10 decembrie 2019

Octavian Onea: „M-am bãgat ca musca-n lapte, în Decembrie 89, şi am scos «Câmpina liberã»”

(...) Îmi aduc aminte cã, dupã ce m-am bãgat ca musca-n lapte, în Decembrie 89, şi am scos „Câmpina liberã”, pe care am pus-o „sub egida Consiliului orãşenesc Câmpina al Frontului Salvãrii Naţionale”, publicaţia a fost imediat atacatã chiar de forul tutelar, care m-a chemat drastic la ordine. M-am apãrat (cu impertinenţã). Întâi cã publicaţia era scoasã cu bani proprii (din economiile Tatei). Apoi cã, şi dacã ea ar fi fost finanţatã de FSN, d-lor ar fi citit-o tot dupã apariţie, şi nu înainte. M-am referit şi la Mihai Eminescu (moşii noştri literari şi politici ne vin instantaneu în minte) atunci când era redactor la „Timpul”. Şi am mai zis ceva şi de cenzurã. (...)
Abaterile mele (scrisul liber şi sustragerea de la cenzurã) s-au repetat şi în anul II, nr. 1 (2), din 17 Ianuarie 1990. Cum nu am cedat, a trebuit ca, de la nr. 2 (3), din 1 Februarie 1990, sã nu mai menţionez egida FSN. Era dreptul lor sã-şi aleagã oamenii şi publicaţiile care sã-i reprezinte şi sã le reflecteze imaginea. De altã parte, aşa cum am consemnat şi în rubrica Fulgi de nea a „Câmpinei libere”, redactorii „Evenimentului” au intrat şi în acţiune fizicã: D-l Rusu (îi scriu acum numele) a interzis desfacerea gazetei în rândul cadrelor didactice de la Liceul de Petrol, iar d-l Trandafir („o persoanã”, scriam atunci) a confiscat 74 de exemplare la Liceul „Nicolae Grigorescu” (ar fi cazul sã mi le restitue; i le cer acum în scris sau, prin prezentul înscris). Iar „Prahova liberã” publica ştirea cã penibila „Câmpina liberã” a fost desfãcutã condiţionat de cumpãrarea unui pliant al Muzeului Hasdeu. Informaţia a fost reluatã de „Evenimentul”, de unde am reluat-o, la rândul meu, în aceiaşi Fulgi de nea.


Şi s-a mai întâmplat încã ceva. De unde, la început, mi se permisese sã stau de vorbã cu militarii UM 0865, care scãpaserã din masacrul de la Otopeni, fãptuit în dimineaţa zilei de 23 Decembrie 1989, reconstituind locul fiecãruia în cele trei camioane cu care se deplasaserã acolo, de la un moment dat m-am pomenit cã-mi pierd timpul cu un purtãtor de cuvînt. Ori, în discuţiile faţã în faţã, oamenii aceia direct implicaţi mai scãpau câte un amãnunt relevant, cum au fost cuvintele şoferului Petre Oncioiu, spuse comandantului unitãţii, Maiorul Stamen, care vrusese sã-l ia cu ei la Boteni: „Nu merg, tov. comandant, cã am acasã douã fete de crescut”. Ceea ce însemna cã ei se temeau cã la Boteni aveau sã fie mitraliaţi. Evident cã purtãtorul de cuvînt nu avea ce sã-mi spunã, aşa cã am renunţat sã mai fac potecã spre nefericita unitate militarã. Şi n-am înţeles nici pânã acum de ce comandanţii unitãţii au luat aceastã decizie, mai ales cã, toate desluşirile nu-i incriminau cu nimic. Mai mult, ei înşişi ar fi putut sã se afle printre eroi, fiindcã proporţiile crimei ar fi trebuit sã fie mult mai mari, dovadã cã, pentru cei morţi au fost trimise 200 de sicrie, cu cele rãmase militarii de la unitatea de transmisiuni de lângã aeroport  fãcând focul toatã iarna.
Toate presiunile m-au fãcut sã anunţ „Ultimul numãr: Înfrântã de adversitãţi, Câmpina liberã îşi înceteazã apariţia. Trãiascã Evenimentul !” (...)
Şi, ca şi când presiunile „oficiale” n-ar fi fost de ajuns, m-am trezit şi cu presiunea opiniei publice. S-a vãzut cã înseşi „Prahova liberã” şi „Evenimentul” afirmau cã rãposata „Câmpinã liberã” (cu tot tirajul ei de 7.000 de exemplare, adaug) se vindea condiţionat. Se vede treaba cã celor 7.000 + n cititori le lipsea „ziarul lor”. A trebuit sã scot un nou numãr din „Câmpina liberã”, 3(4), la 30 Aprilie 1990: „Regretul cititorilor, ca şi unele insistenţe de a relua publicarea CÂMPINEI LIBERE, ne-au determinat sã revenim asupra deciziei de sistare a gazetei şi, dupã mai bine de douã luni de la întrerupere, s-o încredinţãm din nou tiparului. Ne-a ajutat foarte mult întru aceasta şi persistenţa cu care EVENIMENTUL a continuat sã urmãreascã înghiţirea foii noastre, ce i-a stat în gât încã de la primul numãr. Ne-am fi aşteptat ca cele şase capete [de redactori] sã fie mulţumite de scoaterea noastrã din tipografie (unde, desigur cã ne-au luat locul), dar se vede cã motivele iritãrii trebuie cãutate în altã parte”. Ofeream „un alt model de comportament” şi „am fi preferat sã votãm individualitãţile şi nu grupurile”, spre a fi „scutiţi de acea unanimitate, care a transformat în cenuşiu culoarea rozã oficialã de dinainte şi mãmica rozei [simbolul FSN] de dupã Revoluţie”. (Revedere.) Am mai luat încã doi redactori, pe d-nii Alfred Dumitriu şi Ion Şovãialã, am decis sã facem o publicaţie absolut democraticã şi am deschis-o gratuit tuturor formaţiunilor politice. Sculptorul Alfred Dumitriu a împãrţit prima paginã în mai multe carouri, pe care le-am atribuit prin tragere la sorţi. Ca o ironie a sorţii, la extragerea, la care au participat numai redactorii gazetei, spaţiul cel mai mare a fost atribuit FSN! (Chiar dacã eram numai între noi, am respectat sorţii).
Pe cine a deranjat faptul cã toatã lumea se putea exprima liber? N-am ghicit niciodatã. Dar aveam sã constat repede cã ideea redactorilor „Evenimentului” prinsese. Şi cã era urmatã de absolut toate întreprinderile şi instituţiile din oraş. De unde, la început, cei care mã ajutau la difuzare erau primiţi peste tot şi ziarul se vindea imediat – aproape instantaneu se forma o coadã la poarta fabricii – acum porţile erau închise şi ziarul n-a mai fost primit nicãieri.
Am crezut cã, lãsând sã scrie toatã lumea, ziarul n-a mai fost de calitate. 
Am scris din nou singur, numãrul 4 (5). Acelaşi rezultat. Cei care întinseserã acea uriaşã plasã de paianjeni erau nebãnuit de bine organizaţi.
Oare cum vor fi fiind acum? (...)
Octavian ONEA
(Sursa: „Câmpina literar-artistică şi istorică”, supliment al ziarului Oglinda, an. V, nr. 8 (25), ianuarie 2010)

Editorial. O PORȚIE DE VIITOR

Moto: 
„Școala este agenția de publicitate care te face să crezi că ai nevoie de societate așa cum e” (Ivan Illich)

Mare vînzoleală au stîrnit rezultatele testelor PISA, comunicate în această săptămînă. Ca și cum ar fi fost ceva nou, o surpriză. În cîteva zile, zgomotul se va stinge și vom rămîne cum am fost. Am auzit cele mai năstrușnice propuneri de soluții, inclusiv una a doamnei ministru. Cum să ceri profesorilor să nu mai dea copiilor să memoreze, cînd toate examenele de etapă chiar asta cer? Este o enormă ipocrizie să ceri profesorilor „să nu-i mai pună pe elevi să reproducă mecanic cunoștințe”. Cîtă vreme toate examenele și toate programele asta cer. Apoi, e o lozincă stupidă că elevii trebui învățați să gîndească, nu să acumuleze cunoștințe. Ca și cum ai putea „gîndi” în lipsa unui bagaj de cunoștințe cît mai substanțial. Radioul l-a invitat să-și dea cu părerea pe un domn, președinte al consiliului național al părinților, care a dovedit, fără să vrea, că nu știe să răspundă la una dintre întrebările testului, nu înțelegea ce se cere. Nu idealizez deloc aceste teste, care exprimă o viziune asupra educației limitată. Dar au meritul de a oferi un indicator. De ce nu avem soluții? Pentru că nu învățămîntul trebuie schimbat. Sau, mai precis, pentru a-l schimba trebuie început de mai departe. Întreaga societate, ea este prost așezată, și școala nu încape în acest sistem. Știința de carte nu reprezintă la noi un brand. Asta vedem în fiecare seară la TV. Cînd o ilustră profesoară la nu știu ce universitate vest-europeană ne spune că nu este important că ex-prim ministra vorbește incorect limba română (după cum ne spunea mai ieri că nu e important că Ponta a plagiat), de ce să te miri de rezultatele la PISA? Ele sînt perfect normale într-o țară în care educația și gîndirea critică sînt piedici în afirmarea socială. Educația nu este în primul rînd o chestiune tehnică (metode, cîte ore faci la materia cutare etc.), ci una de filosofie socială. Ce fel de om vrei să obții la capătul procesului educativ? Elevul român nu are motivație să învețe, pentru afirmarea socială, ci să ia niște note. Notele, nu cunoștințele sau deprinderile îi sînt necesare. Profesorul, la fel, nu e motivat să formeze personalități, caractere, ci să obțină rezultate cuantificabile. Să dea note mari, dacă lasă repetenți este descalificat. Îndreptarea trebuie începută de sus, nu de la bază. Așezînd socialul pe alte criterii: respectul, meritocrația, civilitatea. Ideea care s-a vehiculat obsesiv: că învățământul trebuie „să ne pregătească pentru realitate”, e una dintre multele lozinci goale de conținut la o analiză atentă. Școala noastră (importînd prost și negîndit și parțial „modele” occidentale, fără să se întrebe de ce acolo ele au succes și la noi nu, sau chiar fără să observe că unele dintre ele au eșuat chiar și acolo) evită educația pentru muncă (sic!) și formarea pentru o societate concurențială și meritocratică. Atunci, care realitate? Eșecul școlii românești nu este unul interior, în primul rînd, ci unul al întregii organizări sociale.

Getty Images
Zilele astea se discută, de exemplu, de aplicarea legii recursului în anulare. Cei care s-au bătut să-l aplice, spre revolta întregii societăți normale, votează acum împotrivă. Vedeți legătura între cele două fenomene? Iată o întrebare de test PISA. În același timp, ne lipsește instituția respectului. Chiar în aceste zile s-a votat o lege despre pedepsirea elevilor care-i agresează pe profesori. Admirăm că țările extrem asiatice au obținut cele mai mari punctaje. Numai că specialiștilor în educație le e frică să spună că sistemele lor școlare sînt bazate pe o disciplină draconică, de neimaginat în spațiul european și mai cu seamă în laxismul disciplinar al școlii (și al societății) românești. Despre obligația elevului de a învăța observ că nu se vorbește deloc în acest context. Profesori de mare valoare se plîng cum, de la o generație la alta, că interesul elevilor pentru actul de a cunoaște tot scade. Și asta nu numai din vina profesorilor care „nu fac interesant obiectul”. Integralele sau legile termodinamicii nu pot fi „interesante”, ci trebuie învățate ca gimnastică a minții. Chiar dacă nu îți vor „folosi” mai departe. Nu insist pe decalajele, adevăratele discriminări, între mediul urban și cel rural. Decalajele economice grave scot pur și simplu pe mulți copii din competiția pentru pregătirea școlară superioară. Îi condamnă la marginalizare socială. De ne-am ocupa de drepturile lor precum de ale deținuților! Au apărut în ultima vreme perspective integrative asupra educației, una din cele mai bine vîndute cărți din acest an este Averea bunei educații a lui Teodor Baconschi. Înșir repede textele și conferințele lui Mircea Platon, Dan Tomuleț, Sandu Frunză... și cîți or mai fi, cu o viziune într-adevăr completă și umanistă asupra Educației. Nu i-a întrebat nimeni cu această ocazie cum văd problemele școlii. Criza școlii este criza de valori a întregii noastre societăți. Criză de respect și de ierarhie axiologică. Este destul să vezi prestațiile multora dintre oamenii noștri publici pentru a fi complet demotivat să înveți. Asta este, de fapt, problema învățămîntului românesc! Pe care niciun institut de științe educative nu o va putea soluționa. Ar fi suficient să o conștientizăm. Măsurătorile PISA nu sînt pe deplin exacte, pentru că sistemul nostru este construit pe cu totul alte principii. E ca și cum ai testa un concurent la tir cu o probă de ridicare a greutății. Dar simptomul pe care ele îl indică este foarte evident pentru cine are contact lucid cu școala românească. Progresul galopant al analfabetismului. S-au publicat în contextul acestor zile numeroase subiecte ce se dădeau la examene în anii 70-80. Cu un grad de dificultate de neimaginat astăzi. Ce concluzie să tragem? Testele PISA sînt doar termometrul care arată, cu mare aproximație, temperatura. Microbul este cu totul altceva și altundeva. Vreți explicația rezultatelor acestor teste? Uitați-vă la cifrele consumului cultural, la faptul că avem printre cele mai mici cheltuieli pentru cărți și număr de cititori. Eșecul PISA nu este al elevilor, ci al nostru, al tuturor.
Christian CRĂCIUN

Privire retrospectivă asupra activităţii şi rezultatelor unui colegiu câmpinean de elită

Roxana Stan, directorul Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu”:
„Indiferent de vremuri, 
şcoala însemnă trudă, implicare, apostolat”


- Distinsă d-nă profesoară Roxana Stan, vă mulțumesc pentru bunăvoința conversației acceptată în foarte responsabila funcție de directoare a Colegiului „Nicolae Grigorescu” – instituție școlară de prestigiu, pe care Centenarul recent sărbătorit o defineşte drept „O carte vie a învățământului românesc”! Îngăduindu-mi  această apreciere, cum ați rezuma clipa aceea de maximă trăire?
- Un moment de împlinire în existența zbuciumată a școlii. În calitate de strănepoată a primului director al școlii am avut o misiune grea. Am dorit să fie o răsplată a eforturilor înaintașilor pentru a clădi o școală trainică la Câmpina.
- Despre semi-Centenar ce vă amintiți?
- Știu că a fost marcat evenimentul prin amplasarea unei plăci aniversare și mai știu că abia se schimbase numele școlii din Dimitrie Barbu Știrbey în Nicolae  Grigorescu.
- Dar despre cei 75 de ani?
- În 1994 eram profesor titular în Liceul „N. Grigorescu”. Am venit în 1991 cu o completare de catedră, iar din 1.09.1994 , prin concurs, cu toată norma. Eram într-un moment de extaz. Am ocupat prima poziție pe județ la disciplina geografie, în cadrul concursului pentru transfer, cu o notă foarte mare. Le dădusem emoții ploieștenilor gândindu-se că mă voi muta în reședința de județ, mai ales că am primit cu mare greutate acceptul de a pleca de la Liceul Forestier din Câmpina.
În asemenea condiții m-am implicat foarte mult în pregătirea școlii pentru aniversarea celor 75 de ani. Atunci, în 17 septembrie 1994, într-o zi de sâmbătă, am fost de la prima oră în școală și am plecat la încheierea activității. Doamna directoare Preda se pensionase în 1993 și venise la cârmă dl. director Popa Sergiu. S-a lucrat atunci zi-lumină.


- O raportare la truda didactică și pedagogică depusă de corpul profesoral în ultimii 50 de ani, 30 de ani au fost parcurși de promoțiile de absolvenți, în alternanța cu generațiile de profesori. Cum o priviți astăzi?
- Indiferent de vremuri, școala însemnă trudă, implicare, apostolat. Este specificul muncii cu elevii. Dintotdeauna dascălul a fost ancorat în modelarea sufletelor copiilor. Roadele muncii noastre se văd târziu, în reușitele absolvenților, în carierele pe care și le-au construit pe fundația pusă de noi. 
- Epoca aceasta, prin excelență sub aura libertăților aduse de 22 decembrie 1989, negreșit se înscrie în istoria Colegiului, prin galeria de remarcabile personalități – profesori și foști viitori absolvenți – care sunt deja repere în „Cartea de Aur” a  Colegiului. Vă invit la o bine-meritată reflecție.
- Știu cam tot ce s-a petrecut în școală din 1991 și pînă în prezent. Generații și generații de elevi care ne fac cinste. Ei duc mai departe tradiția. Suntem invitați la festivități ale unor prestigioase instituții de învățământ universitar, suntem menționați printre cele mai bune școli care furnizează  studenți la ASE, Universitatea Politehnică, Universitatea din București, Academia Militară. Acum patru ani au fost doi șefi de promoție la Politehnică absolvenți de C.N.N.G. Tot de la Politehnică, Facultatea de energetică ne-a trimis o scrisoare de mulțumire acum câțiva ani când au avut şefă de promoție o fostă elevă de-a noastră și cu o medie de invidiat. Florin Bâlbâie a fost nominalizat pentru premiul Nobel în economie.
- Numeroase familii se mândresc cu fiii și fiicele lor, deveniți olimpicii Colegiului „Știrbey – Grigorescu” – dacă îmi permiteți, ilustrativ, sintagma. Accentul prezenței lor cade pe durata celor trei decenii amintite. Performanțele acestora i-au plasat pe orbite despre care vă rog să schițați o retrospectivă.
- După 1990 a mai apărut un fenomen- posibilitatea continuării studiilor în afara țării. Dacă la început erau câțiva absolvenți care plecau, acum s-a ajuns la un flux migratoriu  pentru studii destul de mare. Tinerii au multe oportunități: fie pleacă să studieze în afară și de multe ori rămân definitiv acolo, fie merg la masterat, doctorat, specializări. În ultima vreme am constatat că toată elita e în afară. Puțini revin. Cei mai mulți au cariere la care nici nu am visat. E avantajul cetățeanului european care nu se mai limitează la granițele unei țări.
- Rigorile impuse până în 1989 au dispărut, înlocuite de normele întemeiate pe viziuni didactice-pedagogice având libertatea drept fundament. Între avantaje și defecțiuni, mă gândesc că a fost totuși dificil parcursul, urmările influențând de multe ori, nu cum s-a dorit,  factorul răspundere - responsabilitate. Apreciați, vă rog, „atmosfera” în evoluția de atunci până astăzi.
- Perioada celor 30 de ani ne-a adus multe provocări: reforme, schimbare de curriculum, discipline de studiu reintroduse (religia), adaptarea la noile tehnologii (Informatică, TIC- Tehnologii  Informatizate Computerizare, Tehnologia Informaţiei şi a Comunicării), Curriculum la decizia școlii, apariția unor noi specializări. Școala trebuie să fie cu un pas înaintea dezvoltării societății, trebuie să fie în avangardă, altfel e depășită și nu se poate corela cu  progresul.  Au fost și pierderi și câștiguri. 
- O continuă succesiune de norme emanate de practicile occidentale ajunge, concomitent cu sofisticarea aparaturii electronice, la modificări anatomice, caracterologice  și de comportament individual ce schimbă ființa umană. În complexa calitate ce-o prestați la cârma Colegiului, în societate și în familia d-voastră, cum priviți revoluția de acest tip și consecințele ei?
- Schimbările au amprenta curentului/ vâltorii în care am intrat - integrarea europeană, globalizarea, mobilitatea populației, cetățenia de tip european, deschiderea către toate orizonturile (și totuși mai puțin spre Est). Influențele sunt puternice: vorbim de certificate de competențe recunoscute, de goana după diplome, de reconversie, de adaptare la oferta de pe piața muncii, de companii multinaționale, de masterat, doctorat.
- Câmpina este orașul despre care se spunea că are cele mai multe zile însorite pe an, oraş aristocratic, prin urmare și intelectual. Cetatea de inteligență care este preuniversitarul edificiu  „Nicolae Grigorescu”, destinat a-l duce dvs. mai departe. Cu ce gânduri, proiecte și aspirații?
- O școală deschisă, modernă în concepții și abordări. Să formăm competențe de care ai nevoie toată viața: spirit antreprenorial, autodisciplină, independență, capacitate de adaptare.
Serghie Bucur

ISTORIA FOTBALULUI CÂMPINEAN (VII). Anii ’80: Dobrin ne-a trimis în C. Și ce greu ne-am revenit!

Anii ‘80 au fost, pentru echipa de fotbal Poiana Câmpina, aproape identici cu decada anterioară, cea a anilor ‘70. Poiana a retrogradat din nou în Divizia C, la finalul ediției 1980 – 1981, și iar a stat mult pe coclaurile eșalonului terț. Declinul a început din data de 23 mai 1981, când la Câmpina a venit marele Nicolae Dobrin. Acesta a jucat în acel campionat la CS Târgoviște și i-a purtat pe dâmbovițeni spre o revenire triumfală în Divizia A. „Gâscanul” a marcat două goluri la Câmpina, CS Târgoviște a câștigat cu 2-1 și a făcut pasul decisiv spre promovare, în timp ce Poiana a făcut tot un pas decisiv, dar spre retrogradare. Mulți spun că atunci s-a înregistrat cea mai mare afluență de public la un meci organizat la Câmpina, undeva în jur de 10.000 de oameni! Lumea a început să vină la stadion – toți voiau să fie siguri că vor avea locuri în tribune – încă de la ora 07.00!



Cinci ani în purgatoriu
Ca și la precedenta retrogradare, cea din 1972, Poiana și-a revenit cu greu din șoc. În sezoanele 78-81, când Poiana a jucat în B, la Câmpina au fost învinse , rând pe rând, Rapid București, Petrolul Ploiești, Progresul București etc. Mai multe erori ale conducătorilor și antrenorilor, câteva transferuri neinspirate, toate au condus la un un nou pas în spate. Echipa bătea drumurile pe la Făurei, Mija, Berca, Nehoiu, Ianca, Fetești, Țăndărei, Viziru etc cu gândul la duelurile nu de mult timp trecute cu „feroviarii”, cu „găzarii” și cu „bancarii”. N-au mai fost șase ani ca la precedentul drum în „purgatoriul” din C, ci „doar” cinci (1981 - 1986). S-au schimbat antrenori, jucători, an de an existau promisiuni și speranțe, dar finalul era, inevitabil același, altcineva promova. Se știe clișeul cu istoria care se repetă. În anii ‘70, Poiana n-a emis pretenții până când n-a fost distribuită într-o serie cu formații din Brașov, Covasna, Harghita. În anii ‘80, povestea s-a repetat. În primele patru sezoane, cât s-a luptat cu echipe din sud, Poiana n-a reușit promovarea. Cum au trecut, din nou, Carpații, poienarii au promovat!


Rușinea
Când, în sfârșit, a promovat, la finalul ediției 1985 – 1986, mai bine n-ar fi făcut-o! A urmat cel mai negru sezon în Divizia B, 1986 – 1987, încheiat cu o retrogradare sigură încă de la jumătatea campionatului. A fost sezonul în care se serbau 50 de ani de la prima participare a Astrei Române (vă amintiți, aceasta a fost prima denumire a echipei!) într-un campionat oficial, la ediția 1936 – 1937, dar era și al 25-lea petrecut în eșalonul secund al țării. Cum au „serbat” poienarii dublul jubileu? Cu următoarele rezultate: un 0-7 (cu Aripile Bacău), de patru ori 0-6 (cu Poli Iași, cu FC Constanța, cu CSM Suceava și cu CFR Pașcani), un 1-5 (cu Prahova Ploiești), și un 0-4 (cu FCM Progresul Brăila). Umilință după umilință. Echipa a avut, în retur, un calup de 11 etape în care a acumulat 1 punct! Cu doar 16 puncte și un golaveraj dezastruos, 21-81, adică -60, Poiana s-a întors în Divizia C, egalând numărul de șase sezoane petrecute în eșalonul al treilea, la fel ca-n anii ‘70.
„Alb-albaștrii” au fost puși să treacă din nou Carpații și, din nou, au făcut-o cu folos, fiindcă au promovat. Poiana a prins, ulterior, în perioada 1988 – 1991, încă trei sezoane în B. Au fost ani în care Poiana a beneficiat de ajutor de la Dinamo și de la Victoria București. Pe această filieră au ajuns la Câmpina antrenorul Ștefan Feodot și jucătorii Iuliuss Nemțeanu, Petre Nica, Corneliu Adolf și Ionel Rotărescu. Imediat după Revoluție, toți au dispărut. Ce s-ar fi putut întâmpla în continuare cu echipa dacă Revoluția venea mai târziu e greu de ghicit. Mulți cred că Poiana urma să se alăture „dinamoviadei” din Divizia A, care reunea cluburile Dinamo, Victoria și Flacăra Moreni. Dar mai erau și alte formații în B care beneficiau de astfel de ajutoare pe această filieră și care concurau la statutul de „satelit” al celor de la Dinamo și de la Victoria.

Unirea face puterea
În anii ‘80, un nou pol de atracție s-a născut la Câmpina, Unirea. I s-a zis așa, fiindcă a fost un club realizat din mai multe fuziuni. Mai întâi, în 1981, s-au unit IRA cu Electromotor. Nou apărutei grupări i s-a spus Sportul Muncitoresc. După cinci ani, în 1986, Sportul Muncitoresc a ajuns în Divizia C, după un baraj câștigat clar cu Locomotiva Buzău. 
Ce afluență de public a fost atunci, pe 13 iulie 1986, pe stadionul „Tineretului”, la jocul decisiv cu buzoienii! În tur, fusese 1-1. În retur, Sportul Muncitoresc a câștigat cu 3-0. Cine nu-și amintește de Peticilă, Grecu, Adam, Pavel, Sandu, Tache, Negoiță și toți ceilalți? Divizia C presupunea mai mulți bani, dar era perioada în care „economiile” reprezentau politică de stat. Astfel că Sportul Muncitoresc a înglobat-o și pe Neptun Câmpina. Și i s-a zis Unirea! 
Această Unirea avea să fie a treia echipă a Câmpinei ca număr de prezențe în eșaloanele naționale, cu cinci sezoane în liga a treia, 1986 – 1991. În ultimul sezon, 1990 – 1991, fuziunea s-a rupt. Echipa a jucat sub numele Electromotor și a făcut pasul înapoi în județ.
Unirea juca, de multe ori, în niște superbe tricouri negru cu albastru, similare cu cele purtate de celebra Internazionale Milano. Nu știm toate echipamentele purtate de-a lungul anilor de formațiile câmpinene, combinațiile lor cromatice, dar Unirea a fost una dintre cele mai frumos îmbrăcate.

Așa a fost comunismul 
Cei 45 de ani de comunism pot fi rezumați astfel în legătură cu fotbalul câmpinean. Primii ani, 1945 – 1950, haotici, fiindcă întreg fotbalul românesc trecea printr-o amplă schimbare. Decadele ‘50 și ‘60, cei mai buni ani, când Poiana a bătut de câteva ori la porțile primei divizii. Perioadele ‘70 și ‘80, anii inconstanței, când Poiana s-a plimbat mai mult pe coclaurile Diviziei C.
Octavian Cojocaru
Anii ’70: IRA a atentat la supremația Poianei pe plan local

Mărturii de dinaintea, din timpul şi de după momentul decembrie 1989 (IV)

consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai 
importanţi oameni de cultură ai Câmpinei: 
Gherasim Rusu-Togan şi Constantin Trandafir

În primul episod ne-am adus aminte de Câmpina de până în anul 1989, acel "orășel devenit de curând municipiu și lipsit de probleme", "cufundat în întuneric, teamă și blazare", pentru ca în cel de-al doilea episod să descoperim "fragmente de memorii, de cronică și jurnale despre Câmpina și oamenii acelor vremi" persecutaţi de regimul comunist. Episodul al treilea ne arată care era rolul securităţii şi cum funcţiona ea în zona Câmpina şi suprinde, totodată, momente din traiul cotidian al câmpineanului de rând. 

„Câmpina la hotarul dintre lumi” 
(note, evenimente, mărturii)


Câmpina, în acele zile de decembrie

Revoluția din 1989 a găsit populația câmpineană, ca de altfel întreaga țară, în stare de tensiune și nerăbdare, semne certe că de mult cuțitul ajunsese la os. E greu, totuși, să reconstituim fiecare moment al acelor zile, și, totuși, nu se va putea uita niciodată uriașa explozie de bucurie când, după zile dureros de tensionate, la București s-a pornit avalanșa! 
În ziua de 20 Decembrie, dictatorul citește la postul de radio și televiziune „Decretul prezidențial de instituire a stării de necesitate”. 
Străzile Câmpinei sunt aproape goale. Gospodinele trec dintr-o alimentară într-alta, fără nicio speranță. Restaurantele și barurile sunt aproape pustii. Doar câte un bișnițar se strecoară tainic, îmbrăcat în geacă ticsită de țigări străine, în căutare de clienți. Elevii sunt deja în vacanță și, aparent, fără griji. Pe lângă ei se furișează, aproape tainic, gărzile muncitorești. Tinerii nu se sinchisesc prea mult de prezența lor.
Oraș mic, deloc proporțional cu greutatea instituțiilor sale, mulți dintre reprezentanții organelor de partid și de stat erau cunoscuți de către majoritatea populației; chiar și milițienii și o parte dintre securiști, repartizați pe instituții și întreprinderi, în mare parte se deconspiraseră prin frecventa lor apariție în incinta acestora. Ba chiar și „ciripitorii” erau cunoscuți. În majoritatea lor, învârtiții de pe la aprovizionare și cadre, plus ţaţele angajate la mătură, care se strecurau dintr-un birou într-altul, cu unealta la subsuoară și cârpa de șters praful, ochi și urechi la schimbul de vorbe dintre funcționari, ca apoi să-și deșerte auzitele în cine știe ce colț al clădirii, celui de la cadre sau chiar securistului. Unora li se dusese buhul, cum era cazul coanei Viorica, de la o vestită întreprindere câmpineană, care de la spălatul veceurilor, ajunsese mare șefă pe la cantină, din ordinul șefului de cadre, fost ofițer securist. (...)
Institutul de Cercetări Petroliere al orașului dădea de mult bătaie de cap notabilităților comuniste și organului de securitate. Ele aveau întotdeauna antenele îndreptate asupra eminențelor acestui focar de inteligență și inventivitate, cu legături pe întregul mapamond. Dar, de la o vreme, devenise riscant să te repezi de a-l lua de gât pe unul sau pe altul, fiindcă nu puteai să știi niciodată ce planuri de stat erau pe rol, mai ales de când dictatorul stabilise relații cu lumea orientului petrolifer, iar frânarea împlinirii unui contract sau altul, care depindeau de specialiștii din domeniu, ţi-ar fi adus pieirea! Şi totuși, rămânea mult spațiu de manevră, de intimidare și chiar recluziune. (...)
Cât au cântărit, cât nu, aceste acțiuni restrictive în viața acestor eminenţe, greu de spus, dar sigur că ele au lăsat urme. Ţinuta morală, tăria de caracter și atitudinea de frondă a multora s-au impus în folclorul urbei, uneori chiar depășindu-i hotarele. Vom aminti câteva din numele devenite emblematice: Hănciulescu, Dimulescu, Pelciac, Bucur, Chițu, Popp și mulți alții.
Unele evenimente stradale, considerate în acele vremi gesturi huliganice, și-au avut efectul lor. Așa este cazul tânărului Talangă Florin, muncitor la Schela Băicoi. Era în ajunul zilei de 1 Mai 1988, orașul fusese împodobit cu drapele, drapelaşe, lozinci, lozincuţe şi, mai presus de toate, urieșeștile portrete ale celor doi. Tânărul Florin, într-o clipă de furie, a dat foc drapelului roșu ce flutura pe zidul uriaș al magazinului ABC. În frântura de timp ce a urmat, a fost luat de duba miliției, aflată în apropiere. S-a dat alarma la nivel de partid, până la C.C. Din sediul miliției din Câmpina, Florin a fost preluat de către un maior de miliție și dus la IMG București. Aici, vreme de 60 de zile, viața i-a fost un coșmar... Eliberat, în cele din urmă, drama lui a continuat prin grija organelor locale. Păi, cum altfel putea să fie îmbunată indignarea proletară a unora ca Paraschiv, fost prim secretar, fost primar la Sinaia, revenit prim secretar al orașului Câmpina, înfumurat și atoateștiutor; sau ca Neagoe Petre, ce răspundea de cultură, ce se va arunca în cap, simbolic, de pe clădirea partidului pe care îl slujise cu atâta adorație încât îi furase veniturile provenite din cotizații. (...)
Nu poate fi scăpată din atenție nici tumultoasa atmosferă din întreprinderile orașului. O ură de moarte explodase în această lume terorizată cu îndeplinirea planului de producție, devenit obsesie și mijloc de constrângeri materiale. Câți își mai aduc aminte de atmosfera zilelor de salariu, cu „ritualul” funcționabil în toate domeniile: plicuri subțiri, în interior cu un fluturaș încărcat de rețineri (impozit, penalizări, contribuții la..., rate, cotizații la partid, la sindicat, alte...) şi, în fine, rest de plată... Urmau ofuri greoaie, scrâșnet din dinți, izbituri cu piciorul în ușă, înjurături, certuri, solicitări de explicații din partea șefului, dar, totuși, până la urmă se accepta situația... Dar până când? Speranța, însă, continua să dea oamenilor dor de viață și dor de schimbare. Sentimentul că ziua răfuielii era aproape triumfa pretutindeni!


Frământatele zile ale lui decembrie la Câmpina

Ca un trăsnet căzuse peste oraș vestea că dictatorul a fost huiduit și obligat să se retragă din fața mulțimii, de la mitingul organizat, dintr-a lui voință, în Piața Palatului. Ușor îi fusese înțeleasă dictatorului intenția: că va obține din nou acordul şi admirația supușilor, ca pe vremuri, când de la același balcon vorbise, condamnând invazia Cehoslovaciei de către trupele participante la Tratatul de la Varșovia. Dar, vai, alte vremuri, alte condiții! Şi câte umilințe nu s-au adunat pe sufletul acestui popor între timp! 
Degringolada de la București a constituit momentul care a întors atenția întregii țări înspre televiziunea detestată de atâta vreme... 
Declarații, subscrieri ale femeilor de la APACA la politica înțeleaptă a tovarășului și tovarășei... urmate de cele ale tovarășilor de la Grivița. La un moment dat, masa de oameni își preschimbase tonul nu într-un vuiet prelung, furtunos și amenințător... Intervențiile dictatorului: „Alo, alo, așezați-vă, tovarăși, liniște, tovarăși!”, bătăi în microfon, promisiuni prea târziu puse pe tapet și mai apoi retragerea rușinoasă, în huiduieli, înjurături și amenințări. (...)
Câmpina vuiește asemeni!
În jurul orei 12:30, străzile orașului încep să se întețească de lume. Cu mic și mare, populația se apropie de centru. Zvonurile erau contradictorii și alarmante: vine Armata de la Voila, vine Şcoala de Miliție, Batalionul de securitate de pe Bălcescu... Se va trage în mulțime... Grupuri mari de tineri năvălesc spre centru, într-un torent de nedescris, cu pumnii ridicați, cu sentimentul apropierii unui mare meci, strigând: „Veniți cu noi la București, veniți să apărăm revoluția, veniți! Ole, ole...!”
Cu greu s-ar putea șterge din memorie bucuria mulțimilor, dezlănțuirea tinerilor, gesturile mai mult sau mai puțin controlate ale unora. Peste tot se calcă în picioare portretele dictatorului, se aruncă pe geamuri simbolurile comunismului!
Cu o zi înainte, de la Batalionul de securitate din Câmpina, la ora 13:30, o parte din unitate, la ordinul primit din București, părăsește cazarma, îndreptându-se către capitală... Din clipa aceea, soarta majorității lor va fi pecetluită...!
Pentru Ceaușescu și regimul său începuse numărătoarea inversă... Ziua de 22 aduce schimbări epocale... (...)
Faptele încep să se precipite fulgerător, instituțiile, întreprinderile, casele se golesc de lume, centrul orașului se aglomerează până la refuz. Haosul se instalează fulgerător. Nevoia de libertate, înăbușită atâtea decenii, răbufnește fulgerător în mii de forme. „Deșteaptă-te, române!” era pe buzele tuturor. Nomenclaturiștii s-au evaporat ca prin farmec!

Câmpineni strânşi în faţa Casei Tineretului.
Foto: Dragoş Dumitriu
Pe moment, Casa Tineretului devine reședință pentru mulțimea debusolată. Se strigă lozinci, sunt chemate persoane cu o anumită notorietate la nivelul orașului, li se cere să ia cuvântul, alții se muncesc să răzbească în față, să-și arate mușchii revoltei și să-și verse paharul suferințelor, ca și când, vezi Doamne, ar fi fost dintotdeauna marii jertfiți, marii tribuni ai Câmpinei!
Sus, la etaj, în sala mică, azi sala Văleanu, mai mulți muncitori veniți de la întreprinderile din apropiere, în majoritatea lor navetiști, încearcă să încropească un Front al Salvării Naționale. Acțiunea se soldează cu un eșec total. La parter, un alt grup se zbate în numele aceluiași ideal. De la balconul clădirii, vorbitori, provocați de unii și de alții, își strigă nemulțumirile în fraze încropite pe moment. Se striga lozinci în care se regăsesc toți.
Apoi, în sala mică, peste vacarmul produs de neputința încropirii frontului, sunt introduși elevii de la școala de miliție din oraș, retrași de pe baricadele Ploieștiului, scăpați ca prin minune de mânia mulțimii. Din clipă în clipă, se părea că actanții de față își vor scoate ghearele și-i vor linşa. Elevii sunt înfricoșați, traumatizați, scoși din circuit. Privesc în jur cu teamă. Unul plânge și se jură că va părăsi școala de miliție, că tatăl său este bogat și că are din ce să trăiască. Își scoate la vedere pistolul și încărcătorul cu cartușe. Este sfătuit să-l păstreze, dar cartușele sa le deșerte în celălalt buzunar. Se execută prompt.
La postul de radio, comandantul Şcolii de Miliție, maiorul Motorca, rostește: „Asigur părinții elevilor și țară întreagă de faptul că elevii Şcolii de Miliție sunt prezenți în incinta instituției, într-o siguranță desăvârșită și nimeni și nimic nu le amenință viața! Vă vorbește comandantul școlii, colonel Motorca!” Acest grup de elevi, probabil compus din două plutoane, este martor și se indignează. Asistența se amuză, descărcându-și astfel întreaga energie negativă. Elevii se vor retrage, la insistența unor profesori ce le cunoșteau situația, cu mașina în care reveniseră de la Ploiești.
Târziu se va afla, însă, de faptul că „inimosul” comandant, pus pe fapte mari, chiar în respectiva zi își mobilizase forțele ca să plece la București, în apărarea dictatorului.
Redăm însemnările domnului Marcel Popescu, angajat al Casei Tineretului, în legătură cu derularea evenimentelor, în ziua de 22 decembrie, în perimetrul acestei instituții:
Ora 12:00. Printr-un telefon dat la recepția Hotelului Casei Tineretului mi se solicită asigurarea sonorizării în vederea organizării unui miting în fața instituției. Persoana de la celălalt capăt al firului nu s-a recomandat, dar, cu toate acestea, eu m-am conformat.
Ora 12:30. Aproximativ 30-40 de persoane, îmbrăcate în salopete muncitorești, au solicitat accesul în sala de spectacole, unde se aflau câteva simboluri ale puterii comuniste: lozinci, portretul lui Nicolae Ceaușescu și steagul partidului. Le-au scos în stradă, distrugându-le prin ardere.
Ora 13:00. Un alt grup a pătruns prin intrarea principală a Casei Tineretului și s-a îndreptat către sala mică de conferințe, unde s-a desfășurat o ședință cu ușile închise. Printre cei din fruntea grupului de aproximativ 90-100 de persoane, am recunoscut pe viitorul deputat Palade și am mai remarcat pe un ofițer superior de miliție, în uniformă.
Orele 13:30 – 15:30. Aproximativ 1.000 - 1.500 de persoane au ocupat zona verde și B-dul Nicolae Bălcescu, în fața Casei Tineretului. Cetățenii au îngenunchiat, au răstit „Tatăl nostru” și apoi au ascultat pe câțiva vorbitori, printre care și pe ofițerul Petrescu Ioan, îmbrăcat în uniformă, care a invitat mulțimea la calm și la reluarea activităților zilnice, asigurând-o de sprijinul armatei române, în vederea restabilirii ordinii. Publicul a scandat: „Armata e cu noi!”
(va urma) 
Gherasim Rusu-TOGAN



„1989. Vedere din provincie”

19 decembrie, marţi. Am dormit ca pe ghimpi. Vio a auzit la Bucureşti ceva foarte vag de pe la colegi... Eroul a plecat la Teheran. Aşa a făcut şi după răzmeriţa de la Braşov, s-a dus în Egipt. Ca să sugereze că, iaca, nu-i pasă, că el are treburi mai serioase de făcut. Ţara e sub control, gărzile patriotice o apără de ele însele. Vine o vreme, a venit vama. Butoiul cu pulbere a fost deschis. Frontierele cu Ungaria şi Iugoslavia sunt închise, trenuri oprite, turişti deturnaţi. Timişoara şi Arad sunt încercuite de unităţi militare. Străzile principale – blocate. Demonstraţii masive în faţa ambasadelor româneşti din mai multe ţări.  E condamnată intervenţia brutală a dictaturii şi a forţelor de reprimare. Regele Mihai transmite un mesaj de îmbărbătare, fără a fi provocate organele represive. (...) În oraş, grupuri de trei-patru miliţieni, ostaşi înarmaţi, membri din gărzi, peteapişti (Pregătire pentru apărarea patriei)... Gazetele literare scriu tot despre „Conştiinţa revoluţionară”, „bogat rod”, „Soare pe pământ” „sub arc de aur”, „aerul zborurilor”.
Relatările cu privire la numărul victimelor diferă, se vorbeşte ba de câteva zeci, ba de câteva sute. Seimul polonez cere condamnarea internaţională a regimului terorist român. La Praga, proteste de acelaşi gen. Ambasadorul român la Londra este chemat şi i se adresează notă de protest. Şevardnadze spune că, dacă violenţele se adeveresc, va reacţiona vehement. Lumea e hotărâtă să facă presiuni şi să condamne fără drept de apel sălbăticia... Cârmaciul depune coroană de flori la mormântul lui Khomeini. Ea nu e, caz unic, acţionează în ţară cum numai o Savantă Eroină e în stare. Barbaria e condamnată de Walesa, în manifestările de solidaritate cu timişorenii de la Munchen, Los Angeles, New-York. „Azi în Timişoara,/ Mâine în toată ţara”, „Ceauşescu şi soţia/ Nu vă vrem în România!”; „Ceauşescu, cine eşti?/ Un tiran din Scorniceşti!”. Şi încă altele asemenea scrie pe pancartele demonstranţilor de la New-York. Din nou, Transilvania în avangardă. „Jos Ceauşescu!” se strigă la toate demonstraţiile de protest din Europa şi America. „Salvează, Doamne, România!”, rugăciuni, îngenunchieri, „Corul robilor”, lumânări aprinse, „Deşteaptă-te, române!”

20 decembrie, miercuri. În zori, e linişte, o linişte sumbră. Ca de obicei, n-am dormit astă noapte, dar mă simt bine. Fac lucruri mărunte, ca un fel de blândă relaxare […] Adunarea extraordinară de la Casa de Cultură pare a se fi isprăvit. Scriu scrisori lui Vasile Niţă şi d-nei Paleologu-Matta, cu urări de sărbători, cine ştie dacă vor ajunge în asemenea împrejurări. Merg la probă, dar Gabi n-a venit la slujbă. Salariile n-au sosit. Mă găsesc cu Gherasân. O fos’ în Ardeal. E agitat, stupefiat, revoltat. Zice de „crime” abominabile. Mergem la şcoala lui să-şi ia solda. Pe străzile aproape pustii umblă patrule înarmate. Ne întâlnim cu Mişu C., apoi cu Toma şi Fălcuţă. „Băieţii” fac glume sinistre, să nu stăm împreună pe stradă că ne arestează. Nu-i voie să staţioneze sau să circule mai mult de patru persoane şi suntem cinci. Pleacă Toma şi vine Diana. Pentru a rămâne patru, cum e ordinul, pleacă Mişu. La „Bardezi”, ei coniac, eu citronadă, că sunt în tratament medical. Vine Victoire, mă ia deoparte şi-mi şopteşte să nu „vorbesc despre situaţie”. Plec împreună cu ea, doamna Drăgan, care vinde ilustrate făcute de soţul ei, pictorul, ne cheamă şi  ne susură că la miting participanţii au început să huiduiască şi să strige. „Jos!”, „Jos!” […] „Prezidiul” s-a retras din balcon, El nu vrea, e tras înăuntru. Mitingul s-a întrerupt, mulţimea se dezlănţuie. Vin la noi Mişu şi Gherasân. Ardeleanul e pornit tare, vrea să-i facă praf, să bage „brişga” în ei. Mişu face feţe-feţe, e îngrijorat, băiatul lui e student, n-a venit de la Bucureşti. Mă roagă să dau drumul la radio România. Aici se trâmbiţează despre „poporul strâns unit în jurul partidului, în jurul Secretarului său general”. Cântec, „Partidul, Ceauşescu, România”. Lui Mişu îi vine inima la loc. Se reia discursul la miting, transmis numai la radio. Cârmaciul nu mai are glas, gâjâie că va da bani, mâncare, să luptăm împotriva fasciştilor, iredentiştilor, pentru apărarea României. Slujitorii urlă lozincile ştiute: „Ceauşescu şi poporul!”, „Ceauşescu – Pace!”, bat din labe după un scenariu prestabilit. Au şi benzi cu urale, aplauze puternice. Oaspeţii mei pleacă, unul triumfător, altul oripilat […] Ce-or fi făcând manifestanţii? Nimic nu se aude pe posturile normale. Cele de la Bucureşti spun că a avut loc un miting de solidaritate cu socialismul, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu tovarăşa Elena Ceauşescu... Vine şi Nuţa tulburată peste măsură, până la isterie şi lacrimi... Acum Nuţa, care tuturor produce o impresie rea, e simpatică... În sfârşit, începe emisiunea la Radio, ora 17. Extraordinar! În Bucureşti, ciocniri violente. Tancuri, trupe înarmate. Biroul CC e păzit de poliţie, de artilerie grea. Tulburări la Timişoara, Iaşi, Sibiu, Arad (grevă generală), Craiova, Bistriţa, Călăraşi, Constanţa... Un martor ocular relatează despre situaţia de la Arad. Ministrul de Externe a refuzat să primească diplomaţi. Demonstranţi răniţi şi bandajaţi la cap. Armata fraternizează cu demonstranţii. Explozii de bombe, gaze lacrimogene. În spitalele din Timişoara răniţii au nevoie de ajutoare. Trupele au confiscat rezervele de sânge şi de medicamente, trag asupra ambulanţelor. Ciocniri între securitate şi armată. Demonstranţii strigă: „Fără violenţă! Fără violenţă! […] La Bucureşti, de la ora 18, se trage cu puşca mitralieră în demonstranţi. Sunt morţi şi răniţi. La Timişoara, muncitorii au ocupat fabricile şi uzinele. Au fost confiscate certificatele de deces pentru a nu se şti numărul morţilor. La televiziunea bulgară, îl vedem pe Erou livid de spaimă, îmblănit ca un viezure năpârlit. La Bucureşti, demonstranţii umplu Bulevardul Magheru, din spate vin tancurile. Focuri de pistol-mitralieră... Apelul Elenei Cotrubaş către poporul şi armata română. Elicoptere deasupra Bucureştilor. Treisprezece tineri au fost ucişi în faţa Continentalului. Câteva mii de demontranţi au fost încercuiţi. Ei strigă: „Jos ucigaşii!”, „Jos Ceauşescu!”, „Noi suntem fasciştii!”, „Nu trageţi în popor!” Proteste de pretutindeni. Protest şi din partea Vioricăi Cortez şi a lui Petru Creţia. „Mămăliga” explodează! […] La Timişoara s-a format un comitet naţional care trimite delegaţi lui Constantin Dăscălescu, aflat aici, care cer următoarele, altminteri aruncă în aer toate fabricile ocupate: 1) Demisia întregii conduceri; 2) Organizarea de alegeri libere; 3) Anchetarea masacrului de la Timişoara; 4) Înlăturarea piedicilor pentru pătrunderea ziariştilor străini; Difuzarea cererilor formulate prin toate mijloacele de informare... Patru bulgari au fost martori ai măcelului de la Timişoara şi povestesc […] Un reporter grec relatează ce s-a întâmplat la Iaşi. Românii din Basarabia poartă doliu şi cer Kremlinului să introducă o moţiune de protest. (...) În Bucureşti, au fost ucişi aproximativ 20 de tineri neînarmaţi. Un reporter iugoslav vorbeşte de o cifră mai mare. Comunitatea internaţională este îngrozită. Lev Vlaikov declară că e necesar să nu se exercite forţa, Gorbaciov spune că erau de aşteptat asemenea evenimente. Mulţimea scandează: „Europa e cu noi!” Ambasadorul român din SUA a fost chemat la Casa Albă cerând să se pună capăt imediat măcelului. Radio România continuă să facă elogiul dictatorului! Poporul român are dreptul, ca toate celelalte popoare, la libertate, cinste şi onoare. N-ar fi vorba nici măcar de un regim ideologic, ci de unul personal, condamnat să piară lamentabil. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe anunţă că ambasadorul american la Bucureşti a încercat, fără succes, să remită o notă de protest. Nici celelalte ambasade nu ajung la ţintă. Se propune ca acţiunile barbare să fie aduse în faţa Consiliului de Securitate […]. În aceste momente istorice poporul român nu trebuie să se lase manipulat. […] Noaptea cea mai lungă şi mai sinistră şi mai dătătoare de speranţe...


22 decembrie, vineri. Toată noaptea a continuat carnagiul. Morţi şi răniţi la spitalul Colţea. Poliţia alungă pe cei care vor să acorde ajutor. Terenul înfruntării, Universitate, Intercontinental, Magheru, Romană, Ştirbey Vodă. Nu se poate evalua numărul morţilor. În faţa ambasadei americane se află nouă morţi, tineri, împuşcaţi în cap. Este de presupus ca o grevă generală să izbucnească azi în întreaga ţară. La Arad, focuri automate în centrul oraşului, pe Bulevardul Republicii. Demostranţii de la Budapesta înaintează o petiţie în care se arată că până acum guvernul sovietic nu şi-a făcut datoria, stând prea mult în espectativă. Singurele agenţii care pot încă să transmită de la Bucureşti sunt TASS şi Taniung. Italia adoptă oraşul-erou Timişoara. Nu se reprimă libertatea unui popor cu tancurile, spune Giulio Andreotti. „L’Unita” anunţă că organizează o manifestaţie împotriva dictatorilor. Pagini întregi dedicate insurecţiei din România. La Columna Traiană, sute de protestatari. Treizeci (?) de morţi la Cluj. S-a tras din elicopter asupra oamenilor paşnici. Studenţii au ridicat baricade din lăzi de gunoi în faţa Intercontinentalului. Iubitul Fiu vrea să-l trimită pe ministrul Oprea la turci. În Sighetul Marmaţiei a început greva minerilor. George Palade (Nobel) transmite un mesaj sfâşietor. Nina Cassian se revoltă pamfletar. Intervine şi Academia Româno-Americană cu aspră condamnare a regimului care se ţine într-un fir de păr şi face victime. „Orientarea” de la distanţă are efect benefic în mobilizarea românilor. Încă un mod de a-i dezarma: li se retrag titlurile […] Victoire pleacă la şcoala ei, Diana la nr. 8, să păzească de „huligani”. Răsculări la Tg. Mureş, la Reşiţa, în Maramureş. În Timişoara, puterea e a muncitorilor, la Cluj grevă generală. Un mesaj din Caransebeş cheamă armata să se solidarizeze cu mulţimea şi să ceară cetăţeanului N.C. mandatele, dreptul de cetăţenie română, dezarmarea securităţii, miliţia să rămână numai cu armamentul pentru care a fost creată – combaterea infractorilor. Puterea să treacă în mâinile armatei şi poporului, comandanţii de carieră să preia conducerea, nu locţiitorii politici […] Sunt nişte întâmplări care trebuie judecate mai la rece. Ce se petrece acum nu se supune unei logici minime. După ce s-a tras în oameni, de ce i-a chemat ieri la marele miting? Helas! Vio s-a trezit pe la ora 8, mai devreme azi ca oricând. Mă asistă. La Cluj, soldaţii şi ofiţerii fraternizează cu demonstranţii. La Bucureşti, acalmie. La Timișoara, scandări pentru demisia Eroului, autorul principal al genocidului din zilele acestea. Tunurile înconjoară CC al partidului. Elicoptere deasupra orașului […] Mă întâlnesc cu Mișu, mergând la școală, de unde mi-aş lua avansul de 700 lei. Biță e în cabinetul direcțiunii, înverșunat că el nu mai poate să-și păstreze carnetul roșu de partid în buzunar, în timp ce în țară sunt uciși oameni. Soția lui e în București, la un curs, i-a telefonat și i-a spus că-s oameni uciși pe trotuar. E transfigurat și palid-mort, îi îndeasă carnetul directoarei. […] Mă plimb cu Mișu până la o familie unde are el garajul. Pare că groază cumplită-l stăpânește și zadarnic încearcă să și-o biruie... Dr. Moruzzi ne spune că Milea, Ministrul Forțelor Armate, s-a sinucis! La radio și la televiziunea română se anunță că el, Milea, e vinovat de moartea „huliganilor” de la Timișoara... Mă despart de Mișu, omul cel fiert, și dau peste Ghiță și Brad. Ghiță, care a fost la București pentru a-și pune ramă la ochelari sau să-și cumpere sacou, precizează că el n-a fost în capitală până acum decât de două ori la reciclare. Mai spune că s-a tras cu gloanțe oarbe, n-a murit nimeni. Milea a fost vinovat, că a dat un decret prin care se preconiza că nu e voie să staționeze mai mult de cinci oameni... A venit și Victoire acasă, îngrozită de ce a auzit în legătură cu împușcăturile... Eroii, se zice, își pregătesc încă de noaptea trecută fuga în China. Şi totuși, acum, „forțele” de securitate au deschis focul asupra coloanelor care se îndreaptă spre centrul Bucureștilor. Nu se înțelege cum vine asta. Ba e foarte clar...
Şi, în sfârșit, Eroii o iau la goană, cu un elicopter, de pe acoperișul Comitetului Central...
(va urma)
Constantin TRANDAFIR

Interviu-document (fragmente): EXILUL (1975-1989) - (3)

Fragmentul din interviul-document care urmează este parte integrantă din volumul „O viaţă... Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu” apărut anul acesta la Editura Corint sub semnătura lui Tudor Vişan-Miu. Vă reamintim că Dinu Zamfirescu va lansa acest volum în cadrul simpozionului„Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului”, care va avea loc vineri, 13 decembrie, începând cu ora 17.00, la Vila Barbizon din Câmpina.
Primele două părţi pot fi citite AICI şi AICI.


- În anul 1975, aţi părăsit definitiv lagărul comunist, pentru că atunci când aţi revenit acesta deja nu mai exista. Pe aeroport aţi fost întâmpinat de cunoscuţi...
- ... de cumnatul meu, Sandu Missirliu, de sora mea, de familia Damian, de Aurel Sergiu Marinescu. Era cam 17 iunie, era chiar o zi frumoasă, cum rar se întâmplă la Paris în iunie, în august e senin, în restul timpului alternează cu nori. Ne-au luat de la aeroport şi am plecat la sora mea acasă. Eram noi trei – eu, soţia şi fata mea, Ioana – şi pisica, fără de care nu s-a putut pleca din ţară. Ne-am instalat acolo. Sigur că nu te simţi bine, chiar la rude apropiate, să stai – nu erau pregătite camere speciale, noi eram trei. Noi stăteam într-o cameră, fata stătea în altă cameră. N-avea un apartament foarte mare. (...) N-a fost uşor, mai ales pentru soţia mea, i-a trebuit cam un an să se acomodeze. Nu ştia limba franceză. Fata mea, care avea 12 ani, luase lecţii de franceză în ţară. Eu ştiam cât de cât, mă descurcam. Zic eu că, pentru un om care vine în străinătate şi trebuie să se descurce, prima unealtă este cunoaşterea limbii, fără de care nu poţi să faci mare lucru. Cine ne-a ghidat, din punct de vedere administrativ, a fost Relu Marinescu – prietenul cu care am fost coleg şi la bacalaureat, şi la Facultatea la Drept, şi la Istorie – am fost exmatriculaţi împreună. El era de un an acolo şi ştia unde sunt magazine mai ieftine şi autorităţile la care trebuia să ne facem cunoscuţi. (...) Principala preocupare era casa, serviciul, şcoala. Fiind vară, era vacanţă. Exista – există şi acum – o instituţie care se cheamă L’Alliance française, unde se predau cursuri pentru nefrancezi, la diverse nivele de pregătire. Unul dintre primele lucruri a fost să le înscriu pe soţia şi fata mea să facă aceste cursuri, care erau zilnice. Era foarte greu să găsim casă, am stat la sora mea mult timp. Pe urmă, soacra ei, mama cumnatului, a plecat în concediu şi avea altă cameră; un timp am stat acolo. Pe urmă alţi prieteni plecau în concediu, am stat şi la ei, în altă parte a Parisului. (...) Preocuparea era întâi s-o înscriu pe fată la şcoală, pe urmă să ne găsim amândoi serviciu. Soţia trebuia să vorbească cât de cât franceză. Eu lucrasem în România în construcţii, fusesem normator, diriginte de şantier. Sistemul acolo era să cauţi în reviste de specialitate sau în ziare micile anunţuri. Parcurgeam aceste publicaţii şi le scriam. În total am scris cam vreo 450 de scrisori în care mi-am oferit serviciile. Am primit doar 200 de răspunsuri, în care mi se răspundea: „Este interesant curriculumul meu, dar nu corespunde exact dorinţelor lor” sau: „Avem nevoie de specialitatea asta”, dar undeva în ţările comuniste, sau în Rusia, sau în România, sau în Polonia. Nu-mi surâdea, bineînţeles. (...)


Am primit şi o scrisoare de la un rectorat al unei universităţi, Universitatea Créteil, care răspunsese la un anunţ care mi se păruse că e un serviciu de întreţinere pentru rectoratul respectiv. Zisesem: „E perfect pentru mine. Am o echipă – unde e ceva rupt, spart, aranjez”. Or, trebuia să mă prezint la un anumit loc, un liceu într-una din localităţile apropiate de Paris. Merg acolo, erau vreo două sute de persoane. Dar despre ce era vorba? Era un centru de recrutare pentru a crea aşa-zişi formatori pentru nişte cursuri care atunci se experimentau, pentru muncitorii în construcţie străini, foarte slab calificaţi. 
Când am văzut despre ce e vorba, am zis: „Eu n-am ce să caut aici. Să plec”. Dar mi-a fost ruşine de soţie, că am plecat şi nici n-am văzut bine despre ce e vorba. Stau. Am stat câteva ore acolo, mi-a venit rândul, am fost introdus într-o sală mai mare unde era o masă lungă cu vreo opt-nouă persoane în jurul mesei, la o depărtare de doi-trei metri de o masă unde stătea candidatul respectiv, pus oarecum într-o poziţie de inferioritate. 
Prima întrebare pe care mi-a pus-o această comisie: „Dumneata vii aici din pasiune?” „Nu. Pentru supravieţuire. Uitaţi ce e cu mine”. Le-am explicat de unde vin, ce am lucrat în construcţii. Mi-au pus câteva întrebări. Preşedintele comisiei îi spune secretarului care nota: „Pune-l, te rog, pe tabelul cu cei reţinuţi”, trebuia să facem un stagiu plătit de zece zile, cu 1 000 de franci – zic măcar să-i iau pe aceştia. „Dat fiind ce ne-ai spus, că ai lucrat atâta timp în construcţii, nu trebuie să mai treci prin comisia tehnică, să faci un test tehnic. Te anunţăm noi unde să vii, la stagiu”. (...)Au mers stagiile vreo doi ani, până când s-a renunţat la ele, pur şi simplu. În întreaga regiune pariziană existau cam 80 de persoane care lucrau în domeniile de formare continuă. Cum era finanţată? Întreprinderile de construcţie trebuiau să pună într-un fond 2% din fondurile lor de salarii, din care eram plătiţi noi, formatorii, şi materialele de construcţii. S-au sistat şi am rămas oarecum pe afară. Ministerul Învăţământului zice: „Să găsim ceva pentru oamenii aceştia”. 
La un moment dat, pe mine m-a chemat la rectorat – nu se terminaseră încă stagiile: „Dumneata îţi pierzi timpul cu chestiile astea? Dumneata ai o diplomă în drept, ai făcut 5 ani la Drept, deci ai masterat în drept, şi noi suntem înnebuniţi: căutăm profesor de dreptul construcţiilor, tu ai făcut dreptul şi ai lucrat în construcţii, iar tu îţi pierzi timpul acolo”. „Nu-mi pierd timpul, chiar îmi face plăcere”. „Nu, noi avem nevoie de oameni în învăţământul clasic”. (...) Am lucrat cam 19 ani în acest domeniu, în învăţământul propriu-zis, ca profesor în dreptul construcţiilor. Auxiliar, erau cursuri pentru secretarele de direcţie – în general sunt fete care devin mâna dreapta a şefului unităţii respective, care trebuie să ştie tot ce se întâmplă, şi viaţa directorului, şi relaţiile directorului, şi mersul hârtiilor, şi noţiuni de drept. Eu trebuia să predau toate treburile acestea acestei „anexe”, în afară de dreptul construcţiilor, unde aveam 6 specialităţi: trebuia să adaptezi la specializarea respectivă aceste noţiuni de drept. Am făcut asta în regiunea pariziană. Am lucrat pe lângă instituţii tehnice, era una la vreo 70 de kilometri de Paris, mergeam cu trenul, altele erau mai aproape: Melun, Meaux, Provins, Les Pavillons-sous-Bois. 
Am avut această activitate până când am ieşit la pensie, în 1995. (...)