilor şi atunci când am o problemă discut omeneşte şi totul se rezolvă. Tarifele sunt rezonabile, bazinul este bine întreţinut şi în aceste condiţii n-am ce să le reproşez. Cu ceilalţi colegi mă înţeleg, în general, foarte bine. Sunt şi unele excepţii, despre care nu îmi face plăcere să vorbesc. Eu am o pondere destul de mare la cursurile de iniţiere şi unii colegi nu prea mă înghit pentru asta. Acum am să fiu răutăcios şi am să spun că fac cursuri de calitate, îmi permit să practic tarife mari şi tot am foarte multe cereri. Adică eu nu iau omului banul să vină cu un copil de patru ani şi să nu îl învăţ nimic. Prefer să îl refuz pe acel părinte, pentru că nu vreau să îmi bat joc de meserie. Noi lucrăm pe module eficiente şi mulţi părinţi ne preferă. Au fost unele neînţelegeri între clubul meu, Contratimp şi clubul Baracuda, dar acum lucrurile s-au calmat. Pentru mine este importantă performanţa şi bunul simţ. În rest, e loc pentru toată lumea sub soare. 
- Pentru că tot vorbim de controverse, de concurenţă acerbă şi bani încasaţi din prestarea de servicii, să vorbim şi de fiscalitate. Ce ştiţi, se taie bon fiscal pentru orice sumă încasată de la utilizatorii bazinului?
- În ceea ce ne priveşte, cu siguranţă. Noi avem casă de marcat la bazin şi eliberăm chitanţe pentru orice leu. Asta se poate verifica şi din impozitele plătite. 

Memoria recuperată a eroilor câmpineni ai Întregirii

Ziua Armatei (25 octombrie) a prilejuit la Câmpina inaugurarea – după mutare și restaurare – a vechiului monument al eroilor câmpineni din Războiul de Întregire Națională (1916-1919). Ceremonia de la noul amplasament al monumentului a fost mai fastuoasă decât Ziua Armatei din alți ani, prin faptul că a avut loc în ajun, când militarii și fanfara erau disponibili. Ce nu au știut câmpinenii – ce puteau fi prezenți în număr mai mare, dacă s-ar fi făcut o bună publicitate evenimentului, din timp – a fost că devansarea a dat prilejul unei interesante coincidențe: 24 octombrie 1916 era ziua când căzuse, în linia întâi, eroul-simbol al Câmpinei din acel război, tânărul sublocotenent Ion Drăgan, al cărui nume se află acum la loc de frunte pe soclul nou al monumentului (povestea lui am publicat-o acum un an, în numărul pe 2018 al Anuarului Societății de Științe Istorice, filiala Câmpina).


Atât cei prezenți la ceremonie, cât și ceilalți cititori, este bine să conștientizeze ce a însemnat jertfa ostașilor câmpineni, printre care mulți au strămoși. Raportat la populația țării, jertfele umane pe care le-a dat Armata Română în Marele Război au fost mai mari decât ale oricărei mari puteri aliate – din Antantă, numai Serbia a avut mai multe jertfe, însă implicarea României la război fusese de două ori mai scurtă, ceea ce demonstrează intensitatea cu care ne-am jertfit în doi ani de zile – și asta pentru că ostașii români erau mânați de un ideal mai nobil decât al celorlalte națiuni combatante: dorința seculară de a fi împreună ca neam, în aceeași țară.


Practic toate așezările țării au avut eroi în acel război, am jertfit pentru acel ideal floarea națiunii, lăsând în urmă văduve și orfani cu sutele de mii. Câmpina era printre localitățile strategice, datorită industriei petrolului, în care erau angrenați majoritatea locuitorilor săi. Astfel că, spre deosebire de majoritatea orașelor și mai ales a satelor țării, a trimis pe front mai puțini oameni, cei mai mulți fiind mobilizați la locul lor de muncă, fiind aici mai utili. Au pierit totuși pentru idealul național câteva zeci bune de câmpineni, și memoriei lor le-a fost dedicată în 1925 statuia de bronz a sculptorului Gheorghe Tudor, care a traversat aproape un veac, având o poveste tumultuoasă.
Dar unde au ajuns să moară eroii noștri? Dacă v-ați pus această întrebare, voi încerca un modest răspuns în rândurile de faţă. În primul rând, trebuie să știți că amintirea lor, păstrată cu sfințenie în epoca interbelică (erau trecuți și pe panouri în holul de onoare al Primăriei, de exemplu), a fost apoi ștearsă în deceniile comuniste, și nici până azi nu s-au mai găsit listele originare cu numele lor. În acești ultimi patru ani, ai centenarului Războiului de Întregire, am încercat fără succes să aflu prin arhive sau publicații vechi o astfel de listă. Tot ce am putut face a fost să reconstitui o listă cvasi-completă, extrăgând din registrele de decese ale primăriei din perioada 1916-1940, numele eroilor originari sau recrutați din Câmpina, la care am adăugat câteva nume găsite în alte cercetări proprii. Am ajuns astfel la cifra de 121 eroi cerți, morți în anii 1916-1919, listă care a fost împărțită în două și gravată pe noul soclu al monumentului, opera sculptorului Alfred Dumitriu.
Pregătisem listele în așa fel ca la ceremonia de vineri, 24 octombrie, să fie rostite și locurile unde au murit eroii, pentru ca oamenii să conștientizeze cum a fost împânzită țara de mormintele lor, precum și împrejurările în care au murit. Din păcate nu am găsit înțelegere la organizatori - s-ar fi prelungit rostirea numelor cu un minut, ceea ce președintele filialei Câmpina a Asociației Naționale „Cultul Eroilor” a refuzat, insistând să se dea citire simplei înșiruiri de nume, care multora nu le spunea nimic. Drept pentru care voi publica aici lista, așa cum era pregătită, pentru ca publicul să poată înțelege mai bine și să-și apropie de suflet sacrificiul înaintașilor, fii ai acestui oraș. Veți observa că majoritatea eroilor au murit în infirmerii și spitale, în timpul refacerii armatei retrase în Moldova, mulți de boli și epidemii, ceea ce dezvăluie amploarea suferinței aduse de război. Ei nu sunt mai puțin eroi, în fața lui Dumnezeu și a posterității jerta lor cântărind la fel de greu ca și a celor puțini căzuți în lupte.

Eroul Ion Mărgineanu (foto cca. 1900)

Ostașii morți în lupte și în prizonierat:
Pe frontul din Ardeal și din Carpați (1916):
Sublocotenentul: Drăgan Ion. Sergenții: Rădulescu Ion, Vasile Alexandru. Caporalii: Catarambol Ion, Ilie Dumitru, Pascu Gheorghe, Radu Niculae, Soriceanu Dumitru. Soldații: Dumitru Ion, Gheorghe Alexandru, Gheorghe Constantin, Mănăilă Vasile, Radu Gheorghe, Scarlat Vasile, Scorţeanu Constantin, Scorţeanu Mihalache, Solomon Ion, Trifan Constantin; Fără grad știut: Tomoşoi Ion.                                

Pe frontul din Dobrogea, de la Dunăre și în Bătălia pentru București (1916):
Sergenții: Mândaru Nicolae, Pârșoiu Constantin; Caporalii: Kiss Ion, Mărgineanu Ion; Soldații: Moșoiu Ion, Sasu Ion, Siegler Iancu; Fără grad știut: Teodorescu Ion, Weintraub Leibu.

Pe frontul Mărăști - Mărășești – Oituz (1917):
Caporalii: Herold Ioan, Ion Mihai, Tomescu Corneliu; Soldații: Despu Gheorghe, Maioru Gheorghe, Nicolescu Dumitru.

În prizonierat (dispăruți definitiv):
Caporalii: Ciobanu Gheorghe, Gheorghe Gheorghe; Soldații: Bivolaru Ilie, Comăneanu Nicolae, Constantin Vasile, Corcodel Nicolae, Dobre Neculae, Dogaru Nicolae, Dumitrache Gheorghe, Dumitrian Aristotel, Iliescu Traian, Ion Gheorghe, Lambru Simion, Matei Constantin, Petrescu Iancu, Popițeanu Petre; Fără grad știut: Ionescu Stelian, Mangalagiu Constantin, Stănescu Ion, Stroe Ion, Stroe Nicolae, Zidaru Niculae.
  
Ostașii morți după retragerea Armatei în Moldova, prin spitale și infirmerii (1916-1918):

În județul Iași de azi:
Locotenentul: Mețianu Ștefan; Sergenții: Dinicu Alexandru, Petrescu Mihail, Tomescu Ioan; Caporalii: Aldea Dumitru, Dumitrescu Mihail; Soldații: Adam Mihail, Alexe Vasile, Atanasiu Nicolae, Berman Moise, Căcărează Gheorghe, Corceag Vlad, Filip Manole, Fritze Teodor, Ioan Nicolae, Ionescu Nicolae, Ivanciu Tase, Mărgărit Ioan, Moroșan Nicolae, Odor Ioan, Oncioiu Ioan, Șerban Gheorghe; Fără grad știut: Frăţilă Nicolae, Popescu Iorgu.

În județul Bacău de azi:
Sergenții: Gheorghe Ion Mirel, Mocanca Ion; Caporalii: Mihailovici Damaschin, Popescu Ioan; Soldații: Floacă Constantin, Fusaru Gheorghe, Goia Ion, Radu Marin, Stroescu Ion; Fără grad știut: Gheorghe Iordan.

În județul Vaslui de azi:
Sergenții: Comăniţă Vasile, Ionescu Ion; Caporalii: Cofaru Gheorghe, Mitu Alexandru; Soldații: Ciucu Ștefan, Georgescu Ioan, Manta Ștefan, Răuţă Ion.

În județul Botoșani de azi:
Soldații: Anastasiu Nicolae, Barbu Ioan, Bocanu Nicolae, Costescu Manole*, Molnar Tudor, Telegescu Constantin, Teodorescu Aurel.

În județul Neamț de azi:
Sergentul: Costescu Gheorghe; Soldații: Ciochină Ion, Munteanu Constantin, Palada Constantin, Vlad Ion.

În județul Galați de azi:
Caporalul: Diaconescu Petre; Soldații: Popescu Nicolae, Simion Ioan.

În județul Vrancea de azi:
Sergentul: Văsioiu Ion.

În zone neidentificate din Moldova:
Soldații: Bănescu Ion, Corcodel Gheorghe, Dinu Constantin, Manolache Dumitru, Ştefăniţă Dumitru, Zorilă-Petrescu Ion; Fără grad știut: Niculaeff Mihail.

* Acest nume a fost omis din greșeală, la operațiunea de gravare pe soclul monumentului.

Mădălin-Cristian Focșa
Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala Câmpina

P.S. Dacă printre dvs se află persoane care își regăsesc aici vreun strămoș sau rubedenie, îi rog să mă contacteze la tel. 0722560566, pentru a încerca împreună să aflăm mai multe despre acel erou și a-i onora amintirea cum se cuvine. Deocamdată, am ilustrat această listă cu singurul portret găsit până azi al unuia dintre eroi (prin amabilitatea descendenților, fam. Molla), și cu poza actuală a crucii eroului-simbol Ion Drăgan, aflată la mormântul său din cimitirul eroilor. 

Mormântul lui Ion Drăgan
Lista eroilor, cu date mai amănunțite, o am în pregătire pentru un articol științific, ce va apărea la finele anului în Anuarul S.Ș.I.R. Câmpina

Primul proiect Erasmus+ la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”

1 octombrie 2019 este pentru Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” startul proiectului de parteneriat de schimb interșcolar în cadrul programului ERASMUS+ cu titlul „E.QUA.L.I.TY. - Europe for QUAlitative Learning and the Inclusion of diversiTYies”. Proiectul în valoare de 30.130 de euro este finanţat de Uniunea Europeană.


Mai concret, pe parcursul a 24 de luni, între 1 octombrie 2019 şi 30 septembrie 2021, colegiul câmpinean, în parteneriat cu alte patru instituţii de învăţământ din Italia: E. Fermi - C.E. Gadda, Napoli (coordonator), Letonia: „Davja Ozolina Apes vidusskola”, Portugalia: „Alves Martins” şi Turcia: „Gundogmu High School”, va organiza activităţi în ţară şi în fiecare dintre ţările partenere pe tematica învăţării de calitate şi incluziune a diversităţii.


Proiectul urmărește realizarea obiectivelor specifice ale Programului Erasmus+ prin promovarea calităţii în educaţie şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare în limba engleză, a competenţelor de utilizare a instrumentelor IT, îmbunătăţirea nivelului de cunoștințe de cultură, civilizație, istorie și geografie legate de ţările participante la proiect. De asemenea, elevii vor învăţa să lucreze în echipă, vor fi încurajați să cultive toleranţa și respectul de sine şi faţă de ceilalți, vor învăţa ce înseamnă valorile europene comune.
Cinci elevi din fiecare instituţie parteneră, însoţiţi de doi profesori, vor merge în mobilităţi de tineret în care vor desfăşura activităţi în şcoli pe tematici precum: DIVERSITATE CULTURALă, MARGINALIZARE ŞI INTEGRARE (în Letonia, martie 2020), IMIGRAŢIA ŞI EMIGRAŢIA (în România, mai 2020), DREPTURILE UMANE ȘI EGALITATEA DE GEN (Turcia, octombrie 2020), LUPTĂM ÎMPOTRIVA BULLYING-ULUI (Portugalia, ianuarie 2021) şi CETĂȚENIA EUROPEANĂ ȘI DREPTURILE SOCIALE (martie, 2021). Pe parcursul lunii noiembrie, tinerii de clasa a IX-a şi a X-a care doresc să participe la acest proiect sunt invitaţi să se înscrie. Selecţia se va face pe baza unei proceduri trasnparente care va da fiecărui elev doritor şansa să se înscrie. Acesta este primul proiect de acest fel implementat la nivelul instituţiei de învăţământ câmpinene. 

Statuia de la Bădăcin

Puțini oameni au iubit românii, morala în politică politică și democrația ca domnul Iuliu Maniu. (08.01.1873 - 05.02.1953). Un neam ca al nostru trebuie să conștientizeze, măcar la zile mari, cât bine i-a făcut Dumnezeu prin oameni providențiali ca dânsul.
S-a dedicat românilor din Transilvania până la jertfa de sine a singurei iubiri, aceea pentru frumoasa farmacistă unguroaică Clara.
A mers pe front în armata austriacă și a ajuns să organizeze trupele de ostași români din Viena devastată la sfârşitul Primului Război Mondial, asigurând ordinea publică.
A fost aplaudat la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia şi de reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice şi de cei ai Bisericii Ortodoxe. A luptat pentru un partid alternativă la liberali şi a format PNŢ, prin unirea cu ţărăniştii regăţeni ai lui Mihalache.
Ajuns prim-ministru în altă perioadă de criză majoră, anii ‘30, a mizat pe ţărănimea română, pe care o dorea asociată cooperatist, dar cu respectarea proprietăţii individuale şi a încurajat capitalul străin să investească în România, diferit de politica liberală a lui „prin noi înşine”. Mai mult, a asigurat pensiile funcţionarilor maghiari, cei care după Unire au boicotat noua administraţie românească…


Legalist şi regalist, a sprijinit monarhia română, fiind alături de Regele Ferdinand, celălalt pilon al Marii Porţi prin care România intra în modernitate.
A luptat pentru ieşirea din alianţa cu Germania nazistă şi a devenit un pericol electoral pentru stânga bolşevică. Poporul de ţărani i-a votat partidul la alegerile de după 1944, dar era prea târziu pentru democraţie în România.
A murit cu demnitate în lagărul comunist de la Sighet şi nici azi nu i se cunoaşte mormântul.
A fost prieten cu primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, şi şi-a urmat credinţa greco-catolică, indiferent la modul în care a apărut această confesiune în ţara noastră.
Memoria lui a fost salvată prin fostul lui secretar, domnul Corneliu Coposu. Acesta a înscris, în clandestinitatea epocii comuniste, PNŢ-ul în Creştin-Democraţia europeană şi a înscris primul partid politic de după Revoluţie.
Bustul lui Iuliu Maniu, amplasat pe Aleea Făuritorilor
Marii Uniri din Parcul Memorial C-tin Stere Bucov,
a fost dezvelit în vara acestui an
Principiile şi moralitatea renăscutului partid au dat fiori şi au stârnit o îndârjită şi distructivă ură. Aşa s-a ajuns azi ca sediul din Bucureşti, ştampila şi sigla să încapă în mâinile unui oportunist avocat. Ce ironie a sorţii: de la marele jurist Iuliu Maniu la necunoscutul avocat mediocru ce se declară, ca un impostor, şef al PNŢ!
Local, bustul lui Iuliu Maniu a fost făcut de artistul plastic câmpinean Lucian Tache pe vremea în care Marian Petre Miluţ a încercat revigorarea PNŢCD. Cu o ultimă lovitură de coadă, balaurul roşu a spulberat şi această încercare…
A rămas bustul adăpostit în clădirea fostei şcoli din Câmpina, ridcată „în al IX-lea an de glorioasă domnie a Majestăţii Sale Regele Ferdinand” - 1923, acum transformată în cabinete medicale. Bustul este o capodoperă pentru că ilustrează chipul inspirator de demnitate al celui care nu a fost, nici la 100 de ani de la Marea Unire, repus pe soclul meritat al istoriei noastre. Nici azi românii nu fac o mea culpa în memoria acestui mare om de stat.
Refacerea casei sale de la Bădăcin, prin purtarea de grijă a Bisericii, este un semn că spiritualitatea dăinuie şi în neamul nostru.
Poate ar fi un bun exerciţiu spiritual ca fiecare român conştient şi patriot să se imagineze măcar o dată, noaptea, când se întinde în pat, că este în celula de la Sighet, pe patul de lângă Iuliu Maniu şi să se gândească nu la soarta lui, ci la a celui de lângă el. Şi să îşi amintească spusele acestuia la procesul lui Ion Antonescu, în timp ce dădea mâna cu el: „Putem fi adversari politici, dar nu canibali”.
Dr. Dan Decebal Gavrilescu

Cronica muzicală. PIAN „PETROF” LA „GEO BOGZA”

De o luminozitate ce a confirmat încă o dată darul de la Dumnezeu, de a fi, în geografia Țării, cea mai însorită urbe românească, Câmpina a vibrat de acordurile pianului pe care Societatea Filarmonică și l-a cumpărat – cu subvenții private – pentru viața și activitatea muzicală a localității. Excelența evenimentului găzduit de străvechea vatră culturală „Geo Bogza” a onorat-o un public indiscutabil elevat, vreo 200 de doamne și domni ocupând fotoliile sălii mari, asistență presărată cu o vizibilă prezență juvenilă, o lume pasionată de MUZICĂ, încântată să îl revadă și să-l reasculte pe Maestrul Viniciu Moroianu – personalitate de talie europeană, consacrată solisticii pianistice. 


Prezența Domniei Sale, cu virtute de semnătură morală şi profesională – pe cât de discretă, pe atât de prestigioasă a domnului Tudor Moisin – președintele Societății Filarmonice, animatorul de-o viață al acestei fațete a Culturii Câmpinei, a însemnat „Certificatul de garanție” etică și estetică a momentului pe care, de altfel, în autentică „tonalitate majoră”, domnia sa l-a regizat. Cu ființa în stal, dar cu privirea tot timpul către rampa scenei, focalizată pe solist și pian – marca „Petrof” –, domnul Moisin a prezentat fiecare execuție solistică a Maestrului Moroianu, cu pietatea care îi înnobilează stilul, slova și gestul. La fel de emoționat a apărut în scenă Maestrul, amintindu-și probabil de clipa în care urca tot aici, să „inaugureze” pianul propriu, oferit aceleiași Case de Cultură, dacă nu greșesc, cu mai bine de zece ani în urmă.

Viniciu Moroianu
Dezinvolt, în primele secunde concentrat să „intre în Muzică”, Maestrul a jubilat pe absolut toată claviatura, imprimând accentele de unică revelație ale „Fanteziei cromatice” și ale „Fugii în Re major”, de Johann Sebastian Bach (1695-1750). Pasajele s-au succedat fabulos, în ritmurile virtuozității impecabile, când melancolice, când aprige, alternând în allegro-uri și allegretto-uri fascinante, coloraturi sonore în nuanțele secolelor XVII și XVIII. Amintind de subtilitățile „Clavecinului bine temperat”, aplaudat și bisat la finele fiecărei lucrări, Maestrul Moroianu a excelat pe mai departe interpretând, cu voluptoasă ardoare pianistică, compoziții din repertoriul lui Leos Janacek (1854-1928), trei piese – vivante – din  ciclul  „Pe cărarea năpădită de iarbă”. Buchetele de flori au abundat odată cu aplauzele, semne de adorație față de arta solistică viniciană, revărsată în sală de „Copii la joacă”, titlul „Simfoniei I-a” opus 3, de Constantin Silvestri, în continuare, de sonurile „Studiilor simfonice” opus 13, de Robert Schumann.
Apoteoza recitalului, în culorile acestei mirifice toamne, a atins înălțimile unei alte lucrări de Schumann, bis reverberând furtunos, între melomani – extaziați, pur și simplu, și Viniciu Moroianu – finalmente acoperit de florile oferite „în șir indian” Maestrului!
Serghie Bucur

Istoria Campinei în opt afișe

Librăria Elstar din centrul municipiului Câmpina a găzduit pentru a 19-a oară o serată culturală de o mare importanță pentru istoria locală, având în vedere că în centrul dezbaterii s-a aflat o foarte interesantă serie de opt afișe, realizate la inițiativa lui Codruț Constantinescu, care au beneficiat de suportul tehnic, deosebit de important al lui Florin Dochia (care  a realizat layout-ul), dar și de o binevenită sponsorizare a firmei Lemet. Codruț Constantinescu a oferit numerosului public prezent în seara de 25 octombrie informații despre geneza acestui proiect insolit. Căutând prin dosarele Fondului Prefectura Prahova care se află în custodia Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Prahova în vederea realizării albumului Contribuția județului Prahova la Războiul de Întregire Națională (apărut în decembrie anul trecut, cu ocazia Centenarului României Mari), a descoperit și numeroase dosare ale unor câmpineni din perioada interbelică ce solicitau prefectului de atunci aprobarea în vederea eliberării pașapoartelor. Prahovenii interbelici atașau și fotografii care au fost scanate, formând o bază de date deosebit de interesantă. Cum Codruț Constantinescu a fost interesat numai de chipurile câmpinenilor interbelici, a reușit să extragă doar secțiunea de aproximativ 450 de câmpineni din marea colecție, structurând doar câteva din fotografiile celor care au trăit în orașul nostru, în funcție de anumite tematici (personalul care muncea la marile societăți Steaua Română și Astra Română, distinsele femei interbelice, familia librarului Crăciun, studenții câmpineni interbelici care, mulți, își făceau studiile încă de atunci în Occident, adminsitrația câmpineană interbelică sau două afișe dedicate Centenarului Liceului Grigorescu/ Barbu Stirbey etc.) Aceste opt afișe ar putea fi trasnformate și într-un album, în funcție de interesul autorităților locale de a finanța un astfel de demers. În album ar putea fi reproduse toate cele 450 de chipuri ale câmpinenilor interbelici și nu doar o selecție.


Scriitorul Florin Dochia a oferit publicului câteva informații de ordin tehnic, dar a și subliniat că apreciază această inițiativa pentru că oferă câmpinenilor (răspândiți în toată lumea, dar care mai păstrează nostalgia locurilor natale) chipurile oamenilor, fără de care istoria nu ar fi posibilă. De asemenea, Florin Dochia a criticat din nou indolența autorităților locale care după 1989 au continuat procesul destructiv la adresa patrimoniului istoric și arhitectural local (enumerând obiectivele care au fost dărâmate: Sala Monovici, Grădina de vară, Curtea Domnească, afirmând că se așteaptă ca și Capela Hernia să aibă aceeași soarta). Eseistul Christian Crăciun, care se declară un hotărât neo-interbelic, a lecturat un fragment edificator dintr-una din cărțile scriitoarei Ioana Pârvulescu, în care sunt enumerate marile realizări ale interbelicului românesc la nivelul Bucureștiului. În nici două decenii, capitala Regatului Român a fost transformată radical, devenind un oraș care, pe bună dreptate, era numit Micul Paris, fiind probabil cea mai frumoasă capitală balcanică. Evident, contrastul cu cele trei decenii postdecembriste este masiv dar și deprimant. O bună parte din sursele bugetare care au permis această transformare a Bucureștiului proveneau tocmai din câmpurile petroliere prahovene şi de la industria extractivă prahoveană (principalele produse de export în perioada interbelică erau tocmai cele derivate din petrol).


Segmentul cel mai important al dezbaterii, miezul ei, l-au constituit alocuțiunile istoricilor locali Alin Ciupală și Mădălin Focșa, căci fără amintirile sau cercetările lor prodigioase, istoria locală ar fi mult mai săracă, ambele cercetări (de o viață în cazul d-lui Alin Ciupală, a cărui memorie prodigioasă continuă să uimească) împletindu-se minunat (istoria orală cu istoria documentară, din arhive). Alin Ciupală a povestit asistenței multe amănunte despre istoria familiei Crăciun, dar și despre personalul tehnic care muncea la Societatea Astra Română în perioada interbelică. De regulă, câmpinenii cunosc mult mai multe despre Steaua Română, având în vedere că marea rafinărie a funcționat mai bine de un secol în orașul nostru, fiind o prezența constantă și viguroasă în plan economic (până acum un deceniu) decât pe cea a Astrei Române (sucursala marelui concern anglo-olandez Royal Shell Dutch). Totuși, cele două ștranduri descoperite din oraș, ambele lăsate de izbeliște, sunt tocmai moștenirea acestei societăți care reușea să ofere personalului său condiții bune de trai și în afară serviciului propriu-zis. Mădălin Focșa s-a concentrat asupra administrației câmpinene interbelice, având în vedere că el a redactat textul afișului dedicat acestui segment important al dezvoltării urbei noastre în perioada interbelică. Fără o administrație profesionistă și inteligentă, se știe, o comunitate nu prea are șanse să se dezvolte. Mădălin Focşa a trecut în revistă toți primarii interbelici, enumerând, pe scurt, și câteva din cele mai importante realizări edilitare care au transformat și Câmpina într-o adevărată capitală a aurului negru românesc. De asemenea, el a completat prezentarea profesorului Stoica Teodorescu realizată la începutul dezbaterii de către Codruț Constantinescu, comunicând publicului prezent faptul că a realizat o broșură care va însoți o fericită reeditare anastatică a monografiei lui Stoica Teodorescu. La finalul întâlnirii, istoricul Octavian Onea a atras atenția asupra faptului că în curând se vor împlini 150 de ani de la nașterea Iuliei Hasdeu însă, din nefericire, acest eveniment nu va fi marcat așa cum se cuvine la Muzeul Hasdeu din Câmpina, rugând audiența să facă presiuni (dacă nu cumva acestea sunt deja tardive) asupra factorilor decidenți pentru a remedia situația. Codruț Constantinescu i-a reamintit fostului director al Muzeului Hasdeu că această problematică excede sfera de competență a celor prezenți la un eveniment realizat de mediul privat din Câmpina.
Urmatoarea serată culturală va avea loc vineri, 8 noiembrie, începând cu ora 18.00, subiectul dezbaterii fiind cartea regretatului Gherasim Rusu Togan despre iubirile scriitorilor români.