09 decembrie 2019

Diriga nu mai e...

„Diriga nu mai este printre noi...” - mi-a spus prietenul meu, când nici nu apucasem să mă așez pe scaunul restaurantului din centrul orașului, plini de puști și puștoaice, la ora 9 seara, în fapt studenți câmpineni, întorși acasă pentru săptămânala aprovizionare. Am rămas cumva descumpănit, nu prea m-am mai putut concentra apoi la discuția noastră înalt academică, dar mă așteptăm cumva la această veste neplăcută. Doamna Luiza Dascălu a fost o viață întreagă profesoară de limba franceză la Colegiul „Nicolae Grigorescu”, de unde a și ieșit la pensie, iar nouă, celor din clasa a 12-a G, intrați la liceu în toamna lui 1991, chiar dirigintă timp de patru ani. Totuși, ce nume predestinat unei lungi cariere didactice, în folosul miilor de elevi pe care i-a avut!
Îți dai seama că îmbătrânești atunci când îți mor părinții, dar și profesorii.


Primul șoc pe care l-am avut atunci când am început să studiez la Liceul „Nicolae Grigorescu”, în îndepărtatul an 1991, a fost la materia numită franceză. Chiar dacă în gimnaziu aveam numai note foarte mari la această materie, doamna Dascălu mi-a dovedit rapid că eram începător. De-a lungul celor patru ani, nu am primit niciodată nota maximă la franceză. Să fim onești, nici nu o meritam, chiar dacă treptat am făcut progrese și am ajuns să iau și nota 8. Franceza, acest balaur oribil al elevilor români, ca și cum în secolul trecut elita veritabilă a României nu ar fi vorbit-o fluent (și nu numai elita, practic oricine dorea să facă parte din lumea bună trebuia să fie fluent în limba lui Moliere și Voltaire), ca și cum nu această limba era vorbită în timpul Consiliilor de Coroană la care se decidea soarta țării... Câte amintiri are fiecare dintre cei care i-au fost elevi! În mod constant ne punea să curățăm banca pe care desenam cu obstinație tancuri, steaguri, Românii Mari, nume de formații rock, denumiri absconse de pe la chimie sau fizică. Iar când am terminat liceul, s-a supărat rău pe noi pentru că am desfăcut câteva șampanii, udând pereții din abundență. Încă nu aveam exercițiul destupării sticlelor, care se dezvoltă odată cu maturizarea. Doamna Dascalu a fost prezentă și la reuniunea (sau „revederea”) prilejuită de trecerea a  două decenii de la terminarea liceului de către generația mea.   
În ultimii ani o vedeam cum stătea pe terasa casei sale care dădea spre strada Plevnei, cum îmi începeam diversele trasee biciclistice, o salutam, îmi răspundea gâjâit. La un moment dat mi-a strigat: „Cooodruț, stai un minut”. Am pus frână și m-am întors. „Am să-ți dau ceva, o să-ți placă”, mi-a zis doamna Dascălu și mi-a întins o sacoșă în care se aflau patru volume din „Istoria romană” a lui Theodor Mommsen în limba franceză, frumos cartonate, ediție interbelică franceză, o valoare în sine. „O să-ți placă, Momsen are și talent literar, zici că este o poveste”, mi-a zis. I-am mulțumit, stânjenit de un asemenea cadou frumos.  
Ce ar mai fi de spus? Bonne voyage vers l’inconnu, chère Madame!
Codruț Constantinescu