28 noiembrie 2019

Interviu-document (fragmente): SUB DICTATURĂ (1948-1975) - (1)

Tudor Vişan - Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu – membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.


„Dinu Zamfirescu s-a născut într-o familie de elită socială a vechii Românii, ca urmaş de boieri români, dar şi de nobili finlandezi. Strămoşii şi rudele lui au fost mari moşieri, ofiţeri, oameni politici, apropiaţi ai familiei regale. Bunicul matern al lui Dinu Zamfirescu, generalul David Praporgescu, a fost unul dintre eroii români ai Primului Război Mondial. A copilărit printre personalităţi cunoscute ale vieţii culturale şi politice, iar după căsătoria mamei lui cu Dan Brătianu, fiul Preşedintelui PNL, Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, Dinu Zamfirescu a crescut în casele Brătienilor, în atmosfera patriotică a dinastiei politice care a contribuit atât de mult la naşterea României moderne. Dinu Zamfirescu a făcut politică de tânăr; acea politică în care destinul României şi binele individual al cetăţenilor contau mai mult decât interesele înguste de partid. Pentru că s-a opus comunismului, a fost arestat în repetate rânduri, anchetat, forţat să se ascundă, iar cariera dorită i-a fost interzisă. Dar Dinu Zamfirescu nu a renunţat nici la principii, nici la luptă. A continuat să militeze pentru valorile libertăţii şi în exil, iar după 1989 s-a implicat în politica românească şi apoi s-a dedicat luptei pentru păstrarea memoriei uneia dintre cele mai dramatice perioade din istoria României”.
Filip Lucian Iorga

Tudor Vişan-Miu (n. 29 decembrie 1995) este, în prezent, masterand al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A publicat un eseu despre „Dimitrie Cantemir, eruditul, moralistul, educatorul” în volumul bilingv Dimitrie Cantemir – Educator al Românilor. Concurs naţional de eseuri (Editura Pro Universitaria, 2014), două eseuri despre Regina Elisabeta şi Principesa Ileana în volumul Anul Regal (Editura Adenium, Iaşi, 2016, co-editori Daniel Şandru şi Alexandru Muraru) şi un studiu despre însoţitorii regelui Mihai I în exil, în volumul Regele, comuniştii şi coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I (Editura Polirom, Iaşi, 2017, coord.Alexandru Muraru şi Andrei Muraru). Prima sa lucrare istorică, La Şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Editura Corint, 2016), a apărut în colecţia „Istorie cu blazon” coordonată de Filip-Lucian Iorga (care a şi prefaţat lucrarea).


Interviul-document care urmează este parte integrantă din volumul „O viaţă... Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu” apărut anul acesta la Editura Corint sub semnătura lui Tudor Vişan-Miu, căruia îi mulţumim pentru că fost de acord cu publicarea câtorva fragmente în paginile ziarului nostru.
Dinu Zamfirescu a acceptat invitaţia noastră de a lansa acest volum în cadrul simpozionului „Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului”, care va avea loc vineri, 13 decembrie, începând cu ora 17.00, la Vila Barbizon din Câmpina, str. Vasile Alecsandri nr. 11.

- Vestea abdicării regelui Mihai aţi primit-o în timp ce eraţi la o petrecere, iar ştirea a distrus toată atmosfera.
- Da, imediat s-a sistat tot.
- Iar când aţi revenit la facultate, în amfiteatru era pus un afiş foarte mare.
- Decretul respectiv şi nişte explicaţii propagandistice. În fiecare amfiteatru – fiecare an avea amfiteatrul lui – era afişat, lipit acest afiş şi, în primele zile, a venit un coleg, prieten, Dan Damian, care, într-o pauză între ore, a citit afişul, l-a rupt şi l-a aruncat. N-a spus nimeni absolut nimic, nu s-a sesizat cineva, să spună la vreo autoritate, şi asta a fost în văzul tuturor celor câteva sute de studenţi care erau acolo – eram în pauză, nu erau chiar toţi în amfiteatru. M-a frapat, a fost un act de curaj pe care l-a avut prietenul Dan Damian. Trebuie să menţionez că a fost şi el închis de două ori, a plecat în Franţa şi a murit acolo.  
Abdicarea regelui a fost o lovitură foarte mare, deosebit de tristă pentru noi şi pentru toată lumea care simţea româneşte. Urma ca peste două zile să fie Anul Nou. Ce să se mai vorbească de Revelion sau aşa ceva? Nu se mai putea. Dar bunica invitase deja câteva persoane apropiate. În apartament fusese rechiziţionată o cameră pentru un cuplu rusesc al unui ofiţer cu soţia lui. El era plecat în misiune undeva, era în aviaţie, iar ea stătea destul de mult singură. Mai era la noi o femeie de serviciu foarte bătrână, care era de zeci de ani la noi, cu nepoata ei. Cu ea se puteau înţelege, mai rupea nemţeşte câteva cuvinte, mai încerca şi pe româneşte ceva... 
Şi bunica mea a invitat-o să vină la masă în ziua de Anul Nou. Şi a spus că nu va veni, că-i pare rău, dar nu poate, fiindcă îşi dă seama de durerea pe care o avem noi cu toţii şi că acest fapt se datoreşte lor, ruşilor, şi că se simte vinovată cumva de treaba asta şi preferă să nu vină ca să nu fim noi şi mai îndureraţi, să fim cu „inamicul la masă” – ceea ce era un semn interesant din partea unei femei tinere, n-avea 30 de ani.
În fine, a început să decurgă viaţa în mod firesc. A început facultatea, nu s-au făcut niciun fel de menţiuni la facultate despre treaba asta, nu prea discutam şi ne vedeam de activităţile noastre care erau şcolare, universitare şi, fiind în comitetul de an al facultăţii, ne ocupam de o serie întreagă de activităţi sociale pentru studenţi. Atunci, în facultăţi, era o organizaţie, Uniunea Naţională a Studenţilor din România, care a fost înfiinţată de partidul comunist. 
Ei încercau să capteze comitetele de an, care aveau ca scop satisfacerea nevoilor studenţeşti, pe de o parte, şi fixarea taxelor universitare, pe de altă parte, pe care le fixau după baremuri în funcţie de veniturile familiei (trebuiau cu toţii să aducă acte de stare materială) şi cum în anul I, în anul universitar 1947–1948, erau 1 100 de studenţi, comitetul de an a avut mult de lucru.
- Aici aţi avut o victorie în anul 1947, când aţi fost ales secretarul comitetului de an. În dosarul pe care mi l-aţi dat am găsit o notă a securităţii în care scria că aţi fost ales „prin diferite maşinaţiuni cu ajutorul reacţiunii din facultate”.
- Da, mă rog. Asta ziceau ei. Noi am fost aleşi prin alegeri libere, prin votul studenţilor. 
- Preşedintele comitetului a fost ales atunci Nicolae Ţone, liberal, majoritatea erau liberali, Bebe Tănăsescu, Adrian Tudor, Alexandru Teodor. Erau trei ţărănişti: Barbu Cioculescu, Lidia Cotaru, Dinu Mărăşescu; Moni Niculescu şi Sile Stoenescu, fără apartenenţă politică. Înţeleg că a existat o colaborare cu profesorii.
- Da, era impusă această colaborare. În legătură cu fixarea taxelor: noi le fixam pe baza baremurilor respective şi doi dintre profesori, Ion Gheorghe Vântu, de drept constituţional, şi Ion Rosetti-Bălănescu, de enciclopedie juridică, supervizau, treceau în revistă ceea ce făcusem noi. Vegheau la această operaţie de fixare a taxelor. Pe de altă parte, aveam legături cu profesorii pentru că noi ne ocupam de tipărirea, editarea unor cursuri şi, în momentul când erau scrise, dactilografiate, eu eram cel care mergeam la profesori şi discutam cu ei dacă sunt de acord cu textul, dacă au de făcut adăugiri, modificări, ca să meargă pe urmă la tipografia universităţii. În felul ăsta aveam contacte cu toţi profesorii, inclusiv cu Lucreţiu Pătrăşcanu, profesor de economie politică.
- V-aş ruga să vorbim puţin de reforma învăţământului...
- ... care a intervenit în anul următor, 1948, care a schimbat complet structura învăţământului, cel puţin în Facultatea de Drept, dar şi în toate facultăţile. S-a introdus marxism-leninismul ca disciplină – nu chiar imediat, au fost schimbaţi o serie de profesori, au fost practic daţi afară cei care puteau să fie consideraţi din opoziţie şi au fost numite alte persoane. S-a înmulţit numărul materiilor la Drept, nu chiar din primul an, ci în anii următori, după ’49. În anul universitar 1948–1949 s-a menţinut încă din structura materiilor, urmând ca din anul următor să se introducă marxism-leninismul şi alte discipline care nu prea îşi aveau rostul la Drept: statistică, contabilitate. Dar eu nu mai ştiu, pentru că am fost exmatriculat în mai 1949, către finalul anului II de facultate, chiar înainte de sesiunea de examene.
- În toamna anului 1948 a intervenit un alt episod care intră în seria „problemelor cu sistemul represiv”, când aţi fost arestat pentru că s-au găsit nişte arme la moşia din partea familiei paterne. Armele acestea fuseseră aduse de tatăl dumneavoastră de pe front.
- Confiscate de la ruşi.
- Ce fel de arme erau?
Tatăl meu a adus o carabină rusească, destul de rudimentară ca finisaj, cu două lăzi de gloanţe trasoare, erau mii de gloanţe, şi un pistol mitralieră, balalaică, magazia acestei arme avea 91 sau 92 de cartuşe, care era pistolul mitralieră obişnuit al armatei sovietice. La ţară mai aveam, aveau pândarii de pe moşie arme cu cartuşe de vânătoare, care nu erau bine văzute. Eu mai aveam o armă pe care mi-o dăruise Dinu Brătianu cu ceva timp înainte, „Flaubert”, cu diametrul mic, 5,6 milimetri. Cam astea erau. Or, tatăl meu a spus: „Să le ascundem, că s-ar putea să le vadă cineva”. Şi, împreună cu administratorul moşiei, le-am ascuns în pereţii dubli ai unei magazii. Noi aveam o magazie mare de cereale, din scânduri, şi în pereţii dubli era un spaţiu suficient, s-au desfăcut nişte scânduri, am plasat armele acolo şi gloanţele au fost acoperite pe undeva. 
Eu eram la Bucureşti, începusem anul universitar, când m-am îmbolnăvit destul de neplăcut, îmi apăruseră afte, aveam temperatura destul de mare. Bunica rămăsese la moşie, eu eram singur în oraş. Aveam oarece mijloace financiare, dar eram în pat, nu mă puteam deplasa şi venea fie o fostă colegă de facultate, care stătea în apropiere, şi-mi aducea de mâncare, fie prietena unui bun prieten al meu, care, tot aşa, îmi aducea de mâncare, stăteau cu mine de vorbă. 
Eram în convalescenţă, tocmai terminasem faza de stat la orizontală, când au venit nişte civili de la Securitate – în vara lui ’48 se înfiinţase Securitatea –, au făcut o percheziţie, n-au găsit practic nimic, decât nişte reviste vechi din timpul războiului, germane, era o revistă „Signal”, care apărea şi în româneşte, cu scene de război. Le-au văzut, n-au spus mare lucru, dar zice: „Trebuie să ne urmezi. Am fost la Radovanu şi am găsit un arsenal acolo”. Zic: „Dar ceva tancuri, tunuri?” „Lasă, domne’, ştii mai bine”. „Nu ştiu despre ce e vorba”. M-am îmbrăcat şi am plecat. M-a dus la Securitatea Capitalei, care îşi avea sediul atunci în Calea Rahovei, clădirea există, fosta primărie a Sectorului Albastru, care a fost transformată în sediu al Securităţii Capitalei, actualmente este Procuratura Militară în acel sediu, unde am fost arestat, băgat în beci. 
Eram singur într-o celulă, ştiu că era un regim destul de liber faţă de ce a urmat ulterior, am fost dus la anchetă, am negat totul despre arme: „Nu ştiu nimic! Unde le-aţi găsit…” „Stai, că l-am luat şi pe tata, şi pe administrator”. „Să spună ei dacă ştiu ceva, eu nu ştiu nimic”. Au fost zile de anchetă, era blândă ancheta, a fost un anchetator destul de cumsecade: „Spune!” „Ce să spun? N-am ce să spun!” 
Era un dialog al surzilor până când, într-o zi, se deschide uşa de la camera de anchetă şi apare un cetăţean în civil, care spune: „Mă, băiete, nu ne face să pierdem timpul aici. Uite, chestia asta cu armele nu se mai pedepseşte cu închisoarea, e cu amendă acum. Aşa că spune repede, că noi avem alte treburi de făcut”. În fine, a plecat. Ăsta zice: „E tovarăşul şef al Securităţii Capitalei”. Mi s-a spus că Sepeanu se numea. Îmi zic: „Dacă e aşa, hai să le spun...” Am explicat cum e cu armele, cum le-a adus tatăl meu. „Uite ce e” – a spus anchetatorul – „îl aduc şi pe nea Marin” – care e administratorul moşiei – „eu plec şi vă las să vă potriviţi minciunile mai bine!”
Era o chestie extraordinară, niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva! L-a adus, i-am spus repede despre ce e vorba, i-am spus să declare ce am declarat şi eu. Pe urmă m-a dus la beci, unde era un sistem destul de liberal, pentru că am putut să circul în beci şi să caut celula unde era taică-meu. Nu ştiam unde e, până când în faţa unei celule am auzit vocea lui şi i-am spus repede: „Uite ce e, declară ce am declarat noi!” 
Pe urmă am mai îndurat un timp, nu ştiu exact cât. Ne-au îmbarcat pe toţi trei de acolo şi ne-au dus la arestul Prefecturii de Poliţie din Calea Victoriei. Acolo am intrat într-un beci mare, s-a deschis o uşă, dar, înainte de a intra acolo, a trebuit să mergem la etuvă, cu lucrurile pe care le aveam şi lucrurile de pe noi. Erau două camere alăturate, ar fi trebuit să fie o uşă, dar era scoasă din tocul ei, şi în camera cealaltă erau femei, în asta erau numai bărbaţi. 
Trebuia să ne dezbrăcăm goi, ca să dăm lucrurile, şi unii şi alţii făceam acelaşi lucru. Eram separaţi, dar era destul de ruşinos, mai ales pentru femei. Era o domnişoară mai durdulie care protesta vehement, dar n-avea ce să facă. Am stat acolo cât au stat hainele la etuvă, ni le-au dat înapoi, ne-am îmbrăcat şi pe noi trei ne-au dus în arest într-o sală mare, de drept comun. 
Când a deschis gardianul uşa i-a spus – era un fel de şef al camerei respective: „Vezi că sunt politici”, „Bine”. Şi ăla spune tuturor: „Fiţi atenţi. Dânşii sunt politici! Nimeni nu se atinge de ei!”, iar nouă: „Dumneavoastră vă aşezaţi lângă un stâlp şi staţi”. Dar eram pe jos, nu exista nimic pe ce să stai, existau nişte priciuri care erau ocupate. Ne-am aşezat pe jos, lângă un stâlp mare de susţinere a clădirii. S-a făcut seară, noaptea n-am putut să dormim. Ăştia îşi furau unul altuia lucrurile, rădeau, se uitau la noi, ne arătau cum furau, că unii dormeau, le luau din buzunar.
A doua zi dimineaţa ne-au dus într-un vehicul al poliţiei, se numea Break, deschis, era un autocar fără margini, fără pereţi, cu bănci, în care ne-a dus la Tribunalul mare, actuala Curte de Apel. Mai erau şi alţii care aşteptau cu rândul la proces. Erau acolo şi nişte ţigani care ziceau: „Suntem bănuiţi de crimă, dar n-am făcut nimic!” şi se lamentau. Fiecare cu păsul lui. Vine un subofiţer care spune: „Vă judecaţi, dar să ştiţi că băiatul o să iasă” – adică eu, fiind minor – „şi o să rămâneţi aici încă o zi, două, pe urmă vă dă drumul, fiindcă asta se pedepseşte cu o amendă”. Aşa a fost! 
Pe mine m-a eliberat, a fost un sentiment extraordinar, cred că prima dată am avut simţământul ăsta de recăpătare a libertăţii, foarte puternic. Evident, m-am dus acasă, unde era bunică-mea, venise deja. (...)