03 decembrie 2019

PRIMUL ZIAR LOCAL APĂRUT LA CÂMPINA DUPĂ REVOLUŢIE


  • Prima ediţie a ziarului Evenimentul a apărut la data de 23 decembrie 1989


Scurt istoric al apariţiei primului număr al publicaţiei „Evenimentul”
Evenimentul, publicaţie social-artistică a Frontului Salvării Naţionale Câmpina, Anul I, nr. 1 – 23 decembrie 1989, a unit intelectualii Câmpinei, mai ales intelectuali umanişti, într-un front comun de adeziune la marea schimbare. La apelul profesorului Gherasim Rusu Togan, adresat Consiliului Orăşenesc Câmpina al Frontului Salvării Naţionale, acesta, prin comandantul său, căpitanul Lucian Cercel, emite prima sa decizie, consfinţind astfel apariţia publicaţiei Evenimentul. Grupul de colaboratori s-a format ad-hoc: Gherasim Gavriloaie, Decebal Armaşu, George Severin, George Râncu, Octavian Onea, Stelian Izvoreanu. 



Despre această publicaţie, Florin Dochia consemnează: „Suntem în posesia unor documente care dezvăluie demersurile ce au dus la apariţia primei publicaţii social-artistice a Frontului Salvării Naţionale din Câmpina, Evenimentul. Primul dintre ele este cererea adresată de profesorul Ghersim Rusu Togan, Comitetului Popular Provizoriu, structură imediat anterioară creării FSN: «Către Comitetul Popular Provizoriu Câmpina/ Subsemnatul Gherasim Rusu Togan, profesor, în numele publiciştilor oraşului, critici, istorici literari, folclorişti, prozatori şi poeţi, vă solicit să binevoiţi a hotărî scoaterea unei foi volante sau reviste, cum de altfel în Câmpina şi-a avut în tradiţie, fapt necesar în acest moment. Dacă veţi lua în atenţia doleanţa noastră, la orice oră vom fi disponibili. Vă aşteptăm să daţi verdictul. Pentru Naţiunea Română şi sufletul ei bântuit de atâtea aspiraţii de libertate şi împlinire, în numele tuturor celor doritori şi capabili, Ghersim Rusu Togan»”. 
A doua zi, cel ce aprobase trimite adresa următoare: „... Frontul Salvării Naţionale/ Consiliul Orăşenesc Câmpina/ Către Tipografia Câmpina. Prin prezenta se aprobă tipărirea revistei Evenimentul la FSN Câmpina, într-un număr de 150 de exemplare, pe patru pagini, format A3. Căpitan Lucian Cercel”.
În ziua de 23 decembrie, o parte dintre colaboratori s-au adunat la Casa Tineretului, unde s-au primit şi selectat materialele, constituindu-se mapa primei apariţii. Conducerea a fost de acord să-i grăbească apariţia, respectiv să fie editată încă din acea seară. Muncitorii tipografi au rămas peste program, muncind volutar întreaga noapte. A doua zi, într-un tiraj de 700 de exemplare, prin intermediul elevilor, revista s-a difuzat pe străzile oraşului”.

(Din volumul „Câmpina la hotarul dintre lumi”, autor Gherasim Rusu Togan)

Îi mulţumim d-nei Carmen Rusu pentru faptul că ne-a pus la dispoziţie, spre publicare, primul număr al Evenimentului, a cărui reproducere anastatică o găsiţi în exclusivitate în ediţia tipărită de astăzi a ziarului OGLINDA DE AZI.

Editorial: ZI NAȚIONALĂ

Avem o mare dificultate cu ziua națională. Acapararea discursului patriotic vreme de multe decenii de către propaganda legionară, mai apoi comunistă, a făcut ca orice referire la „patrie” să fie respinsă de unii ca o mâncare de la care emană un ușor iz. În numele unui „europenism” care, cică, ar exclude patriotismul. Alții, cărora ar trebui să le acordăm, măcar în această zi de sărbătoare, prezumția de sinceritate nu știu să fie patrioți decît în limbajul fals istoric și găunos retoric al propagandei. Sînt „dacopații”, cei convinși că România este ombilicus mundi, că latina se trage din dacă, promotorii ideii că Sfinxul din Bucegi este centrul energetic al planetei, că românii noștri au inventat totul ș.a.m.d. Eu cred că patriotismul ține nu numai de trecut, ci mai ales de prezent. Implicit de viitor. Un bătrîn poet de secol 19 formula acest memento: gloria străbună pe străbuni cinstește. Cu alte cuvinte, degeaba îl elogiezi tu din toți rărunchii pe Ștefan cel Mare dacă votezi într-o fericire hoți și analfabeți, dacă intri cu jeepul pe plajă, dacă murdărești orice colț din țara „pe care o iubești”, dacă ai bîtă la îndemînă în mașină, dacă vorbești cu greșeli enorme „dulcea limbă românească”, dacă distrugi clădiri de patrimoniu și spații verzi, dacă ești xenofob și anti-european, dacă te duci la școală să-l iei la bătaie pe profesorul care i-a dat notă mică odraslei (sau măcar să-l reclami la Inspectorat), dacă dai muzica la maximum la nuntă, să se audă în tot cartierul, dacă ești pus mereu pe harță, dacă nu-ți educi copiii în ideea respectului, dacă îți faci treaba de mîntuială acolo unde muncești, dacă... 


Patriotismul nu există într-o țară de secol XXI care are probleme cu încălzirea a cartiere întregi din capitala țării. Sau este doar vorbă goală, măcinată între măsele de politicieni lipsiți de scrupule, cultură și demnitate. Acest tablou este, totuși, unul de o foarte îngustă perspectivă. Și foarte banală, căci auto-denigrarea ne stă, de asemenea în fire. Sigur, sîntem pe ultimul loc în Europa la mai toți parametrii sociologici care marchează un trai civilizat. Dar, simultan, trebuie să observăm că sîntem în cel mai înalt punct pe care l-am avut în dezvoltarea noastră istorică, începînd de la speranța de viață, nivelul de trai, libertatea individuală, alianțele politice, contextul internațional. Toate ne sînt cum nu se poate mai favorabile. Necazul e doar de a nu le fi folosit decît în prea mică măsură și într-un ritm mult prea lent. Și mai e ceva, ziua de azi este, în esența ei istorică, o zi a unirii. De aici senzația profundă de inadecvare pe care ne-o lasă „sărbătoririle” de azi, gustul de sălciu. Pentru că, oricîte ingrediente am adăuga sărbătorii, oricîte parade militare și decorări somptuoase, lipsește tocmai cimentul unirii. Asta se explică prin multe elemente, istorice și psiho-etnice, amintesc aici doar lipsa a ceea ce se numește pretențios proiect de țară. Un obiectiv care să coaguleze toate energiile naționale. Cum a fost, în deceniile din urmă, aderarea la UE și NATO. După aceea, ne-am transformat într-o corabie în derivă, bîntuind fără țintă, în bătaia tuturor vînturilor politice și istorice. Ne lipsește un țel. Nu că el/ ele (cred că se pot imagina mai multe) nu ar exista, lipsesc personalitățile publice care să le facă vizibile și să aprindă entuziasmul pentru împlinirea lor. Neam cîrcotaș și bănuielnic, sceptic și idealist, ne urnim greu, vorba poetului cîndva național. Ceva proiecte naționale care ar avea nevoie de o mobilizare masivă s-ar putea imagina. Acum, ceva încrîncenat ne-a stricat și această sărbătoare dinaintea Sărbătorilor. Există un indicator destul de sigur al încrederii populare în drumul pe care îl are societatea. E vorba de creșterea demografică cîțiva ani consecutiv. Înseamnă că oamenii au speranțe și nu-și fac griji majore pentru viitor, sînt siguri că pot asigura unui copil sau la mai mulți o viață normală. Iată, nu-i acesta un scop suficient de mobilizator? Nu e vizibil imediat, nu te poți bate în piept cu realizarea lui, dar este unul dintre cele mai importante, cred. Cei care știu istoria României după filmele lui Sergiu Nicolescu ar trebui să mediteze la forța de manipulare a istoriei. 1 Decembrie 1918 a venit după, poate, cea mai neagră perioadă a istoriei noastre, după ce statul românesc aproape dispăruse. Și, dintr-o dată, lucrurile s-au întors în favoarea noastră. Nu e locul să înșir aici explicațiile. Doar amintesc faptul, pentru a ne asigura pe noi înșine că se poate. Într-o lume destul de confuză, avem nevoie de claritate. Și de speranță. E greu să iubești poporul român! Dar trebuie!
Christian CRĂCIUN

Ziua Naţională, de la autenticitate la festivism

Ziua Națională și felul cum este ea marcată oficial în Câmpina sau în România de azi ne duce invariabil cu gândul – pe noi, cei ce studiem mărturiile trecutului – la felul cum se sărbătorea pe vremea când civilizația românească se afla în plin avânt de dezvoltare identitară. Pe atunci, mai era destul până la punctul din care a început dezagregarea spirituală a României (involuție ce va dura - dată fiind viteza tot mai mare a vieții - mult mai puține secole decât a durat panta ascendentă, constructivă, a civilizației românești).


Iată cum se desfășurau lucrurile, de pildă, în dinamicul Belle Epoque câmpinean, pe la 1898: Mai întâi, se oficia Liturghia și un Tedeum la biserica principală a orașului (pe vremea aceea, acest rol simbolic îl avea biserica „din han”, a Adormirii Maicii Domnului, ce încă mai păstra porțiuni din incinta ei patrulateră seculară). La slujbă participau și toți elevii celor două școli cu învățătorii lor (veniți în coloane organizate, de la școli, cântând pe drum marșuri patriotice precum „Tricolorul” sau chiar „Deșteaptă-te române”), iar corul școlii de băieți dădea și răspunsurile la strană. Apoi fiecare mergea acasă pentru prânz, după care la ora 3 p.m. urma o serbare amplă în parcul din spatele primăriei, unde rolul principal îl aveau tot școlile: corul Școlii de Băieți cânta imnul național pe două voci, directorul școlii ținea un discurs de deschidere, după care urma o alternanță de cântece naționale și poezii, ba chiar și o piesă de teatru, interpretate de cele două coruri școlare. Orașul era decorat cu steaguri, iar după serbare publicul juca la horă; seara, străzile erau iluminate cu păcură [1] și primăria oferea cetățenilor câte un pahar cu vin.
Dar lucrurile nu erau mereu la fel, fiind, se pare, destul de flexibile. Astfel, cu doi ani înainte, discursul institutorului era ținut chiar la biserică, iar prin 1901 presa locală scria că la Tedeum-ul de la biserică erau prezente toate autoritățile locale, în frunte cu sub-prefectul de plai. Apoi asistența era primită în sala mare a primăriei, unde se țineau toasturi și cuvântări. Urma o masă câmpenească, organizată într-un umbrar din frunze înălțat în parcul primăriei, unde publicul era servit cu preparate făcute de elevii școlilor, prezenți și ei in corpore, cu învățătorii lor (care țineau cuvântări alături de consilierii locali).
Pe la 1903, strada principală (numită Municipală pe atunci), precum și cele două bulevarde de promenadă ce porneau din ea (Carol – azi b-dul Culturii, și Sănătății – azi str. Castanilor) aveau din loc în loc arcuri triumfale din verdeață, împodobite cu lampioane. Gardiștii de stradă erau în mare ținută și toate birjele aveau stegulețe. La Tedeum-ul din biserica Adormirea participau autoritățile civile [2] și militare, dar și public din toate clasele sociale, care umplea și curtea. Slujba și recepția de la primărie erau anunțate din timp prin afișe, dar se trimiteau și invitații personale. La final se făceau fotografii de grup (probabil de către primul fotograf local, Anna Schiller, sau de către celebrul Ștefan Olteanu). După-amiaza avea loc o serbare în „grădina Șteflea”, dată de școlari, ce ținea trei ceasuri, și unde era plin de public, dar nu lipseau figurile de vază. Iluminația de seară s-a făcut atunci în premieră cu sute de lampioane electrice colorate [3], iar „Steaua Română” s-a implicat în organizare, construind și un arc triumfal butaforic la intrarea în oraș. Primarul Gogu Ștefănescu, magnat al petrolului, a susținut cea mai mare parte din cheltuieli din buzunarul propriu.
Revenind la prezent, aș duce până la capăt, în mod alegoric, personificarea țării, făcută azi de oameni în context sărbătoresc: de 1 Decembrie, am văzut cu toții că lumea se întrece în a face urări de „la mulți ani” României. Ei bine, eu cred că dacă ar putea vorbi, săraca de ea, Ţara ne-ar mulţumi cu modestie, însă apoi ne-ar atrage atenţia, cu puţină jenă, că am cam uitat când e ziua ei: pe 10 Mai, aşa cum şi-a serbat-o cu „părinţii” ei în „copilărie” şi „tinereţe”, apoi în vremea când se împlinise, la „casa ei”... Că după maturitate au venit peste ea necazurile şi un vecin lacom, forţând-o să-şi ţină ziua când nu era ziua ei, asta e altă poveste... Noi, fiii ei de azi (care am eliberat-o de vecinul hapsân, chipurile), ar trebui măcar la bătrâneţe să-i recunoaştem ziua !
Aşa că eu am urat pe 1 Decembrie ceea ce se cuvenea de fapt în acea zi: „Mulţi ani în România, ARDELENI !”
Mădălin Cristian FOCŞA

Note:
1. Păcura făcea așa de mult fum, încât presa pamfletară din 1902 scria că un cârnățar din Câmpina s-ar fi gândit să-și plimbe porcii pe străzi și abia apoi să-i taie,obținând astfel șuncă gata afumată.
2. Totuși politica era așa de aprigă, încât opoziția locală absenta in corpore !
3. Curentul proveneaprobabil de la termocentrala „Doftana” (1898-1906), care alimenta sondele și rafinăria.

Tinerii cu talent literar au fost premiaţi la concursul anual adresat elevilor Câmpinei

În perioada 18 octombrie – 29 noiembrie, Consiliul Local, Primăria Municipiului Câmpina şi Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” au organizat un Concurs de creaţie literară adresat elevilor din clasele II - XII ai şcolilor și liceelor din Câmpina.


Concursul s-a desfăşurat pe secţiuni astfel: ciclul primar (poezie şi proză scurtă) şi ciclul gimnazial şi liceal (poezie, proză scurtă, eseu), concurenţii având posibilitatea să se înscrie la toate genurile literare. În total s-au înscris 56 de elevi dintre care 28 au fost premiați, restul primind diplome de participare. Premiile au constat în cărţi de literatură, pixuri, agende şi diplome. De asemenea, fiecare profesor coordonator a primit câte o diplomă de excelenţă.


Juriul a fost format din scriitorii câmpineni Florin Dochia şi Ștefan Al. –Sașa, alături de care s-a aflat și responsabilul Bibliotecii Municipale. Anunţarea rezultatelor concursului şi înmânarea premiilor a avut loc la Biblioteca Municipală vineri, 29 noiembrie 2019. 
Iată lista completă a câştigătorilor acestei ediţii:

SECȚIUNEA: POEZIE

Ciclul primar
Premiul 1: RÂNDAȘU ECATERINA (Şc.Centrală): „Mama mea”, prof. coordonator Șerban Magdalena
Premiul 2: DUMITRESCU ABIGAIL (Şc.Centrală): „Mama”, prof. coordonator Iatan Corina
Premiul 3: TOCARI SOFIA (Şc. Centrală): „Mama”, prof. coordonator Șerban Magdalena

Ciclul gimnazial
Premiul 1: LEGHEZEU EDUARD (Şc. Centrală): „Iubire amară”
Premiul 2: CORCODEL REBECA NICOLETA (Şc. Centrală): „Mi-e dor de tine, codrule”
Premiul 3: LANGA ANISIA (Şc. Centrală): „Toamna”, prof. coordonator Arman Laura Andreea; UNGUREANU ALEXANDRU (Şc. B.P. Hasdeu): „Toamna doinind”

Ciclul liceal
Premiul 1: MIHALACHE G. MIHAIL (Colegiul N. Grigorescu): 5 poeme
Premiul 2: CĂRARE ȘTEFAN CĂTĂLIN (Liceul Tehnologic Energetic): 4 poeme, prof. Pavel Gabriela
Premiul 3: DUMITRACHE VLADIMIR OVIDIU (Liceul Tehnologic Energetic): 6 poeme, prof. Pavel Gabriela

SECȚIUNEA: PROZĂ

Ciclul primar
Premiul 1: VASILE ILINCA (Şc.Centrală): „Mama mea”, prof. coordonator Șerban Magdalena; ENACHE MARIA BIANCA (Şc. B.P. Hasdeu): „Povestea orașului Câmpina”, prof. coordonator Ghinea Maria; TOBOC DARIA MARIA (Şc. Centrală): „Prietenie dincolo de cuvinte”, prof. coordonator Iatan Corina
Premiul 2: LUPU MARIA (Şc. B.P. Hasdeu): „Întâlnirea cu trecutul”, prof. coordonator Ghinea Maria; PĂȘĂLAN ANDREI VALENTIN (Şc. B.P. Hasdeu): „Ana și pisicuța ei”, prof. coordonator Ghinea Maria
Premiul 3: LEOTESCU CARMEN (Şc. Centrală): „Sfârșit de toamnă”, prof. coordonator Iatan Corina

Ciclul gimnazial
Premiul 1: IONIȚĂ AMALIA (Şc. Centrală): „Plăcerea de a crea este mai sublimă decât creația însăși”, prof. coordonator Arman Laura Andreea; DOBRESCU ANTONIA (Şc. Centrală): „Seek and find”, prof. coordonator Misleanu Gabriela
Premiul 2: BUTOIU MARIA TEODORA (Şc. B.P. Hasdeu); „Acolo unde nu mai există copilărie”; CORDOȘ MARIA RUXANDRA (Şc. Centrală): „În lumea basmelor”
Premiul 3: BĂRBULESCU CARINA (Şc. Centrală): „Toamna” prof. coordonator Arman Laura Andreea
Ciclul liceal
Premiul 1: HUȚU TUȚICĂ ANNE IARINA (Colegiul Național N. Grigorescu)

SECȚIUNEA: ESEU

Ciclul gimnazial:
Premiul 1: CHIRIACOPOL ȘTEFAN (Şc. Centrală): „Un zid”,prof. coordonator Arman Laura Andreea
Premiul 2: DAN MEDEEA (Şc. Centrală): „O călătorie prin țară”, prof. coordonator Arman Laura Andreea
Premiul 3: ANGHEL MAIA CĂTĂLINA (Şc. Centrală): „Tablou de toamnă”

Ciclul liceal:
Premiul 1: GIUBERNEA ADRIANA (Liceul Tehnologic Energetic): „Scrisori pentru tata”
Premiul 2: BOTOACĂ BIANCA (Colegiul Național N. Grigorescu): „Permite umbrelor să prindă viață”
Premiul 3: ȘAPTEFRAȚI THEODOR (Liceul Tehnologic Energetic): „Realitate fantasticului”

Profesori coordonatori:
Iatan Corina (Şcoala Centrală)
Şerban Magdalena (Şcoala Centrală)
Ghinea Maria (Şcoala Gimnazială B.P. Hasdeu)
Arman Laura Andreea (Şcoala Centrală)
Misleanu Gabriela (Şcoala Centrală)
Enescu Cristina (Şcoala Gimnazială B.P. Hasdeu)
Pavel Gabriela (Liceul Tehnologic Energetic)
Vasile Mălina (Liceul Tehnologic Energetic)
Mischie Luminiţa (Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu)
Merca Oana (Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu)

Diplome de participare au primit următorii elevi:


Mândăianu Maria, Popa Alexandra, Puflea Iris, Gavrilă Mircea, Moldoveanu Paula Ioana, Guiu Denisa Georgiana, Crîmpiţă Karina, Olteanu Alexandra Ştefania, Tocitu Diana Andra, Florea Bianca, Banu Cristian, Baicu Bianca Paula, Drăghici Sergiu, Bratu Georgiana Ştefania, Dinu Mara, Vâlcea Luiza Maria, Diaconu David Ştefan, Huţu Tuţică Maira Tiana, Petrovanu Ana, Ştefanescu Amalia, Iancu David, Păun Alessia, Huţu – Tuţică Thea Ayana, Ducu Andreea Gabriela, Petre Daria Maria, Langa Ana Maria.

ISTORIA FOTBALULUI CÂMPINEAN (VI). Anii ’70: IRA a atentat la supremația Poianei pe plan local

Înspre sfârșitul anilor ‘40, Poiana a luat contact cu sistemul divizionar național, evoluând în Categoria C și Categoria B (așa se numeau atunci diviziile). În anii ‘50, echipa și-a asigurat din nou locul în B și a ținut strâns de el, devenind una dintre forțele eșalonului secund. În anii ‘60, Poiana a fost la un pas de visul promovării în prima divizie. În anii ‘70, lucrurile s-au schimbat. Din păcate, nu în bine. În 1972, după fix 20 de ani consecutivi petrecuți în Divizia B, Poiana a retrogradat. Șocul a fost teribil și greu de depășit. Șase sezoane, „alb-albaștrii” s-au afundat în liga a treia. Poienarii își rupeau picioarele pe la Săhăteni, Gugești, Mărășești, Berca, Nehoiu, cu gândul la duelurile de gală din trecut cu Rapid, Petrolul Ploiești, Progresul București, Poli Iași, FC Brașov.

Ce generație!
După șase ani grei în Divizia C, Poiana avea să regăsească gloria pierdută, să revină în Divizia B și să le propună microbiștilor câmpineni o generație fantastică, una dintre cele mai frumoase din istoria grupării, ansamblată de antrenorul Tudor Dima, din care făceau parte Șoacăte, Emil Șerban, Ion Negreanu, Ion Pavel, Dan Dorobăț, Florea Manolache, Viorel Libiu, Paul Preda și alții. Acea generație avea să șteargă, la finalul decadei, toate amintirile negre ale celor șase ani de liga a treia. Cei care, nu cu mult timp în urmă, se chinuiau pe la Săhăteni și Berca, obțineau din nou victorii de senzație cu Rapid, cu Petrolul, cu Progresul.

Poiana - 1976
Excepțiile care confirmă regula
Din 1945, Poiana (indiferent de denumirea purtată: Astra Română Poiana, Partizanul Poiana, Flacăra Poiana, Metalul Poiana, Energia Poiana sau, simplu, AS Poiana Câmpina) și-a câștigat statutul de echipă-fanion a orașului Câmpina și nu l-a mai cedat, până în 2008, când a fost desființată. Au existat două excepții, două sezoane în care altă echipă câmpineană a terminat mai sus decât Poiana în sistemul divizionar național.
S-a întâmplat în edițiile 1972 – 1973 și 1976 – 1977. De fiecare dată, IRA Câmpina a fost cea care a terminat mai sus ca Poiana.

Au chinuit Rapidul
Cine a fost IRA, singura formație locală care a reușit să se claseze mai bine decât Poiana în perioada 1945 – 2008? IRA a promovat în Divizia C în 1968 și n-a avut emoții cu retrogradarea în primele sezoane în eșalonul al treilea. Un amănunt semnificativ în sprijinul afirmației că era o echipă foarte puternică este faptul că, în ediția 1970 – 1971 din Cupa României, IRA a înfruntat-o pe Rapid într-un meci contând pentru faza șaisprezecimilor de finală. Era 7 martie 1971, iar în echipa „feroviarilor” apăreau Necula Răducanu, Dan Coe, Nicolae Lupescu și Alexandru Neagu, fotbaliști care, cu nici un an în urmă, în vara anului 1970, participaseră cu naționala României la Campionatul Mondial din Mexic. Rapid a învins cu 3-1, dar cu multe emoții, IRA conducând la un moment dat pe tabela de marcaj! 

IRA Câmpina
În plus, în aceeași perioadă, IRA a alimentat Poiana cu mulți jucători de valoare. Mai mult, în ediția 1976 – 1977, IRA a fost la un sfert de oră distanță de o promovare istorică în Divizia B. În ultima etapă, însă, IRA a fost învinsă în meci direct de rivala Carpați Sinaia cu scorul de 2-1. Meciul a fost unul cu cântec și mai multe detalii despre suspiciunile legate de acel joc veți găsi în „Istoria fotbalului câmpinean”, care va fi lansată anul viitor. IRA a fost antrenară, în perioada 1968 – 1977, de Alexandru „Alecu” Banu. 

Buni, da’ răi
După plecarea lui „Alecu” Banu, care a fost mai mult decât antrenorul echipei, a fost chiar sufletul ei atâția ani, IRA a intrat pe o pantă descendentă. Cei de la IRA au fost buni cândva, dar căderea lor a fost abruptă. Despărțirea de Divizia C a coincis cu poate cea mai urâtă pagină din istoria fotbalului local! Un meci IRA Câmpina - Viitorul Gheorghieni, scor 0-1, disputat pe 19 martie 1979, s-a încheiat cu o bătaie. Iar IRA a devenit prima și unica echipă câmpineană dată afară din campionat pentru violențe!
În final, repet apelul către iubitorii de fotbal din Câmpina care mai au programe de meci, poze și orice alt fel de materiale. Poate că pe undeva mai sunt ascunse detalii pe care eu, în munca de cercetare, nu le-am găsit sau pe care le-am omis. Absolut toate materialele le vor fi returnate proprietarilor după ce vor fi scanate.

Octavian Cojocaru

Anii ’60: Atât de aproape de Divizia A!

Interviu-document (fragmente): SUB DICTATURĂ (1948-1975) - (2)

Interviul-document care urmează, din care am publicat primele fragmente săptămâna trecută, este parte integrantă din volumul „O viaţă... Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu” apărut anul acesta la Editura Corint sub semnătura lui Tudor Vişan-Miu. Astăzi vă invităm să descoperiţi alte secvenţe din viaţa celui care este în prezent membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Vă reamintim că Dinu Zamfirescu va lansa acest volum în cadrul simpozionului„Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului”, care va avea loc vineri, 13 decembrie, începând cu ora 17.00, la Vila Barbizon din Câmpina, str. Vasile Alecsandri nr. 11.


- La Cluj când eraţi, în anul 1955, aţi avut un proces care a venit din senin şi care prezenta o acuzaţie foarte gravă, crimă de înaltă trădare.
- Exact. Am fost arestat împreună cu Alexandru Missirliu şi cu mama lui, Cella Neamţu.
- Ancheta a durat din martie până în septembrie, dar „salvarea” a venit după summit-ul de la Geneva, din 18 iulie 1955, care a schimbat gândirea acuzatorilor.
- „Spiritul Genevei”.
- Unul dintre anchetatori, locotenent George Ioanid, avea o poreclă care arăta de ce era în stare, îl numeaţi „Robespierre”.
- Da, împreună cu Missirliu îl numeam „Robespierre”. Era foarte dur în discuţii şi în atitudine.
- Care era pedeapsa pe care vă aşteptaţi s-o primiţi?
- Cum era iniţial acuza, „crima de înaltă trădare”, eu în sinea mea ziceam 10–12 ani. Ştiu că la proces – am avut proces la tribunalul M.A.I. din Bucureşti – l-am întrebat pe avocat, tatăl meu mi-a pus un avocat, care a avut foarte puţin timp, nu i se dădea voie să vadă dosarul. Zic: „Domnule avocat, risc să iau mai mult de 10 ani?” La care el îmi răspunde: „Îmi pare bine că priveşti cu multă seriozitate situaţia dumitale”. M-am lămurit. 
Am fost la două termene din cadrul procesului judecat pentru crima de înaltă trădare, după care a intervenit acel „spirit al Genevei”, a fost reconsiderată fapta, s-a făcut o reîncadrare într-un articol din Codul Penal care fusese şi abrogat, şi prescris, „insulte la adresa unei puteri prietene”. Am fost eliberaţi toţi trei, fără condamnare. Am făcut recurs pentru a cere achitare şi procuratura a făcut recurs, s-au respins ambele. Această găselniţă juridică se pare că a fost găsită de un general, Petrescu, care era un factotum în justiţia asta securistoidă şi a găsit soluţia asta juridică de a închide chestiunea, altfel riscam foarte mult. Am avut un noroc extraordinar. (...)
- După eliberare aţi revenit la Staţiunea Experimentală Horti-Viticolă?
- Da. Când am revenit, eram trecut ca muncitor necalificat, eram plătit cu săptămâna. Abia îmi ajungeau banii ca să pot trăi. Între timp, a venit cineva de la Bucureşti, de la forul tutelar al acestei staţiuni, un şef-contabil care mă întreabă: „Ce cauţi printre ungurenii ăştia?” Îi explic situaţia, că am fost arestat. M-a repus pe schemă ca tehnician constructor. Am menţinut aceste relaţii bune, inclusiv cu Ţiplea. 
Când a fost, la un moment dat, o chestiune – expira buletinul meu de identitate – mi-am pus problema: să-mi iau buletin de Cluj sau să păstrez buletinul de Bucureşti? Atunci era o chestiune întreagă să ai buletin de oraş mare. Eu nu eram foarte decis, eram căsătorit, soţia mea lucra în învăţământ, în regiunea Cluj. Ce facem? Până la urmă am luat hotărârea de a reveni la Bucureşti. 
Într-una din deplasările pe care le făceam, am găsit, printr-un prieten, un post liber de normator la o întreprindere, Uzina „Precizia”, care făcea apometre, maşini de tuns şi alte aparate. Îi zic lui Ţiplea, care se ocupa şi cu cadrele: „Va trebui să plec”. „Nu prea ai dosar bun. Uite cum facem. Vezi dosarul?” – nici nu mi l-a mai arătat, în faţa mea l-a ars. „Îţi fac alt dosar, să pleci cu dosar curat de aici. Îi pun pe băieţii care sunt membri de partid, să-ţi dea nişte referinţe bune”. Aşa a făcut. O zi înainte să plec, m-a chemat. Zice: „Acesta e dosarul. Ne uităm la el împreună. Îl sigilez eu şi ţi-l dau să-l duci sigilat la noua întreprindere”. Era un dosar curat. 
Am mers la Întreprinderea „Precizia”. Între timp, oamenii de la Direcţia Tehnică de la Ministerul Agriculturii umblau după un om la Institutul Pasteur. Acolo se construia o secţie pentru prepararea vaccinului antiaftos. Rămăsese în pană construcţia. Fuseseră arestaţi dirigintele de şantier şi un tehnician. Lucrările stagnau şi era foarte periculos dacă apărea o epizotie de febră aftoasă, atunci se bloca comerţul de carne cu străinătatea. Am fost chemat la Ministerul Agriculturii: „Uite ce e, tu eşti normator într-o direcţie în care faci metalurgie, care nu are nimic comun cu ce ştii tu, cu ce ai lucrat o viaţă. Aici ai un salariu mult mai bun. Mergi la inginerul şef, noi îl avertizăm că ai să vii”. Am mers la inginerul şef, mi-a spus despre ce e vorba, am plecat de la Uzina „Precizia”, cu transfer la Institutul Pasteur. 
Am fost numit diriginte de şantier, fiind recomandat de cei din Ministerul Agriculturii, şi m-am apucat de treabă, era mult de făcut, totul fusese lăsat varză. Am dat drumul la lucrări, dar erau întârziate. Se interesau cei de la partid – în special Moghioroş, care şi-a anunţat vizita la Institutul Pasteur. Conducerea (erau trei directori acolo) zice: „Ce facem? Cum îi explicăm tovarăşului că lucrările nu prea merg şi ne trebuie mai mulţi bani?” 
Eu eram nou acolo, de o lună şi ceva, tocmai dădusem drumul din nou la lucrări. „Noul diriginte să-i explice”, zic ei. Mă cheamă: „Uite, vine tovarăşul Moghioroş, să-i dai explicaţii”. „Bine”. Ai grijă ce-i zici!” „E şi el om, îmi imaginez că o să înţeleagă”. Vine Moghioroş, toată lumea se ploconea pe acolo. Îi zice directorul general: „Tovarăşul Zamfirescu este cel care vă va da explicaţiile”. Staţiunea care se construia, de preparare a vaccinului antiaftos, era la o distanţă bună de sediul institutului. Era toamnă, frumos afară. Zice: „Bine, mergem”. 
Moghioroş m-a luat cu o mână după umăr. „No, spune-mi acum cum stau lucrurile”. I-am explicat exact de ce e nevoie de bani mai mulţi, că au intervenit modificări. L-am dus acolo, a văzut şi el care este stadiul construcţiei. Zice: „Uite, refă documentaţia şi vino la mine să aprob!” – la Consiliul de Miniştri – guvern –, la actualul Palat Victoria. Am fost la proiectant. M-am apucat să refac documentaţia, asta proiectantul trebuia să o facă. Am fost la proiectant. Zice: „Tu ştii mai bine care e situaţia de acolo”. Am făcut-o eu. Merg cu devizul general şi proiectul refăcut la şeful de proiect. Zic: „Trebuie să semnaţi, eu nu pot să semnez”. „Eu ştiu ce ai făcut tu acolo?” „Aveţi toată încrederea, totul e în ordine. E cuprins tot ce trebuie acolo”. „Bine”. Au semnat şi şeful de proiect, şi proiectantul. 
Am mers la Consiliul de Miniştri unde, bineînţeles că nu mi s-a dat voie să intru, am fost ţinut într-o cameră, mi s-a luat buletinul. Am predat documentaţia: „Asta e pentru tovarăşul Moghioroş”. Am stat acolo să aştept, după o oră vine cu hârtiile semnate. Pe urmă trebuia să merg şi la minister, să fie băgată documentaţia în Banca Agricolă de Investiţii. A fost o aventură cu Moghioroş, unul dintre conducătorii partidului, cu care, vorba aia, eram total pe altă lungime de undă. 
Am stat 11 ani la Institutul Pasteur, dar, între timp, Securitatea a început să mă sâcâie foarte, foarte rău începând din această perioadă. La un moment dat, a intervenit criza rachetelor din Cuba, în 1962. Eram pe şantier, a venit o maşină cu un cetăţean de la Securitate. Zice: „Vino la o discuţie”. Unde ne-am dus? În parcul Cişmigiu. Era un platan mare. Zice: „Ce crezi că fac americanii în Cuba?” Zic: „Întrebaţi-i pe americani, nu mă întrebaţi pe mine”. Ce s-a întâmplat? Au făcut ei legătura că eu fusesem arestat într-o treabă cu serviciile americane, probabil bănuiau că mai am cine ştie ce relaţii absconse. Le-am spus: „Americanii, din punct de vedere politic, sunt nişte idioţi. Nu vor face nimic, deşi au baze acolo. Deşi au baze acolo, ar trebui să termine problema cubaneză foarte repede, dar ei nu o vor face”. „Bine. La revedere”. 

A doua zi, telefon la serviciu. Eu veneam aproape în fiecare zi de la Institutul Pasteur, care este la capătul Căii Giuleşti, în oraş, la bancă, la proiectant, la constructor, unde aveam tot felul de discuţii. Veneam în fiecare zi după ce-mi făceam treaba. Tipul de la Securitate zice: „Ne întâlnim tot acolo, la platan”. O săptămână ne-am întâlnit în fiecare zi la platan, unde dura trei minute. „Ce fac americanii?” „Nu ştiu, nu fac nimic”. „Bine, la revedere”. Cât a durat această criză cubaneză m-a întrebat în fiecare zi.

Mărturii de dinaintea, din timpul şi de după momentul decembrie 1989 (III)

consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai Câmpinei:
Gherasim Rusu-Togan şi Constantin Trandafir


Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului în România, bun prilej de a readuce în prim-plan mărturiile unor cărturari de seamă ai Câmpinei, memorialistică şi însemnări ce scot în evidenţă lumea câmpineană de dinaintea, din timpul şi după evenimentele din decembrie 1989, „acel decembrie văzut ca schimbător de lume şi destine”.


„Câmpina la hotarul dintre lumi” 
(note, evenimente, mărturii)

O altă figură de îndârjit anticomunist a fost regretatul avocat Mircea Marin, care a străbătut, cu cătuşe la mâini, infernul războiului şi-al dictaturii comuniste. În numărul din ianuarie 2000 al ziarului Partener, profesorul Gherasim Rusu Togan a publicat o mărturie-document din care extrem câteva fragmente, întru aducere-aminte a faptului că acest om a trecut, păstrându-şi nealterată conştiinţa, prin încercările fără de măsură ale vieţii sale de pizonier al închisorilor comuniste, atât de la noi din ţară, cât şi ale stigmatizatului lagăr sovietic.
„- De ce aţi fost arestat în România?
- Într-un cerc de aşa-zişi prieteni, îmi exprimasem un punct de vedere: comunismul e o tâmpenie! Mă căsătorisem pe 6 decembrie 1958 şi pe 12 decembrie am fost arestat. Mi-amintesc, eram la Bacău. Pledasem într-un proces şi eram tare bucuros de reuşită. Pe stradă, treceam prin dreptul casei lui Bacovia şi-l văzusem pe poet în curte. N-am mai făcut mulţi paşi şi doi indivizi m-au acostat şi m-au luat... La securitatea din Bacău s-au purtat cu mine ca nişte criminali. Am fost judecat şi dus la Gherla. O vreme am stat în celulă cu Corneliu Coposu... Apoi, la Balta Brăilei şi Salcia... Aici l-am cunoscut pe Al. Paleologu. Într-un amurg, veneam de la muncă ş cântam ceva în franţuzeşte, l-am văzut cu lacrimi în ochi! M-am eliberat în 1963, cu o zi mai devreme decât am fost condamnat şi am pierdut la pensie un an de muncă!
Am venit la Câmpina, după eliberarea din închisoare, soţia lucra aici ca medic. Am reintrat şi eu în profesie, o vreme am fost liniştit, ca apoi să intervină din nou securitatea. Colonelul Toma îmi trimitea chemare şi mă ţinea la securitate câte zece ore, ordonându-mi să dau declaraţii. Îl acompania colonelul Păun. Ani de zile, până la procesul public din 1977, am fost chemat la securitate, ca să dau declaraţii absurde! Era după cazul Goma şi le trebuiau ţapi ispăşitori, ca să bage groaza în intelectuali. Am fost acuzat că denigrez comunismul! Atunci, le-am strigat: Mă judecaţi pentru că am spus că comunismul nu are nici un viitor, pentru asta mă judecaţi! Printre informatorii lor erau doi apropiaţi, doctorul Dinu Gheorghe şi inginerul Cezar Râpeanu, cu care jucam bridge... Mă obsedează acel proces umilitor. Totul a fost o înscenare murdară. În final, am strigat: Sunt judecat pentru că am refuzat să fiu turnător! Scârbit de toate, în acel an m-am retras din profesie, pensionându-mă!”
P.S. În ianuarie 2002, la publicarea interviului, noi am solicitat să-i fie atribuit titlul de cetăţean de onoare. S-a stins din viaţă, în singurătate şi apreciat doar de o mână de prieteni! 
Un alt câmpinean pe care teroarea comunistă nu l-a ocolit: Mircea Verbancu. 
În numărul din octombrie 2000 al ziarului Partener, Alina Ionescu a publicat cutremurătorul reportaj: „Mircea Verbancu şi viaţa din închisorile comuniste”. Redăm câteva fragmente:
„... A fost arestat în 1949, în a treia zi de Crăciun. La ora patru fără un sfert, dimineaţa, fără nicio explicaţie, doi ofiţeri, trei civili şi patru soldaţi înarmaţi i-au percheziţionat casa, i-au pus cătuşele la mâini şi l-au dus la sediul securităţii din Câmpina. Deoarece făcea parte din organizaţia studenţească, a fost acuzat că a împărăştiat manifeste contra comunismului. De la Câmpina, legat la ochi şi la mâini, a fost transportat la Bucureşti, unde a fost supus la interogatorii inumane, bătut până la leşin, pentru a mărturisi participarea la demonstraţii antocomuniste. În condiţii de interogatorii nesfârşite – noaptea şi muncă – ziua, a stat la Jilava fără a fi judecat până în martie 1950. Înghesuit la 8 metri sub pământ, într-o celulă neîncăpătoare pentru numărul deţinuţilor, trăia ca într-un cavou cu ziduri umede şi reci... După procesul în care sentinţa a fost dată de un judecător anafabet, a fost găsit vinovat de „încercare de defăimare a partidului comunist” şi trimis la închisoarea militară de pe Uranus... În noaptea de Paşte, preoţii dintr-o celulă au început să cânte slujba de Înviere, care răsuna pe holurile negre ale închisorii mai puternic decât într-o catedrală... Gardienii au deschis uşa elulei în care se afla şi Mircea Verbancu. Acesta, împreună cu ceilalţi deţinuţi, a mers din celulă în celulă cântând „Hristos a Înviat!” Aici, pe Uranus, a primit şi condamnarea la 5 ani de suferiţă... De aici, a fost dus înapoi la Jilava, unde a trăit cele mai groaznice momente din perioada de detenţie... Într-o noapte, a fost triat pentru muncă la canalul Dunăre – Marea Neagră... A ajuns la Poarta Albă, după trei zile... Aici a prestat o muncă inumană... Norma de lucru era imposibil de realizat şi ziua de muncă era de 12-13 ore, ... raţia de mâncare neînsemnată... De la Poarta Albă a fost dus la Valea Neagră, unde urmează vestita reeducare de la Piteşti... Întors la Câmpina, a fost izolat de societate, toţi îl considerau un element putred şi contra regimului. Această perioadă de 5 ani l-a urmărit toată viaţa, ca o umbră!”
Despre un alt câmpinean, Nicolai Dragomir, reproducem din reportajul „Prizonier la ruşi”, publicat în Partener, în ianuarie 2000, de regretatul scriitor băneştean Sorin Stoica: „A rămas celebru, la Revoluţie. Când a strigat cineva la el că a căzut Ceauşescu, s-a răstit imediat: - Şi ce, lasă-l dracu’, io am treabă! Şi poate avea dreptate. Nea Nicolai a fost prizonier, la ruşi, timp de 9 ani. La Focşani, mărturiseşte el, când ne-au dat drumul ruşii, la centrl de retriere, am păţit-o mai rău cu românii decât cu cecenii. Ne ţineau la carantină 12 zile şi ne speculau. Ce-ai făcut, măi? Te bag în... mă-tii, ai vrut să-i baţi pe fraţii noştri ruşi? Ăştia erau comuniştii! Două săptămâni, nu ne-au dat să mâncăm decât câteva felii de pâine. M-aş duce acum la Focşani. Unde e acela care a comandat aici, în 1949? Om rău a fost acela! Foarte rău!
Acasă, am ajuns cu o pufoaică pe mine, actele şi fără nici un bagaj! Mi-au dat pe urmă fraţii mei şi mie o pereche de izmene. Mai întâi, m-a văzut acela al lui Gigi Tigaie. Unde ai fost, măi? Parcă nu mă văzuse de ieri. Şi fusesem aproape zece ani. Maică-mea credea c-am murit. În fiecare sâmbătă, îmi făcea pomană. Şi, vezi, io, sâmbăta aia nu simţeam nevoia să mănânc nimic. Zicea năcealnicul: Ce ai, măi, tvoiul mă-tii, faci pe nebunul? Nu mi-e foame, nenică! Io zic că toate le-a programat Ăl de Sus!” (...)


Nu putem încă zăbovi asupra acelui decembrie incendiar, prin care s-a încercat repunerea lumii româneşti pe calea democraţiei, fără a ilustra, fie chiar şi sumar, rolul sinistru al securităţii în perioada comunistă. (...) Pumnul securităţii a lovit fără ezitare şi în locuitorii urbei. Sute de oameni au fost smulşi din pacea casei, din colectivitate, de la masa de scris, de la catedră, sau le-a fost luat bisturiul din mână şi, pe motive adeseori cusute cu aţă albă, au fost aruncaţi în puşcării, deposedaţi de bunuri, deportaţi. (...)
Ca zonă de activitate, securitatea câmpineană cuprindea oraşele Câmpina, Băicoi, Comarnic şi 18 comune, precum Valea Doftanei, Cocorăştii Mislii, Măgureni, DN-1, Paralela 45, Izvorul Rece... (...) Cât priveşte dispozitivul informativ, el a fost redimensionat pe toate profilurile de muncă. De altfel, încă din noiembrie 1988, s-a primit ordin, de la Departamentul securităţii de stat, să nu se mai facă informări la conducerea de stat, deoarece nemulţumirile populaţiei sunt cunoscute, securitatea să se ocupe cu alte treburi. (...) S-a dat ordin să se culeagă informaţii ce vizau prezenţa, pe raza de competenţă, a cetăţenilor străini, atât din spaţiul estic, cât şi din cel vestic. (...) Relaţiile le stabileau mai ales cu acele medii considerate ca fiind nucleul marilor nemulţumiri, precum Institutul, de unde foarte mulţi specialişti din domeniul petrolului călătoreau în Occident, Orientul Mijlociu şi-n alte zone ale lumii, fiind la curent cu discrepanţele uriaşe dintre mediile de viaţă ale acestor lumi şi cel românesc. Ca urmare, faţă de acest Institut, presiunea securităţii era continuă şi dură. (...)
Această activitate informativă a securităţii a durat până la data de 16 decembrie 1989, în jurul orei 15,45. La acea dată, şeful securităţii câmpinene, Cârstea Ioan, a fost convocat urgent la Ploieşti, în „şedinţă profesională”, unde i s-a comunicat că în România, mai precis la Timişoara, sunt acţiuni spontane organizate de elemente declasate – o regizare identică a răzvrătirii de la Braşov, din 15 noiembrie 1987.
La revenirea în unitate, a organizat activităţi mai mult de birou. În privinţa ieşirilor în oraş, ele urmau să fie aprobate doar în caz de forţă majoră. 
Tot în cadrul securităţii funcţiona Triunghiul 13, care era un organ de interceptări telefonice şi corespondenţă. În incinta poştei erau două birouri unde personal calificat desfăcea corespondenţa în două moduri: se deschideau toate scrisorile ce le primeau acele „obiective” date în consemn şi, la întâmplare, ale celorlalţi „adresanţi”. Asemenea, ziarele şi revistele ce veneau din Occident şi Statele Unite. 
Pe 22 decembrie, la ora 12, s-a constatat că toate legăturile telefonice au fost întrerupte, iar poşta a scos centrala din funcţiune. S-a dat drumul la televizor şi aşa s-a aflat că Ceauşescu a fost înlăturat. De-acum, intervin forţe noi care vor concentra mijloacele de comunicare în mâini proprii. 
Datorită unor incompetenţe şi vechi fricţiuni, dar şi faptului că dezinformarea era atât de puternică, s-a creat o stare de neîncredere între securitate şi miliţie, care putea fi, în orice moment, transformată într-un conflict sângeros. 
Meritoriu este faptul că a intervenit, la timpul potrivit, din partea M.Ap.N.-ului, locotenentul Petrescu Ioan, împuternicit al organului judeţean, emanat de revoluţie.
Pe 30 decembrie s-a dat ordinul desfiinţării Departamentului securităţii. 
După revelion, ofiţerii operativi au început să umble prin oraş şi împrejurimi pentru a contacta diverse persoane de sprijin şi a simţi pulsul oraşului, de-acum în slujba noii puteri. În urma analizelor făcute, au constatat faptul că, în timpul revoluţiei, au acţionat şi unele forţe din exterior, relatându-se fapte diverse, despre a căror credibilitate, desigur că au apărut dubii.
Astfel, în noaptea de 22/ 23 decembrie 1989, o echipă de intervenţie de la Schela Băicoi s-a deplasat la Drăgăneasa pentru a interveni la o sondă aflată în erupţie. Când au ieşit din Poiana Câmpina, în zona Grâuşor, într-o curbă, la lumina farurilor, au văzut o Lada 1500 cu însemnul C.D., lângă ea aflându-se două persoane, una într-un combinezon de culoare neagră, iar cealaltă îmbrăcându-se cu un echipament identic. Ulterior, s-a stabilit că Lada aparţinea Ambasadei URSS de la Bucureşti, iar persoanele respective aveau ca obiectiv implantarea de dispozitive electronice destinate bruierii.
Un alt caz a fost făcut cunoscut de către doctorul Cojocaru Mircea, unul dintre participanţii la revoluţia câmpineană. Domnia sa a adus de la Cosminele rămăşiţe de dur-aluminiu, de mărimi diverse, provenite dintr-un avion de mici dimensiuni, comandat de la sol, tot pentru bruiaj, doborât, se pare, de mitralierele antiaeriene aflate în împrejurimi. Comisa ce s-a deplasat la faţa locului n-a mai găsit nimic
(va urma) 

Gherasim Rusu-TOGAN



„1989. Vedere din provincie”

11 iunie, duminică. Mi-e jenă să scriu aici, dar nu va vedea nimeni niciodată. Am primit în dar trei porţii de friptură şi o sticlă cu pepsi. Doamne, iartă-mă! Am făcut-o pentru Diana. Colega Mihaela Pridie vine cu fiică-sa şi cu fiul ei, elevi, să-i testez. I-a adus Dianei căpşuni proaspete, mari şi zemoase, de la Băneşti. A dat îmbelşugarea peste noi, nici nu mai simt nevoia să cârtesc, precum mi-e obiceiul, că am ajuns de poveste. (...)

12 iunie, luni. (...) Piciorul s-a mai dezumflat şi se pare că îmi dă pace. Dar tot el, piciorul beteag, m-a ajutat să nu fiu convocat la „Casa Ştiinţei” (cică e „făcută” de Nicu Ceauşescu), unde elevii noştri merg să „facă” din trupurile lor un „porumbel al păcii”, pentru „Cântarea României”. De o săptămână stau ore întregi în soare, în ploaie, însetaţi, înfometaţi şi „construiesc” porumbelul uriaş (!) în mişcare. Comicii noştri îi spun „Cioara vopsită”. E un spectacol grandios, spun cei care merg acolo, un spaţiu enorm, regizori şi profesori, cu porta-voce, comenzi, fâlfâiri din aripi, ca şi cum porumbelul al zbura, se strigă lozinci de pace şi de adoraţie pentru Genialii conducători [...]. Stau cu nea Vasile la o „coadă” să luăm roşii şi varză. El merge la „porumbel”, eu la „Parapet”, cu Sandrino, Dan Preda, Antonescu, finul Dan, Ghiţă Corbul... Cineva de la Iaşi încearcă de trei ori în cinci ore să vorbească la telefon cu noi. Cine o fi? Liviu Pendefunda, căruia i-am scris în legătură cu fata lui Lăpuşneanu, care dă la medicină şi poetul e doftore? O fi Alexandru sau Caterina? Cine oare se chinuieşte cu telefonia română aşa de splendid dereglată? (...) 

9 iulie, duminică. Am terminat de corectat lucrările de la treapta I. Deşi am depus eforturi enorme, extenuante, de pe 21 iunie încoace, sunt invitat, fără comentarii, să asist la matematică, treapta a II-a. „Asist” şi (re)citesc „Proză eminesciană” şi notez pentru un studiu eseistic printr-o grilă mai nouă, dacă voi reuşi. Îi fac complimente d-nei Moldoveanu, colega de asistenţă, şi ea le ia chiar în serios... De-acasă, directoarea mă cheamă să rezolvăm o contestaţie a doctorului Moruzzi. Dom’ Petrică mă prinde şi mă îmbrăţişează şi mă pupă cu foc pe obraji, că trebuie o notă mai mare, nu i-a intrat fata la mate-fizică, din cauza notei 7 la mate, iar la română are 8,70. Câteva zecimi îi mai trebuie, la română. Nu se poate dom’ doctor. Mă ia pe sus, cu soaţa mea, la el acasă, pentru a vorbi cu meditatorul fetei la matematică. Acesta susţine că fata e obosită, a copiat greşit subiectul la geometrie. Şi? D-na Moruzzi face un scandal „monstru”, cade în mahalagism, atacă toată şcoala, pe profesori, numai eu sunt valoros peste poate. Merci. O combat şi-i sfătuiesc să fie liniştiţi, şi aşa fata va merge la medicină, de ce s-o supună unor eforturi lăturalnice? E ambiţia lor. Îi calmez şi-i conving că tocmai fiindcă nu e la o clasă aşa de pretenţioasă, va avea succes la medicină. Acasă, Diana şi Vio se uită la televiziunea bulgară până pe la orele 24. Totuşi, Jivkov e mai normal decât Geniul Carpaţilor... 


28 iulie, vineri. (…) La librărie, pun deoparte Boris Pasternak și „Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu” de Al. Săndulescu. La Rodica, să facem rost de lapte pentru Diana, care se externează, dar nu are decât bere... Zvon de pește. Cunoscuții se uimesc văzându-mă la „coadă”, dar din nou se termină înainte de a „apuca”. Cumpărătorii nu pleacă, poate se mai „dă” ceva. Fără vorbă multă oamenii descoperă că vânzătoarele (la indicația șefilor) au ascuns în parcul cu lăzi goale, butoiașe cu pește, carne și unt - dau năvală, scot produsele din ascunzătoare. Cineva cheamă la telefon miliția. O matahală tuciurie, vecin de bloc, pușcăriaș frecvent, cu cioc, înjură și îl lovește pe un om gălbejit, pleosc-pleosc. Fac scandal. D-l Șerbănoiu și încă un cunoscut mă țin să nu mă reped la borfaș, e riscant, dar am fost sportiv de performanță și nu mă tem. E mai bine totuși să-mi stăpânesc nervii și o fac, mai ales că am o părere foarte proastă despre indivizii nervoși. (…) 

2 septembrie, sâmbătă. Corigențele la română. Dl. Bălu mi-a lăsat „cărturarii” lui și a dat o fugă la București. Nu-mi dau voie să-i promovez, rămâne să decidă dânsul, fiindcă sunt cam catastrofali. Pe ai mei îi trec din milă creștinească. Ba, frumoasa și zgubilitica absolventă Corneanu îi promite lui Vio că-i face rost de o fusta de blugi, de la bișnițari, cu care se află în strânsă corelație. La corigențe, mă asistă colegul de rusă Victorian, o figură de tot hazul, cu ciudățeniile lui extraterestre. Am scăpat de ședința pecere și de învățământ ideologic. La învățământ sunt două grupe, norocul e că nu sunt în cea condusă de Biță, fostul meu elev, actualmente coleg la istorie, aspirant la Vai de mama lor! „Woody”, secretara de acum, turbează că-s la corigențe și nu la frecuşul politic. Chipeșă (pardon) muiere, mereu încruntată, de, are responsabilități, și cu năsucul ei mai ascuțit și mai lung decât al meu... Cu Victorian, nea Vasilică Lungu, Biță și un Doboș, sus-sus la „Parapet”. N-am niciun chef, așa că ajung la Ghiță și facem o plimbare până la Slobozia. Mă trage de limbă să-i spun ce-au mai trăncănit la Radio, deși nu-i suportă pe „dușmanii poporului”. (...)

15 septembrie, vineri. Merg la școală. Elevii sunt la practică agricolă. Noi, „cadavrele didactice”, care suntem pe aici, procedăm la deschiderea festivă (?!) a noului an școlar și participăm la ședința de alegere pecere. Sunt răcit, îndopat cu Biseptol, aspirine, penicilina V. Elevii care au venit la deschidere vor merge de luni la practica industrială, iar cei care n-au făcut practica până acum, vor acționa la developat porumb și la sortat cartofi. Practica înaintează viguros. EL urlă peltic la radio și teve despre deschiderea noului an școlar, despre „con-di-ți- ili” create învățământului „di toati gra-di-li”. La ședința pecere, atac destul de neprincipial și democratic pe „ascuțita Woody”. Tovarășii și-au pierdut firea, se arată scăpați din chingi, cred că se întâmplă ceva care arată o neseriozitate suspectă. Risum teneatis! După ce în locul tovarășei „Woody”! este aleasă o cuminte profesoară de franceză, doamna Dascălu, pentru secretarul cu propaganda sunt propus și ales în „majoritate, tovarăși”. Nu, că-i o glumă, degeaba protestez, dar mă amuză, fostul „Birou” pecere și Consiliul de conducere al liceului știu ce hram port și cred că au început astfel s-o ia razna. Cei mai mulți se amuză copios, mai ales Biță (care dorea din tot sufletul să fie ales el, ca să acceadă mai repede în Biroul orășenesc şi, de aici, mai departe, tot mai sus), Victorian, Vică, Jan (mazilitul, care ne-a torturat cu activismul de vreo 20 de ani), Grecu, conu Mihăiță. În sfârșit, se vede mai mult cum funcționează humorul. Cel mai mult mă distrez eu, știu că de sus va veni respingerea. Dar un spectacol grandios. De fapt, nici nu știu ce e cu „propaganda”, ce trebuie să faci. Jan şi Biţă mă liniștesc, asigurându-mă că mă vor ajuta ei în muncă. (...)

29 septembrie, vineri. E frig. Practică agricolă și ridicolă continuă fără păs de școală. Mediile noastre de dezinformare vorbesc de școli luminoase, bine dotate, unde copiii au început să descifreze tainele... Adică ei coordonează învățământul românesc și copiii și dascălii și părinții elevilor le mulțumesc din suflet și în genunchi. Ei umblă pe ecran ca păduchii în cele două ore cât durează emisiunea, iar pupătorii tremolează în ode și bat câmpii fără grație... În timpul acesta, elevii și profesorii „stau” pe câmpiile patriei, în frig și ceață, în ploaie și noroi. Părinții muncesc flămânzi și înfrigurați, alții îngroașă și lungesc „cozile” la alimentare unde nu se „dă” nimic... Dar văd că am luat-o razna şi doar mi-am propus să notez fără comentarii. (...)

6 noiembrie, luni. Suntem poftiți de urgență, pe bază de semnături și amenințări, la Casa Științei. Ce e, ce e? Instructaj politic. Frig și curent în sală. Vreau să mă sustrag după ce se face prezența, dar sunt în vizorul lui Biță, mă dibuie și mă reține. E și Doru Victorian din partea școlii noastre.  Sala e arhiplină de oameni aduși cu anasâna. Conferențiază (dă consultații) tov. Pârvuță de la județ, tema: „Politica esternă a țării noastre”, a Geniului adică. Tovul țipă în microfon niște vorbe amuzante și vomitive. Că politica noastră a fost și este cea mai corectă din lume, că gândirea Eroului este monumentală, că capitaliștii vor să distrugă socialismul, că noi nu ne băgăm în treburile interne ale altor state, dar nu putem lăsa socialismul să piară, așa că Uniunea Sovietică, în loc să fraternizeze cu SUA, mai bine ar interveni în Polonia și Ungaria pentru salvgardarea socialismului real, a marxismului. Gorbaciov și-a pierdut mințile, unele țări socialiste au căzut victime cercurilor reacționare... Chiar că e interesant, dar plec totuși… Acasă, cu junele catindate la Filologie. Lavinia e încremenită, nu poate să alcătuiască o scurtă compoziție... (...) Ce mai zice lumea? Că Eroul e un cretin periculos, că a pus bețe-n roate și la Conferința post Helsinki de la Sofia. Jivkov i-a telefonat de două ori, rușii l-au rugat să fie „înțelegător”, catârul nu și nu! A ajuns piaza rea a întregii Europe. Un milion de est-germanii au făcut, acum, cerere de emigrare, în toată Germania de Est mitinguri, la Leipzig cea mai mare demonstrație de când e acest oraș... Pentru eliberarea lui Dan Petrescu s-au făcut liste cu numeroase însemnate semnături. Mircea Iorgulescu a devenit colaborator permanent al „Actualității românești”. În RDG au loc mari epurări, inclusiv și în primul rând madam Honecker. În locul ministrului Totu, „avem” un nou ministru, cică după asemănarea Conducătorului: Ion Stoian. Cuvântul de ordine: intervenție militară în Polonia și Ungaria. 

18 decembrie, luni. La școală, incitație. Biță îmi spune la ureche: „Tot Banatu-i fruncea!” Nu se cunosc detalii. Între timp, mai auzim că au fost ciocniri violente la Timișoara. Poliția, securitatea, chiar armata au fost mobilizate să reprime revolta... Încheiem zeci de situații... Au fost chemate de urgență la Partid doamna directoare și Luiza, sărmana secretară pecere, pusă în asemenea situație prin acea adunare glumeață de alegeri din septembrie. Cică să conduc eu ședința care urmează, îi ofer lui Biță această șansă, că sunt niște ritualuri și formule pe care nu le stăpânesc!... Când Biţă termină introducerea prelungită, se întorc cele două notabilități speriate. Luizica spune că „Biroul” trebuie să rămână pe loc, e ceva cu totul deosebit. Ni se comunică faptul că au fost convocați toți directorii și secretarii de partid din oraș, li s-a spus că țara se află între o mare primejdie din cauza imperialismului și dușmanilor socialismului, că trebuie respectată legalitatea, cine o încalcă va plăti cu capul; că nu trebuie să discutăm ce ascultăm pe la radio, ce vedem la televiziunea bulgară; că – bâlbâieli –  noi să fim vigilenţi, să nu vorbim, să nu ne adunăm în grupe mari, să ne vedem de treburile noastre… În fine, ţara e în cumpănă, s-a primit „telefax” prezidențial, să ne apărăm de dușmani cu gărzi patriotice, să facem zi și noapte de strajă. Ce mai vorbă lungă, e stare de asediu. Nu vom mai lua concediu și vom fi totdeauna la dispoziție, în alertă. Dacă plecăm mai mult de trei ore în alt loc, să anunțăm „comandamentul”. În altă localitate n-avem voie să mergem, orice s-ar întâmpla... De la poștă, iau ce scrie pe mandatul de la „Familia” și am ocazia să vizitez librăria. Caut coletul anunțat de doamna Paleologu, degeaba. Diana e chemată și de la „securitate” pentru vineri. Nu înțelege de ce. Victoria-navetista a văzut ceva mișcări agitate, dar nu li s-a spus decât că se închide școala. „Amicii” au dispărut de pe firmament. Unde, oare, s-au pripășit? […] Între timp, orașul de pe Bega a ajuns de pomină în lume. Poate că la ora asta e cel mai pomenit oraș de pe mapamond. Da, au fost și sunt ciocniri violente. Mii de timișoreni au ieșit în stradă, au spart și au aruncat în canalul Begăi tablouri ale Eroilor, au spart vitrine, cărțile „eroice”, omagiile sunt călcate în picioare și arse. Conducătorul a trimis mai întâi „forțele de ordine”, cu tunuri de apă, bastoane și gaze lacrimogene. Apoi, mobilizează forțe armate cu tancuri, amfibii, elicoptere. Bravii oșteni și-au pus baionetele la arme și-au însângerat demonstranți. „Jos Ceaușescu, jos dictatura!” s-a strigat de sâmbătă seara până duminică noaptea, când baionetele Patriei au redus mulțimea la tăcere (temporară, cred). Fără comentarii... A venit Vio!
(va urma)
Constantin TRANDAFIR

Puteţi citi AICI şi AICI primele două părţi. 

Baza de Recuperare Medicală SanConfind va face să renască o stațiune balneară uitată de timp

(P) De câțiva ani, la Poiana Câmpina, poarta sudică a Văii Prahovei,  are loc miracolul renașterii unei stațiuni balneare uitate de timp. Puțini oameni mai știu astăzi că în perioada interbelică, localitatea era o stațiune balneară cunoscută și apreciată. Dumnezeu a fost de două ori darnic cu localitatea care se întinde pe șapte kilometri de-a lungul malului drept al Prahovei, deoarece a făcut ca, pe la începutul secolului trecut, două bogății naturale să se reverse asupra comunei împreună cu efectele lor binefăcătoare. Este vorba despre bogatele zăcăminte de petrol și de sare din măruntaiele pământului de sub Poiana Câmpina. Din nefericire, așezarea nu este astăzi o comună îndeajuns de bogată, judecând după faptul că ar fi putut beneficia mai mult din exploatarea acestor mari bogății naturale, care nu a adus cu sine un nivel de trai foarte ridicat pentru localnici. Zăcămintele de petrol au secat după aproape un secol de exploatare, însă cele de sare au rămas. Ele nu au dat naștere niciunei saline, ci doar unor izvoare naturale cu ape minerale cloruro-sodice extrem de concentrate, printre cele mai sărate din țară. Aceste izvoare au fost analizate, captate și exploatate pentru prima oară în jurul anului 1900. În zona Câmpina, doar Telega are faima de a fi așezată pe un munte de sare, deși același lucru se întâmplă și la Poiana Câmpina, numai că neexistând în așezarea poienarilor o salină, ci numai izvoare cu apă sărată extrem de concentrate, notorietatea ei în domeniu a avut de suferit. Lucrul acesta este cu atât mai greu de înțeles cu cât, în perioada interbelică, Poiana Câmpina era o stațiune balneară cunoscută în toată țara prin băile ei sărate. Nu degeaba localitatea a fost menționată, pentru prima dată, într-un hrisov din 1510 semnat  de Vlad Voievod, sub denumirea de Poiana Sării.


În primii ani ai secolului XX, s-au pus bazele unor băi minerale pline de leac și de aprecieri pozitive, ce au ridicat comuna la rang de stațiune balneară cunoscută la nivel național. Notorietatea băilor sărate de la Poiana Câmpina nu a durat prea mult, din păcate, pentru că a început să pălească după 1948, an în care ele au fost naționalizate și au intrat forțat în proprietatea statului comunist de la acea vreme, precum și în administrarea Uzinei Mecanice Poiana Câmpina. După ce, o perioadă, li s-au adus câteva îmbunătățiri, ele au devenit cu timpul nerentabile și au fost abandonate de către conducerea uzinei prin anii 1970, după care s-au degradat complet, transformându-se în ruine. Conform monografiei comunei (scrisă de profesorul Ion Cosmoiu), primele băi au funcţionat în fosta clădire a Primăriei Poiana Câmpina până în anul 1908. Apele minerale erau aduse uneori de la izvor cu sacaua trasă de boi. Din 1908, poienarul Moise Popescu le amenajează pe proprietatea sa. La vremea aceea, ele erau dotate cu un bazin special din beton, cabine şi un punct sanitar pentru administrarea băilor calde la cadă. Exista, de asemenea, o clădire cu camere pentru turiști și cu restaurant la parter. Fără îndoială, pentru acele timpuri, dotările erau rezonabile, iar termenii arhaici și pitorești în care sunt descrise băile în prospectul Staţiunii balneo-climaterice Poiana Câmpina, văzut şi aprobat de Oficiul de Cură şi Turism, au şi astăzi un farmec aparte. În documentul amintit putem citi că “băile sunt aşezate într-o grădină frumoasă, cu pomi fructiferi şi fâneţe. Pentru băile calde sunt 12 cabine clasa I, cu căzi din beton mozaicat, şi 2 camere de sudaţie (de transpirație, un fel de mici saune – n.n.). Mai sunt 12 cabine clasa a II-a, cu căzi de lemn, curat întreţinute, toate prevăzute cu ceasuri de nisip, termometre de baie şi rufăria necesară. La fiecare cabină se află instalaţie de apă sărată – rece şi caldă. Apa sărată se aduce prin ţevi de la izvor, fiind igienic captată şi acoperită. Băile reci se fac în 2 bazine, unul pentru adulţi, cu capacitate de 42 de vagoane, şi altul pentru copii, cu o capacitate de 8 vagoane”. 


Ca o reparație istorică a prestigiului apelor minerale sărate din Poiana Câmpina, în aprilie 2015, compania Confind a deschis în comună Centrul Medical SanConfind, mai exact prima sa structură funcțională - Baza de Tratament și Recuperare Medicală. Această unitate oferă numeroase tratamente de balneofiziokinetoterapie, dintre care o bună parte sunt axate pe proprietățile curative ale apei sărate captate din principalul izvor al comunei. De când se știu, localnicii își pun murăturile pentru iarnă cu ajutorul apei sărate din izvorul care străbate satul central, izvor din care SanConfind a făcut o captare cu ajutorul căreia se asigură permanent apă salină de mare concentrație pentru bazinele în care se face hidrokinetoterapie cu rezultate miraculoase în multe afecțiuni. Astfel,  SanConfind reia pe baze moderne exploatarea acestei ape cu o salinitate și mineralizare totală de excepție - 321 g/l. Pe lângă sare, adică pe lângă Na și Cl, apa conține sulfaţi, bicarbonaţi, calciu, magneziu, potasiu, brom, fier. De la captare până în Sala Bazinelor, apa este adusă printr-o conductă subterană, fiind stocată în trei rezervoare uriașe. De aici ajunge în cele trei bazine cu apă sărată caldă. Bazinul mare (9x4 metri) și cel pentru mers în contracurent sunt ambele pentru adulţi şi au adâncimea de 1,2 m, dar mai există și un bazin pentru copii, adânc de 0,5 m. Apa circulă continuu, după ce este în prealabil filtrată și încălzită, astfel încât se menţine mereu curată, la o temperatură de 32 – 33 de grade Celsius. Pe lângă apa minerală sărată,  Baza de Tratament de la Poiana Câmpina folosește nămol sapropelic adus din Lacul Techirghiol, cu calităţi terapeutice care îl situează pe primele locuri în Europa. Acest nămol este depozitat în instalaţii speciale pentru a i se păstra proprietățile terapeutice. Pacienții pot beneficia de împachetări cu nămol, dar și de băi cu apă sărată caldă și nămol.