14 ianuarie 2020

Aeromodelismul câmpinean renaşte din propria-i cenuşă!

„Dumnezeu a avut grijă de oraşul Câmpina încă de la înființarea lui, dăruindu-i o protectoare geografie a locului și o climă binecuvântată. A făcut să aibă parte de păduri şi ape înconjurătoare, precum şi de cele mai multe zile senine din an – ca locuitorii ei să se umple din plin de căldură și aer curat. L-a înconjurat cu nişte dealuri înalte ca zidurile unei cetăţi – tocmai ca să-l protejeze de vânturile reci şi ninsorile viscolite. I-a dăruit, încă de la înființare, „aur negru” în măruntaiele pământurilor sale, pentru ca, peste veacuri, acesta să poată fi scos la suprafață și folosit pentru o durabilă dezvoltare economică a zonei. Decenii în șir, Câmpina s-a dezvoltat bazându-se pe bogatele sale zăcăminte de petrol care au dat naștere unei importante industrii petroliere locale. 
Utilizând curenţii termodinamici ai pantelor care înconjoară oraşul, la Câmpina a funcţionat o şcoală de planorism. Pe lângă această şcoală, Câmpina a găzduit Centrul Naţional Experimental de Aeromodelism unde au fost pregătiţi mari sportivi şi instructori de aeromodele ai României.

1975
În 1971, Institutul de Cercetări şi Proiectări Tehnologice pentru industria de petrol şi gaze finalizează construcţia pistei de aeromodele captive, pentru desfăşurarea activităţilor de zbor ale sportivilor de la AS Petrolul Câmpina, club sportiv de aeromodele pe care îl patronează.


Pista a fost inaugurată de savantul Henri Coanda, primul om din lume care a zburat cu un avion cu reacţie în 1911” - prof. univ. Daniel Petcu.


Adrian Popescu, fost pilot de linie şi comandant al companiei Tarom:
„Acest sport m-a format ca om şi mi-a dat multe satisfacţii în meseria de pilot”

Ianuarie 2020. Undeva într-un colţ încă neumblat de constructorii şi investitorii prezentului, lăsat în paragină de autorităţi şi devalizat sistematic de cetăţenii tranziţiei postdecembriste, pe dealul Muscel – fostul aerodrom pentru machete aviatice – , o mână de oameni, mulţi dintre ei trecuţi de prima tinereţe, se întâlnesc periodic să îşi întreţină pasiunea de o viaţă, aeromodelismul. La prima vedere, pentru stilul de viaţă al individului social din zilele noastre, îndeletnicirea asta ar putea părea o joacă de copii, un moft, o pierdere de timp, de bani şi energie. Cu siguranţă mulţi dintre cei ce îşi trăiesc viaţa pe repede înainte, acaparaţi de mediul virtual şi neatinşi de meşteşugul unei construcţii concrete, fie ea şi o machetă de avion, s-ar putea întreba ce satisfacţie poţi să ai ţinând legat de o sfoară un mic avion, construit din materiale uşoare, cu un motoraş ce pârâie asurzitor, ce se învârte ameţitor în jurul tău, ca un ţânţar agasant!? 
Răspunsul la această întrebare l-am aflat parţial de la d-l Adrian Popescu, pensionar, fost pilot de linie, comandant de aeronavă Boeing 737 şi instructor al companiei Tarom timp de 33 de ani,  un om a cărui carieră s-a născut odată cu pasiunea pentru aeromodele şi care se întoarce şi în prezent, alături de prietenii din copilărie, să ridice micile avioane în aer. „Sunt unul dintre cei care au ţinut în viaţă, peste ani, alături de de domnul profesor universitar Daniel Petcu, acest sport tehnico-aplicativ, aeromodelismul, căruia îi datorez şi cariera mea în aviaţia civilă. În anii 70, am început cu aeromodelele, să le construiesc şi să le ridic în aer, am prins microbul şi ulterior am făcut cursurile de planorism şi şcoala de aviaţie. Se poate spune că acest sport m-a format ca om şi mi-a dat multe satisfacţii în meseria de pilot. Pe vremea aia, Câmpina avea o mare tradiţie în acest domeniu, atât în ceea ce priveşte aeromodelismul, cât şi şcoala de planorism de aici, de pe Muscel. Din câte ştiu, pista de aeromodele, locul unde ne aflăm noi acum, a fost inaugurată de Henri Coandă şi cred că mai există şi acum documente care să dovedească acest lucru. 

CÂMPINA. Aerodromul şi pista pentru aeromodele captive (1971).
Pe panta din se poate vedea clădirea şcolii şi hangarul între copaci.
Adrian Popescu (stânga), Mihai Angheluţă (dreapta)

Şcoala de planorism şi Centrul Naţional Experimental de Aeromodelism
Din păcate, mai ales după 1990, lucrurile s-au degradat continuu şi, după cum bine vedeţi, nu mai există aproape nimic din ceea ce era. Cu toate astea, noi, grupul împătimiţilor de aeromodele de la Câmpina, continuăm să ne strângem şi încercăm să ducem mai departe tradiţia acestui sport. Sperăm să insuflăm acestă pasiune şi tinerei generaţii. Avem însă mare nevoie de ajutorul autorităţilor locale pentru reabilitarea acestui loc. Trebuie împrejmuit şi asfaltat, astfel încât să putem organiza etape naţionale şi chiar internaţionale de aeromodelism. Vă garantez că reabilitarea acestui loc va aduce spectatori tineri şi vă mai garantez că mulţi dintre ei îşi vor dori să practice acest sport. Am înţeles că la iniţiativa colegilor mei, a lui Paul Lăcătuş în special, administraţia locală a promis sprijin în acest an. Sper să fie aşa şi să punem umărul la renaşterea aeromodelismului câmpinean”. 

De la stânga la dreapta: Adrian Popescu, Mihai Angheluţă, Daniel Petcu

Fănică Ştefan, fost instructor de aeromodelism la Casa Pionierilor din Câmpina:
„Să le spuneţi copiilor că joaca asta cu aeromodelele este primul pas spre văzduhul piloţilor”

Completarea răspunsului vine de la d-nii Daniel Petcu, profesor universitar la UPG Ploieşti şi Fănică Ştefan, fost instructor de aeromodelism la Casa Pionierilor din Câmpina, un domn care la venerabila vârstă de 85 de ani încă mai vine pe aerodromul machetelor să asiste la zboruri şi să îşi reamintească vremurile de mult apuse. 
„Vă mărturisesc că aeromodelismul este parte importantă din viaţa mea. Am început în anii 60, aici pe Muscel, la cursul organizat la Casa Pionierilor şi l-am avut instructor pe domnul Fănică Ştefan, domnul mai în vârstă pe care îl vedeţi şi azi lângă noi. Am continuat la Clubul Institutului de Petrol de aici din Câmpina şi după aceea am înfiinţat alt club, unde îmi desfăşor activitatea şi azi, la UPG Ploieşti. În tot timpul ăsta am ţinut aproape de pilotul Adrian Popescu şi aş putea să spun că amândoi am făcut ca această pasiune să supravieţuiască. În prezent suntem un grup mai mare şi sperăm să aducem cât mai mulţi oameni tineri alături de noi. Avem o istorie frumoasă în spate şi e păcat să nu continuăm. În ţara mai sunt doar două locuri unde se mai poate practica aeromodelismul, bineînţeles, cu mare greutate, la Dej şi la Câmpina. Eu spun se poate practica în sensul că mai există rămăşiţe din fostele piste, cum e aici, la noi. În asemenea condiţii nu se pot organiza competiţii oficiale, dar ne putem antrena. Tocmai de aceea cred că istoria ne obligă să facem ceva şi să reamenajăm locul ăsta. Avem o promisiune de la primarul Câmpinei şi sper să se ţină de cuvânt. În altă ordine de idei, sportul ăsta are foarte multe laturi de creaţie, este o adevărată inginerie. Să construieşti şi să pilotezi o machetă nu e chiar simplu. Mai ales că aeromodelismul are mai multe discipline, printre care luptele aeriene sau zborul acrobatic. Pentru aşa ceva este nevoie de îndemânare, perseverenţă şi cunoştinte în multe domenii. Eu am acasă şi un strung la care confecţionez diverse piese pentru motor. Cu alte cuvinte, vreau să spun că aeromodelismul te poate învăţa multe lucruri utile pentru viaţă. Tot ceea ce sper este să avem cui să lăsăm acestă frumoasă moştenire şi să reuşim să îi atragem pe tineri” - ne-a declarat Daniel Petcu. 


D-l Fănică Ştefan – venerabilul, cum îl alintă prietenii – este profesorul celor care s-au iniţiat, pe vremuri, în tainele aeromodelismului la Casa Pionierilor, azi pensionari şi ei: „Sunt tare fericit să mai văd şi azi oameni ce au rămas cu o pasiune pentru acest sport. Nu mă aşteptam ca după atâţia ani să îi mai văd că aplică şi ceea ce au învăţat de la mine. Îmi amintesc cu plăcere acele vremuri când îi aduceam la aerodrom şi le explicam cum se construieşte şi manevrează o machetă de avion. Nu pot să uit cum decolau planoarele de la ARPA şi ce spectacol minunat era aici pe Muscel. Am făcut şi eu şcoala aceea şi amintirile sunt de neuitat. Bine ar fi să refacem tradiţia asta, cu toate că văd că nu mai există nimici din ceea ce era. Îmi place să vin pe aici şi să mă uit cum sunt înalţate micile avioane şi dacă n-ar fi ameţeala asta din capul meu tare aş mai vrea să intru la manşă. Să le spuneţi copiilor că joaca asta cu aeromodelele este primul pas spre văzduhul piloţilor. De aici se nasc marile pasiuni pentru zbor şi avem atâtea exemple! Şi să le mai spuneţi celor care au puterea să pună umărul la refacerea acestui mic aerodrom că acela ce le dă aripi tinerilor face cel mai important lucru pe pământ”.


Dincolo de faptul că este un hobby pentru toate vârstele, aeromodelismul este sportul nobil care nu doar te învaţă să proiectezi, să construieşti şi să lansezi în aer modele funcţionale, ci te educă în spiritul răbdării, al grijii pentru detaliu şi îţi dă, la propriu, aripi. (F.F.)

Editorial. IANUS

Ianus este zeul lunii ianuarie. Cu o față spre trecut, cu una spre viitor. Să vorbim despre el în primul articol al anului! Parșiv anul ce a trecut. Tulbure ăsta de începe. Și nu începu bine. De obicei, perioada sărbătorilor de iarnă, multe și „legate” între ele, nu este foarte bună pentru știriști, toată lumea este plecată și, în afara accidentelor rutiere și a cozilor de pe DN1, nu prea ai ce inventa. Anul ăsta a fost parcă mai animat. Nu a avut detensionare între Crăciun și Anul Nou. Enumăr fără ordine. Mai întîi biata femeie arsă pe masa de operație. „Se întîmplă și în alte părți” a fost declarația plină de cinism a medicilor. Poate, dar nu se întîmplă încercarea de mușamalizare a accidentului. Spectacolul a fost grotesc. Dacă nu era acel deputat, cazul ar fi fost Statul român, pentru a nu știu cîta oară, și-a dovedit impotența și potențialul criminogen. A, dacă biata victimă ar fi fost un ministru sau ex, precum cel care a ucis doi oameni pe șosea, ce condiții preferențiale ar fi avut. Nici măcar poliția nu i-a putut lua declarații cîteva zile. Apropo, ca neșofer rămîn stupefiat cînd aud de vreun x care a refuzat să i se ia probe biologice. Nu se poate da o lege foarte severă în care un astfel de refuz să fie atît de aspru, și instantaneu sancționat penal încît să fie practic imposibil? Pe cine apără statul, pentru că un astfel de individ beat sau drogat este un pericol public?! Dl. Arafat, după ce ne-a amenințat că emigrează, a comis-o iar, ripostînd că nu are piloți să salveze o fetiță. Mă uimește că are încă o mulțime de apărători care nu văd numărul incredibil de rateuri date de acest om care incontestabil a făcut multe lucruri bune, dar se pare că i s-a urcat puterea la cap (ca și doctorului Beuran, de altfel).
Ce ne-a mai adus zeul sălbatic Ianus au fost dovezile de idioțenie colectivă numite petarde. Unul și-a băgat-o în gură, alții i-au pus-o unuia în căciulă, altul a băgat-o într-o sticlă care firește i-a explodat în față, alții le-au lăsat la îndemîna copiilor, alții au băgat-o în gura unui cîine. Cred că ar trebui urgent și complet interzise, ca și armele de foc. Și, iarăși, introduse niște pedepse aspre cu închisoarea pentru deținerea și folosirea lor. Ce orgasm imbecil poate provoca suita asta de bubuituri, ce legătură au ele cu  sărbătoarea? Nu-mi faceți etnologia biciului, știu prea bine ce însemna credința în alungarea demonilor, ăștia de trag cu petarde n-au absolut nimic de-a face cu astfel de credințe. Ei înșiși țin de demonologia și abrutizarea civilizațională la care asistăm neputincioși.



Nici măcar politica n-a fost liniștită în această perioadă. Guvernul s-a mișcat repede și bine, chiar dacă unii se fac a nu vedea că e nevoit să alerge cu picioarele legate de un parlament antinațional. Cinic, declarativ antinațional. Exemplu: finanțele, sănătatea (cazul de mai sus), cultura (cazul arhivei Eliade), internele. Nu este democratic, nu este normal ca bugetul să fie adoptat fără trecerea prin parlament. Pe de altă parte, realitatea crudă ne arată că orice reformă radicală trebuie făcută în pofida forului legislativ, forța frenatorie cea mai puternică a sistemului socio-politic. S-au păstrat, însă, și năravuri vechi, cîteva numiri discutabile „pe stil vechi”, care dau apă la moară enervantei teorii „toți sînt la fel”. Viitorul de aur al politicii noastre are nume ca Iulian Bulai, Oana Bogdan, Caramitru jr. și mulți alții. S-a întîmplat să citesc în această vacanță Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, vol. II, Victimele. N-o să-l găsiți în bibliografia intelectuală a celor de-o seamă temporală și formativă cu cei citați. Ceea ce m-a îngrozit a fost asemănarea ideologiilor. Dl. Bulai o numește pe Maica Domnului „mamă surogat” și vede în Sfînta Familie o familie „ne-convențională”, actuală, cu un tată tolerînd copilul apărut  de nu se știe unde, în plus și emigranți. Doamna Bogdan ne propune o lume pur marxistă (noi ăștia bătrîni ne amintim - „proprietatea este un furt”, Marx), în care nimeni nu va mai poseda nimic, roboții vor munci și toate necesitățile, de la haine la tigaia în care faci omleta de dimineață, apartamentul și mașina, le vei împrumuta. Un singur lucru nu ne spune gînditoarea: unde este omul, ce face el în tot acest peisaj? Omul e o chestie care poate/ trebuie să dispară „într-un fel sau altul”. Este o ființă profund dăunătoare, strică „natura”, „mediul”. De aceea, profetul anului din urmă nu mai e nici Che Guevara, nici măcar Marx sau Freud, nici Chomsky. Este Greta Thunberg. Profetul generației decerebrate a d-nei Oana, dar și a celei viitoare, precum acel cor de copii din Germania care cînta de mama focului, acum de Crăciun, „bunica este o bătrînă scroafă poluantă”. Vedeți acum legătura cu volumul citat? Mă reîntorc la el, deși este foarte greu de suportat prin colecția de orori descrise. Este o explicație pentru ceea ce ni se întîmplă, și un refugiu în fața mizeriei zilelor. Un an frumos vă doresc!
Christian CRĂCIUN

REFORME, INTENŢII, PROIECTE – 2020. Începe digitalizarea serviciilor publice câmpinene

Anul 2020 a început, cel puţin din punctul de vedere al noului Guvern liberal de la Bucureşti, sub auspiciile unor noi teme de interes public ce par să dezmorţească societatea civilă şi să creeze noi spaţii de controverse între cele două falii sociale: salariaţii sistemului bugetar şi salariaţii din mediul privat. Premierul Ludovic Orban a criticat faptul că salariile din sectorul public sunt extrem de mari faţă de cele din sectorul privat, pe activităţi similare, declarând, între altele că „am ajuns în situaţia în care salariul mediu în sectorul public e mai mare decât salariul mediu în sectorul privat, am ajuns în situaţia în care, în mod neloial, de fapt, Guvernul prin reglementările lui şi prin modul în care plăteşte salariile în sectorul public, creează o concurenţă mediului privat şi asta în condiţiile în care mulţi angajaţi la stat nu fac nimic, pur şi simplu taie frunză la câini şi îşi încasează leafa de pomană”. 
Schimbând registrul, la rândul său ministrul Finanţelor, Florin Câţu, a generat alte controverse abordând abrupt câteva teme legate de reformarea sistemului public de pensii sau digitalizarea şi informatizarea ANAF - reducerea evaziunii fiscale şi a birocraţiei din acest domeniu: „informatizarea  sistemului de colectare de la ANAF este singura soluţie pentru creşterea veniturilor bugetare şi reducerea evaziunii fiscale. Digitalizarea ANAF implică reducerea substanţială a birocraţiei, simplificarea interacţiunii între cetăţean şi stat, reducerea numărului de angajaţi de la ghişee, aşadar o serie de beneficii incontestabile. Am spus din primul moment, de la audierile din Parlament, că ăsta este cel mai important proiect pe care am să îl duc la capăt în calitate de ministru”.
În ceea ce priveşte sistemul public de pensii, Câţu a avertizat, fără menajamente, că în viitor acesta se poate prăbuşi dacă nu se iau măsuri urgente: „Sistemul de pensii trebuie reformat în întregime, altfel cei născuţi în anii 70 nu vor mai lua pensie, pentru că nu va avea cine să le-o plătească. Trebuie să luăm o decizie foarte rapid, pentru că reformarea nu se întâmplă peste noapte, durează 10-15 ani până reaşezăm situaţia. Este momentul să venim cu o viziune pe termen lung”. Dezbaterile pe aceste teme de mare actualitate continuă în societatea civilă şi liberalii par hotărâţi să îşi asume responsabilitatea aplicării lor. Rămâne de văzut în ce măsură vor reuşi în condiţiile în care volatilitatea politică românească este destul de ridicată în aceste vremuri.
Dincolo de intenţiile şi politicile guvernelor, prea puţin puse în practică în ultimii 30 de ani, administraţiile publice locale se înscriu şi ele, ce-i drept destul de timid, în programul reformelor instituţionale ce au drept scop simplificarea birocraţiei, digitalizarea serviciilor publice şi chiar eficientizarea resurselor bugetare. Cu alte cuvinte, încearcă să revină cu picioarele pe pământ, în relaţia cu cetăţeanul, după „marea împărţeală” de salarii şi joburi obţinute meritat sau nemeritat în sistemul public din ultimii ani. 


Administraţia publică câmpineană, cu un aparat de lucru destul de stufos, pe alocuri nereformat, dar bine plătit, dă semne de revigorare, cel puţin în ceea ce priveşte digitalizarea serviciilor şi corelarea sistemică a propriilor decizii  interne. Despre aceste proiecte, ce sunt gândite să aducă o simplificare a relaţiei cu cetăţeanul, am aflat mai multe noutăţi de la şeful Direcţiei Economice a Primăriei, Alice Tudorache: 


„Proiectul de digitalizare a serviciilor publice câmpinene este în stadiul de contractare şi implementare. La sfârşitul acestei luni încheiem contractul cu firma care se va ocupa. Asta înseamnă că în curând se va începe lucrul la portalul ce va îngloba toate serviciile administraţiei publice locale, adică cele care lucrează efectiv cu publicul. Astfel, cetăţeanul va putea intra pe acest portal să îşi rezolve cererile fără să mai ajungă la ghişeu. Proiectul are o durată de implementare de 18 luni; a început în iulie anul trecut şi se va încheia la începutul anului viitor. Cred că prin februarie 2021, cetăţenii Câmpinei vor avea la dispoziţie acest portal şi serviciile publice locale vor intra într-o altă etapă, mult mai transparentă, dar şi mai prietenoasă cu cetăţenii. În ceea ce priveşte proiectul de corelare internă, sistem integrat al serviciilor din administraţie, suntem tot în stadiul de implementare şi cred că până în vara acestui an va funcţiona. Aici ne-am mişcat mult mai repede. Sistemul integrat înseamnă, de fapt, corelarea platformelor interne, astfel încât toate serviciile din Primărie să lucreze în conexiune directă şi nu separat, ca până acum. În acest fel se vor scurta timpii de reacţie la cererile cetăţenilor şi nu numai. Vom rezolva mai repede problemele fără să mai fie nevoie de alte operaţiuni suplimentare. Cele două proiecte vor aduce un plus de eficienţă şi cred că din 2021 se va vedea acest lucru”. 
Despre bugetul public local, pentru anul 2020, nu sunt prea multe de spus în acest moment. El se află în chinurile facerii şi va fi prezentat, spre consultare publică, în data de 21 ianuarie. Cu siguranţă nu ne putem aştepta la mari surprize, în sens pozitiv, având în vedere că gradul de colectare şi încasare a veniturilor a fost unul în scădere în 2019, aproximativ 87% faţă de peste 95% în alţi ani. Motivul scăderii procentuale este pus pe seama deciziei fostului Guvern de a nu mai repartiza fondurile cuvenite din impozitul pe venit, dar să nu uităm de faptul că nici firmele câmpinene, plătitoare ale unei importante părţi din impozitele şi taxele locale, nu o duc prea bine şi asta afectează bugetul public. Să nu mai vorbim de procentul ridicat de cheltuieli salariale şi creditele bancare ce aşteaptă să fie rambursate. Aşa că nu este cazul să ne aşteptăm la mari realizări publice în anul 2020, pentru simplul motiv că punga oraşului este cu mult mai subţire decât ne imaginăm. 

În 8 ianuarie 2020, CÂMPINA – LA 517 ANI!

Miercuri, 8 ianuarie 2020, ora 14.00, sala de spectacole a Casei de Cultură „Geo Bogza”, cea mai veche instituție de acest profil a Câmpinei, a fost ocupată până la refuz de publicul dornic să ia parte la aniversarea anuală a existenței localității („cu cele mai zile însorite peste an”) atestată documentar, public invitat să asiste și să răsfoiască încă o pagină a istoriei așezării sale de peste o jumătate de mileniu!

Prefață
În trecerea pe lângă Casa Tineretului – cândva a Științei și Tineretului, mi-am amintit, cu o naturală și instantanee emoție, de prima sărbătorire a atestării documentare a Câmpiei, pusă la cale aici, în sala cât un hol spațios, de la parter, unde se strânseseră cel puțin tot atâția localnici câți ani număra momentul aniversar: 500 de ani de dăinuire istorică și social-economic-culturală a orașului. Într-o manieră vădit influențată de larghețea primilor 4 ani ai mult-așteptatei și râvnitei libertăți pe toate planurile, lumea adunată aici a asistat la conferirea Medaliei jubiliare „Câmpina – 500”, atribuită – atunci, în 8 ianuarie 2003 – acelor aleși de onor Primăria municipiului, după criterii proprii. O bună vreme sala a fost animată de strigarea numelor acelora cărora Medalia jubiliară le-a fost oferită în prezența domnilor Micu, Tiseanu și Moldoveanu – personalități ale administrației orășenești. Către sfârșitul oficierii momentului așteptat cu sufletul la gură, alături, în seara aceea, de iluștrii intelectuali Gherasim Rusu Togan și Constantin Trandafir, m-am auzit chemat să primesc Medalia, ca – transcria a doua zi, Oglinda, lista Primăriei – „fost ziarist”.

Preludiu
O sală plină de amintiri. Generațiile cu tâmplele albe, negreșit mișcate de reveriile trecutelor lor vieți, au vibrat la fiecare pas făcut în liniștea de catifea a stalurilor. Dacă multele și indigestele ședințe politice comuniste s-au topit odată cu trecerea anilor – amarnici pentru aspiranții la democrație și libertate, între 1944 și 1989 - , au rămas neșterse în memoria publică spectacolele de Teatru și de Revistă date aici, în decursul vremurilor, de trupe faimoase din Ploiești și din București. Amintesc doar de un Toma Caragiu și de o Aida Moga, de un Gică Petrescu și un Horia Căciulescu, și de fantasticul prestidigitator Jozefini – emblema Circului românesc. Mai recent, concertele Filarmonicii orașului, sub bagheta moral-profesională a domnului Tudor Moisin, în acordurile violonistei Cornelia Bronzetti. Și mai recent, ale Simfonicului dirijat de maestrul Alexandru Ganea, mai apoi, ale pianului învăluit cu arta claviaturii, de maestrul Viniciu Moroianu! În sfârșit, de suita artiștilor și aceea a oamenilor de Cultură care au urcat pe scena și azi ușor umbrită de amintirea risipitorului de vorbe cald însuflețite care a fost Costică Radu!


 Somități
În câteva staluri din rândul întâi al sălii au luat loc invitații de seamă ai evenimentului, și anume Horia Tiseanu, primarul Câmpinei, deputatul Dragoș Zisopol, președintele Uniunii Elene din România, fiul celebrului artist fotograf al Câmpinei, peste 40 de ani, neuitatul Mircea Zisopol, Cristian Ionescu, prefectul de Prahova și Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploiești.

Mesagerii cântului și jocului
Frumusețile cântecelor și jocurilor de adâncă tradiție în cultura noastră populară au fost aduse pe scena de la „Geo Bogza” de două ansambluri de artiști și artiste, costumați/ costumate în veșminte țărănești de mare farmec estetic, și anume: Anasamblul MUGURAȘ DE PRIMĂVARĂ al Clubului Copiilor, instruit de profesoara Alice Botoacă și Ansamblul GHIOCELUL, al Casei de Cultură gazdă, instruit de profesorul Dan Andrei.



Muzică și Teatru
Rod al pregătirii sub aripa Filarmonicii Câmpina și direcțiunea d-lui Tudor Moisin, sub îndrumarea profesorului Cristian Cojocaru au atins clapele pianului două din pleiada elevelor sale, interpretând lucrări de seamă, astfel: Teodora Brebeanu, „Habanera” din opera Carmen de Bizet, iar Daria Neacșu un „Menuet”, un „Dans ungar” și bucata „Kumbaya”. Cu amuzantă vervă au jucat momentul dramatic „Asociația de găsire a unui prieten” domnișoarele Macrina Sivu și Andrada Drăgoescu, în regia profesorului Adrian Piciorea, actrițe din formația dramatică „Mircea Albulescu” a Casei „Geo Bogza”.

Fete frumoase la rampă
Sărbătoarea a debutat cu suita de cântece interpretate de frumoasele june al Ansamblului PLAI CÂMPINEAN, excelent instruit de profesorul Dan Andrei, în sugestiv-ritmice mișcări de dans, la unisonul melodic interpretând lucrările vocale de tradiție în folclorul național, stârnind emoția generală cu „Sunt o fată frumușică”, „Valea Prahovei” și „Sunt o fată de la munte”. Douăzeci de scumpe în fote cu brâie, ii și opinci, după un patetic „La Mulți Ani Câmpina” rostit în cor cu maestrul instructor, acestea au cântat de mama focului, împrospătând atât aerul și sala, cât și memoria cu străvechi capodopere corale.

Logosul primarului
A urcat la rampă inginerul Horia Tiseanu, primarul Câmpinei, veteran în administrația orașului devenit municipiu cu 16 ani în urmă, al cărui discurs – inevitabil electoral – a schițat în câteva borne calendaristice ale celor peste cinci veacuri, momente din evoluția urbei și în dezvoltarea tot mai complexă a localității. Spusele domniei sale s-au pliat pe imagini succesive ale filmului continuu proiectat pe ecranul montat în fundal, film intitulat CÂMPINA VECHE ȘI NOUĂ ÎN 100 DE IMAGINI. 


De la date istorice, la evoluția numerică a populației și a locuințelor, vorbitorul a cuprins epoca industrializării și a prefacerilor Câmpinei până la 1989, cu precădere după, menționând obsesiv prezența fondurilor europene în implementarea noilor proiecte socio-profesional-economico-educative. Prin vocea d-lui Tiseanu auzeam glasurile și gândurile numeroșilor câmpineni, de la bunic la urmași, din tată în fii și de la fii la nepoți și strănepoți. Veacul de acum și cel ce va veni –„Așa să ne-ajute Dumnezeu!” – se croia, edilitar și social,  de-a lungul cuvântului pragmatic al primului om al municipiului.

Alte mesaje
Alocuțiunile prefectului Cristian Ionescu și deputatului Dragoș Zisopol au onorat asistența cu impresii, laude și previziuni menite să optimizeze viitorul Câmpinei. Scurtei formulări prefecturale i-a urmat euforic-savurosul elogiu adus Câmpinei de dl Dragoș Zisopol, începând cu anii copilăriei și școlirii sale în Câmpina, evocarea minunaților săi părinți, apoi ascensiunea profesională și politică, încheind cu apropiata înfrățire a Câmpinei cu orașul Paralia Katerini din Grecia.


Lansări de cărți
Modalitate intelectuală curentă, într-o ținută culturală tot mai agreată de aceia cărora le place să citească, lansarea de carte este un modus vivendi în ascendență, în Câmpina. Cele mai „productive” în acest domeniu amenințat de indiferență și lene sunt Biblioteca „Dr. C. I Istrati”, situată pe firul Bulevardului Culturii, și Librăria Elstar, din plin centrul orașului. Nici „Geo Bogza” nu se lasă, având un palmares bogat, pe anul 2019, în această privință, cu lansări ale unor Ana Blandiana, Armand Goșu, Theodor Baconski și Simona Popescu.
Anul 517 al viețuirii Câmpinei l-au marcat cu astfel de lansări trei intelectuali rasați ai culturii actuale a municipiului aniversat.
Întâiul urcat pe scenă a fost istoricul Mădălin Focșa, invitat să prezinte, într-o ediție anastatică, distribuită gratis, prima lucrare de gen despre localitatea în sărbătoare, și anume MONOGRAFIA ORAȘULUI CÂMPINA, scrisă de profesorul Stoica Teodorescu în 1924. Vorbitorul a enunțat drept adagiu al existenței Câmpinei, substanțialele activități ale Vămii și Petrolului – „motoarele” ascensiunii economice, sociale și culturale ale societății umane a Câmpinei, prosperând continuu, de pe la 1895 – anul primelor extracții, e drept, rudimentare, dar care s-au modernizat prin afluența tehnicilor și a tehnologiilor occidentale. Excursul d-lui Focșa, pe care îl găsiţi integral AICI, îl suplinesc printr-un excerpt din „Prefața” semnată în deschiderea Monografiei, de vrednicul de neuitare autor – Stoica Teodorescu – la 22 iulie 1924: „Dacă astăzi Câmpina se bucură de un renume mondial, prin bogățiile subsolului; dacă tot astăzi acest orășel este numerotat și socotit ca un centru climateric destul de apreciat, apoi această desvoltare și acest renume, nu întrece prea mult, însemnătatea din trecut, când era socotit ca vama-schela-cea mai de seamă a principatului Țării Românești”.
A urcat apoi pe scenă distinsul publicist și istoric prof. Alin Ciupală, care, cu alura sa impozantă, a rostit o succintă și savuroasă poveste despre ideea, scrierea și publicarea „cărămizii” domniei sale, „CÂMPINA ÎN VREMEA BUNICILOR NOȘTRI”, colorând atmosfera cu vreo câteva secvențe evocatoare de vechi familii, între care familia Barteș – Baldovin. Amintind într-o alta, suculentă, petrecută într-o stație de benzină, de regele Ferdinand devenit, incredibil, soldat, urmare înlocuirii uniformei regale cu una de uz inferior, care i-a adus comanda unui soldat real, profesorul Alin Ciupală a conchis exact cum trebuia: „Cine dorește să afle multe și mărunte, să binevoiască să cumpere cartea!” – invitație și prilej în seara zilei de 17 ianuarie, ora 18, în salonașul librăriei Elstar, valabilă și pentru cartea istoricului, scriitorului și publicistului Codruț Constantinescu, autorul celei de a treia cărți lansate în același cadru, carte purtând titulatura „DIN MĂRTURIILE UNOR CONTEMPORANI LA FĂURIREA ROMÂNIEI MARI”.

Panoramic în mers
Anul 517 al „vârstei” Câmpinei l-au marcat, precum relatarăm, o mână de oameni fie aleși de destin, fie, cuprinși de sentimentul permanentei recunoștințe față de generațiile care au edificat localitatea, economic, social, educativ, cultural și istoric, izbutind să întoarcă încă o filă a imensei cărți a perpetuării vieții umane pe pământurile Câmpinei, în ciuda ingratelor frânări aduse de ocupațiile și războaiele I și I mondiale, reflectorul memoriei aruncând luminile de cu totul alte culori ale celor trei decenii de răvășitoare libertate și discutabilă democrație. Pe canavaua momentelor înscrise în viața acestei urbe semi-milenare de Ion Câmpinenau, de Alexandru Ioan Cuza, de Ion Heliade Rădulescu, de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, mai târziu, de regele Carol I și regele Ferdinand I, de tânărul rege Mihai I, de marii industriași, ingineri, intelectuali – un Bogdan Petriceicu Hasdeu, un Dr. Constantin Istrati, un Nicolae Grigorescu, un Simion Stolnicu, un Alexandru Tudor Miu, un Geo Bogza, contemporanii Ion Bălu, Gherasim Rusu Togan, Alin Daniel Ciupală, Constantin Trandafir, Jenica Tabacu, mulți alții, slavă Domnului, în ascensiune, Istoria Câmpinei își sporește consistența în valențe de tezaur național.
Sintagma de „Orașul cu cei mai mulți intelectuali la mia de locuitori”, de unii îmbrățișată, de alții pusă la îndoială, rămâne un stabil motiv de încredere în urcușul către valoarea universală a Câmpinei, aspirație invocată prin toată strădania arătată lumii prezente în sala de spectacole a Casei de Cultură „GEO BOGZA”, miercuri, 8 inauarie 2020.
 Serghie BUCUR

Un nou document inedit despre istoria Câmpinei

În seară zilei de 8 ianuarie, Centrul de Promovare și Informare Turistică din Câmpina a organizat o foarte interesantă mini-conferință susținută de cercetătorul Mădălin Focșa, plecând de la o ultimă descoperire cartografică. Până în momentul de față, din punct de vedere cartografic, Câmpina se regăsește în următoarele documente: (1) cel mai vechi plan publicat: 1860 (original pierdut, redesenat de S. Teodorescu în Monografia din 1924); (2) cel mai vechi plan cunoscut până acum, din anul 1830 (cercetare Hoinărescu, xeroxat deficient în documentația studiului istoric pt PUG); (3) și mai vechi sunt aparițiile în hărți precum cea din 1791 cunoscută sub numele de Harta Specht - cea mai veche apariție publicată/ 1774 Harta Jeney - cea mai veche apariție cunoscută, cu conturul și mărimea târgului în teren/ 1690 Harta Baden (atestarea cartografică absolută a Câmpinei) - ultimele două ar fi inedite, descoperite de Mădălin Focşa în arhivele de la Budapesta (aduse personal).


În toamna anului 2019, tânărul cercetătorul Mihai Anatolii Ciobanu, istoric, doctorand al Universității din Iași, care studiază de luni de zile în labirinticele arhive rusești, descoperind în cantități industriale surse privind spațiul românesc, a găsit și un Plan al Câmpinei din 1775. Titlul schiței, care e alb-negru, în creion: „Planul localității Câmpina, cu arătarea situației înconjurătoare, alcătuit în anul 1775". Contextul cartării pe teren este ocupația rusească din anii 1770-1774, unul din nenumăratele războaie ruso-austro-turce care au avut loc și în spațiul românesc. În acele momente nu era foarte clar dacă expansiunea țaristă nu presupunea înglobarea ambelor țări românești în uriașul imperiul de la Răsărit și nu așa cum s-a întâmplat de fapt, doar anexarea ținutului dintre Nistru și Prut (Basarabia). În plus, rușii știau foarte bine că vor reveni în aceste zone, de aceea aveau nevoie de o cartografiere detaliată a cât mai multor localități importante atât din Țara Românească cât și, mai ales, din Moldova. Planul se află în Arhiva Militar-Istorică de Stat a Rusiei din Moscova, pierdut undeva într-un fond vărsat acolo de Departamentul Inginerilor din epoca țaristă, alături de alte schițe și planuri făcute de topografii ruși în cursul războaielor cu turcii din spațiul românesc. În Plan apar râurile Prahova, Doftana și Telega (Mislea), dealurile dintre ele, târgul Câmpina, cu 3 biserici. Planul țarist confirmă existența a trei biserici în Câmpina la 1775 (și 1815 - catagrafia lui Caragea, confirmată acum). În fapt, se confirmă documentar încă o biserică veche (primele două se cunoșteau, au fost pe locul celor de la Lac și de la Brazi).

Codruţ Constantinescu şi Mădălin Focşa
Codruț Constantinescu, invitatul Centrului de Informare și Promovare Turistică, a lăudat consecvența de care dă dovadă Mădălin Focşa în munca sa de cercetare și de descoperire a unor informații inedite despre istoria orașului Câmpina și, de asemenea, a considerat că Mădălin Focşa este cam singură șansă pe care o are istoriografia locală în vederea realizării fie a unei noi istorii locale (care să reunească toate informațiile descoperite de toți istoricii interesați de acest subiect, până acum), fie a unei noi monografii, în ciuda amplorii acestui demers. Să nu uităm că istoria Câmpinei este destul de săracă în acest domeniu (spre deosebire de cea a Ploieștiului), existând până în momentul de față doar două monografii, destul de puțin, chiar dacă istoria orală a căpătat un avant impresionant datorită cărților scrise de prof. Alin Ciupală.
La sfârșitul dezbaterii s-au mai amintit și restanțele pe care administrația locală le are în ceea ce privește prezervarea și punerea în valoare a patrimoniului local, de la Capela Hernia, până la mult așteptatul muzeu al orașului (care nu pare a fi mai degrabă un proiect utopic, în ciuda faptului că orașul Sinaia a reușit să-l transforme într-o minunată realitate) sau punerea în valoare a beciurilor Vămii Câmpina, excavate, dar uitate. Demnă de remarcat a fost şi prezența numeroasă a publicului câmpinean dornic să afle cât mai multe informații despre istoria veche a Câmpinei.

„Câmpina încă nu are o lucrare monografică de școală gustiană"

Special pentru cei dintre dumneavoastră care n-au ascultat pe viu prezentarea subsemnatului susținută la Casa de Cultură, de Ziua Câmpinei (8 ianuarie), reproduc aici – adaptat pentru ziar – mesajul meu rostit miercuri. Cu aceste cuvinte de mai jos, însoțite de proiecția câtorva imagini pe ecranul de pe scena din sala mare a Casei de Cultură, s-a lansat ediția anastatică a celebrei cărți interbelice despre Câmpina a istoricului Stoica Teodorescu. Alături de ea, și mica broșură cu un studiu al meu despre carte și locul ei în istoriografie, dedicat cititorilor de azi ai „monografiei”. Pentru că mai mulți spectatori au apreciat mult ceea ce au auzit și văzut, consider că merită să rămână și scris, ajungând astfel și sub ochii cititorilor „Oglindei”.

Stimați oaspeți / dragi câmpineni,
Sunt deosebit de onorat să vă pot prezenta o apariție mult-așteptată, care de fapt este o multiplicare facsimilată a celei mai valoroase istorii a Câmpinei scrise vreodată (totodată și prima): „Monografia orașului Câmpina. Istoric și documente, cu mai multe planșe și 3 hărți, de Stoica Theodorescu, profesor la Liceul din Câmpina” – Tipografia „Gutenberg”- Câmpina, 1924. Mai întâi mă simt dator să vă explic pe scurt de ce eu sunt cel ce vă vorbește astăzi.
Fiind 8 ianuarie (data atestării documentare, acum 517 ani), invariabil azi trebuie să vorbim de istorie, și mai ales de istoria locală. Autorul cărții de față era licențiat în istorie și geografie, care sunt și pasiunile mele. Eu am doar licența în geografie, însă, așa cum știți unii dintre dumneavoastră, m-am dedicat în ultimii ani, din pasiune, cercetării istoriei locale, mai ales prin arhive și biblioteci din țară și chiar din străinătate. Așa am ajuns să mă aplec cu mare atenție asupra lucrării profesorului Stoica Teodorescu (1887-1973), pentru că este piatra din capul unghiului pentru oricine studiază istoria locală. Special pentru ca cititorii din ziua de azi ai cărții s-o înțeleagă, am scris un mic studiu care o pune în context național și o analizează, așa cum se vede la un veac de la scrierea ei; îl regăsiți împreună cu cartea, sub forma unei broșuri separate ce ține loc de postfață, inserată la final, înainte de supracopertă.
Cartea a fost multiplicată acum prin facsimilare, din dorința unei reparații istorice, pentru că originalul ei, apărut în anul 1924, a ajuns azi foarte rar. Aici nu trebuie sa uităm crima culturală comisă de comuniști, care au distrus sau risipit și la Câmpina (ca în toată țara) cărțile din biblioteci, încât azi biblioteca ce poartă numele savantului Istrati n-are nicio legătură fizică cu el - adică nu posedă - în afara unui exemplar original deteriorat din cartea de față - nici măcar o singură publicație dintre cele peste 6.000 care existau în biblioteca locală între războaie, cărți ce aveau ca nucleu donația Istrati din 1906.
Inițiativa acestei reparații istorice a aparținut jurnalistului Florin Frățilă și comisiei de cultură din Consiliul Local Câmpina pe care a condus-o, atât cartea cât și broșura-postfață fiind finanțate din bugetul local, prin programul „Câmpina – patrimoniu cultural”. Așadar ele se distribuie gratuit, iar câteva exemplare vor fi mereu disponibile spre împrumut, pentru orice câmpinean, la Biblioteca Municipală și la alte biblioteci din oraș sau județ.
E momentul să-l evocăm puțin pe autor, care a fost o mare personalitate a intelectualității prahovene interbelice. Chiar si azi încă ne uimește munca sa neobosită în valorificarea documentelor istorice – și am să vă dau un singur exemplu: după știința mea, Câmpina și Ploieștii sunt, numai datorită lui, singurele orașe din Vechiul Regat care au transcrise în grafie latină toate actele de stare civilă din vremea renașterii naționale (de la generalul Kiseleff la Carol I) – câteva zeci de mii de acte cu caractere chirilice, adevărată comoară pentru amatorii de genealogie. Practic, oricine e câmpinean de mai multe generații își poate singur căuta strămoșii la Arhivele Naționale Prahova, unde îl așteaptă aceste acte vechi (botezurile, cununiile și înmormântările făcute de preoți), accesibile oricui datorită paleografului Stoica Teodorescu.
Publicăm aici [pe 8 ianuarie le-am proiectat pe ecran] și câteva fotografii inedite, din tinerețe, cu Stoica Teodorescu, două dintre ele în premieră, pentru care țin să mulțumesc public doamnei Andreea Teodorescu - nepoata istoricului de la fiul cel mic, născut la Câmpina în 1920. În cea mai veche dintre imagini (A), autorul apare ca tânăr sublocotenent în preajma campaniei din Bulgaria (1913), alături de tatăl sau, preot venerabil într-un sat de pe valea Teleajenului. Apoi, un alt moment inedit surprins (B) este din perioada celor doi ani de prizonierat în Germania, în Războiul de Întregire, unde îl vedem pe ofițer fără uniformă, lucrând la bucătăria lagărului de la Crefeld (undeva pe Rin). Apoi avem un portret (C) din anii când era profesor la Câmpina și lucra la istoria orașului (chiar astă-toamnă, odată cu centenarul liceului, s-a împlinitși un veac de când Stoica Teodorescu a venit la noi în oraș). În fine, în ultima ipostază (D) îl vedem după apariția cărții, dar înainte de transferul la Ploiești (unde avea să ajungă cel mai vrednic director al celui mai prestigios liceu al județului), cu soția și cei doi copii, alături de familia lui Ștefan Popescu, directorul liceului de băieți din Câmpina, în curtea căruia au locuit amândoi acești mari profesori.


Despre locul lui Stoica Teodorescu în istoriografia locală și națională puteți citi detaliat în broșură, eu punctez aici câteva idei care merită reținute. Mai întâi, trebuie să vă împărtășesc una dintre concluziile acestor ani de cercetare, și anume faptul că istoriografia locală a avut o mare neșansă prin lipsa unui om cu preocupările profesorului Teodorescu în vremea dinaintea venirii lui, adică în acel „Belle Epoque” atât de efervescent și cosmopolit pentru Câmpina. Totuși, un cărturar de calibru național i-a fost precursor aici: marele apostol al învățământuluicâmpinean, institutorul Anastasie Scripcă, multiplu medaliat si decorat de rege, primul care scrisese un istoric legat de Câmpina (pentru Școala de Băieți - lucrare premiată la Expoziția Națională din 1906, dar din nefericire pierdută de mult).
Așa se face că orașul nostru a cam rămas în urmă cu cercetarea istoriei locale încă din perioada antebelică, pentru că în acea epocă - ce oferea condițiile unei lucrări de pionierat asupra istoriei locale chiar mai ample și mai amănunțite decât cea de față - s-a ratat o mare șansă. Această carte a venit abia în perioada interbelică, după ce între timp se pierduseră surse istorice și documentare esențiale. Mai mult, defazarea este și mai vizibilă când ne gândim că în acei ani deja apărea celebra școală a lui Dimitrie Gusti, realizatoarea adevăratelor monografii – cele care tratau întregul palier socio-economic al unei comunități, nu doar istoria și geografia ei, fiind scrise, unele, chiar de colective întregi de autori. Unde mai punem că nici după Stoica Teodorescu handicapul urbei n-a mai fost recuperat, din moment ce nici azi, după încă un secol, Câmpina încă nu are o lucrare monografică de școală gustiană. E adevărat, de atunci încoace cam la fiecare trei decenii apare câte o nouă strădanie intelectuală de cercetare a istoriei locale: în anii ’50 au fost câteva învățătoare (mai ales surorile Pârvulescu/ Alanchi, cu o actualizare a istoriei Câmpinei distrusă de cenzură din păcate), apoi în anii ’80 am avut eforturile inginerului Cratochvil (ce au avut mai mult succes concret, găsind o repetată concretizare după „revoluție”). După alte trei decenii s-au făcut noi cercetări de istorie locală mai recent, însă rezultatele concrete vin acum mai greu și nu dintr-odată, ci treptat; mai ales că și neșanse biografice au zădărnicit colaborări promițătoare (și aici am în minte dispariția prematură dintre noi a avocatului Ion T. Șovăială, cel mai serios cercetător al bibliotecilor). În schimb, Câmpina a excelat în ultimele 3 decenii în domeniul istoriei orale – și aici avem multe exemple care salvează pentru posteritate memoria locală (cel mai amplu fiind dat de perseverența tenace a profesorului muzeograf Daniel Alin Ciupală). Merită menționate și cercetările de istorie locală (mai ales a petrolului, sau despre evoluția orașului) ale profesorului Nicolae Geantă, care a lăsat lumii științifice studii utile.


În opinia mea, principalul merit al cărții profesorului Teodorescu este faptul ca argumentează pertinent ce anume dă identitate Câmpinei, identificând două elemente care au individualizat-o: VAMA și PETROLUL. El a arătat că vama și comerțul ei au adus Câmpina la nivel urban, pentru ca „aurul negru” s-o dezvolte în ceea ce este azi (ridicând-o inițial chiar la prestigiu mondial). Din păcate, concluzia lui n-a fost transpusă decât pe jumătate în stema interbelică a orașului, ce avea doar o sondă în erupție (ca și cum Câmpina petrolului ar fi apărut brusc, din neant). Iar când s-a pus problema întregirii stemei după ’89, vama a fost iarăși ignorată, deși ea era cealaltă față a identității formatoare a localității.
A doua mare realizare, pentru care această carte va rămâne veșnic o bornă de hotar, este publicarea corpusului de documente (inedite pe atunci, și majoritatea ulterior dispărute, după risipirea obiectelor de la conacul Voila al familiei Blome – ceea ce dă cărții un rol de document, de patrimoniu național). Cât privește interpretarea acestor documente, autorul a fost magistral în multe dintre demonstrațiile sale, care stau în picioare până azi. Totuși, încă mai este loc de noi interpretări și analizări – căci limbajul și topica din actele vechi, deseori greoaie pentru mintea noastră, își dezvăluie cu zgârcenie secretele numai după îndelungă zăbovire, după mult exercițiu și documentare. Mi s-a întâmplat de câteva ori în ultimii ani să tot descopăr noi indicii, la a nu-știu-câta lectură.
Așadar, vă invit la o parcurgere atentă a anexelor documentare, dar și a interpretărilor construite cu coerență de un mare pedagog de școală haretiană, vrednic discipol al lui Iorga sau Simion Mehedinți. Lectura acestei cărți poate ajunge ea însăși o invitație pentru fiecare dintre dumneavoastră, mai mult sau mai puțin pasionat de Câmpina sau de istorie, la continuarea explorărilor în diverse direcții, căci există încă în istoriografia locală un vast teren virgin. Și aceasta vă spune cu mâna pe inimă cineva care s-a convins, pe măsură ce făcea descoperiri, de imensitatea de informație necunoscută despre istoria Câmpinei, ce vă așteaptă cuminte (îndeosebi prin arhive, dar și mai la îndemână, prin casele multora, pe la diverse instituții și mai ales în memoria vechilor câmpineni, ce merită salvată pentru posteritate). Dacă fiece pensionar născut aici și-ar învinge temerile și ar scrie pe hârtie câteva amintiri despre locurile și persoanele cunoscute, am deveni dintr-odată atât de bogați !
În încheiere, vă doresc un an nou cât mai rodnic tuturor, an în care Câmpina să se schimbe mult în bine, iar noi locuitorii ei să conștientizăm mai serios valorile transmise de memoria acestui loc, de oamenii săi din trecut și de patrimoniul rămas de pe urma lor. La mulți ani, Câmpina!

Mădălin FOCŞA

ISTORIA FOTBALULUI CÂMPINEAN (IX). Anii 2000: Unde se duc echipele când mor?

Trecerea în noul mileniu n-a fost de bun augur pentru fotbalul câmpinean. De fapt, trecerea n-a fost bună pentru întreg fotbalul românesc, care a avut de întâmpinat o „molimă” de proporții, care a ucis aproape toate cluburile de tradiție. Câmpina n-a făcut excepție, dar să păstrăm cronologia faptelor.
La întretăierea mileniilor, Ștefan Chițu a căutat o soluție să mai poată țină echipa Poiana Câmpina și a transformat-o în „satelitul” celor de la Dinamo. Echipa chiar așa se numea, Dinamo Poiana Câmpina. „Vasalitatea” față de Dinamo a durat până în ianuarie 2004. Trei sezoane și jumătate, Poiana a fost „satelit”. A fost perioada în care la Poiana s-au perindat antrenorii veniți pe filiera Dinamo – Cornel Țălnar, Marin Dragnea, Emil Ursu -, iar în echipă și-au găsit loc, din când în când, jucători precum Gabi Tamaș, Ionel Dănciulescu, Sabin Ilie, Mugur Bolohan, Angelo Alistar, Ștefan Preda, Florin Pârvu, Dorin Semeghin, Ciprian Marica (da, a jucat un meci la Brăila în tricoul Poianei!), Nicolae Mitea și atâția alții.



„Călcați” de Rocar!

Echipa a supraviețuit, avea antrenori, avea jucători, Ștefan Chițu mai scăpase de niște salarii. Totul trebuia meargă ca pe roate. Dar n-a fost chiar așa. Și chiar apartenența la „dinamoviadă” i-a fost fatală la finalul sezonului 2001 – 2002. Poiana începuse bine sezonul, dar a venit ziua unui meci cu Rocar, echipa lui Gigi Nețoiu, care era acționar la Dinamo. Rocar era la retrogradare și avea nevoie de puncte ca de aer la Câmpina. S-a întâmplat ceea ce toată lumea se aștepta să se întâmple, a câștigat Rocar. Cum puteau jucătorii de la Dinamo detașați pentru acel meci la Câmpina să-l supere pe acționarul care contribuia la salariile lor? Lui Ștefan Chițu i se pot, probabil, reproșa multe. Dar atunci, la acel meci cu Rocar, cum i-ar fi putut el „motiva” pe jucătorii de la Dinamo? Nici n-avea suficienți fotbaliști ca să-i înlocuiască pe cei trimiși de Dinamo. Chițu nici n-a venit la meci. A venit însă observatorul Vasile Mihu, care a notat ce a văzut, că a fost un noncombat jenant. Poiana a fost penalizată cu șase puncte, suficient cât să se ducă în C pentru prima oară după 8 sezoane. Și pentru ce? Rocar s-a retras oricum la finalul acelui tur de campionat! A fost un blat degeaba, pentru nimic.

Mitea, de la Poiana, la Ajax

În următorul sezon, 2002 – 2003, Poiana a promovat din Divizia C la braț cu Unirea Urziceni, echipă care își începea senzaționala ascensiune, spre titlul de campioană din ediția 2008 – 2009 și spre fabuloasa campanie din grupele Ligii Campionilor din ediția 2009 – 2010, în care a strâns 10 puncte, record pentru o formație românească. Poiana n-a ajuns atât de sus. 

Nicolae Mitea, în tricoul formaţiei Ajax Amsterdam
În schimb, Nicolae Mitea, jucător care a marcat câteva goluri pentru Poiana în ediția 2002 - 2003, a ajuns la finalul acelui sezon la Ajax Amsterdam. După ce s-a călit în vestiar alături de Ion Burchi și de Ion Gheorghe, Mitea ajungea coleg cu Bogdan Lobonț, Cristi Chivu, Wesley Sneijder, Rafael Van Der Vaart, Johnny Heitinga și atâtea alte stele.

Dinamo i-a trimis în C

Din vara anului 2003, Dinamo și-a făcut „satelit” oficial la București, iar la Câmpina n-a mai trimis ce nu avea loc la prima echipă, ci cine nu prindea lotul nici la Dinamo II! A fost o toamnă de coșmar. În condițiile în care abia reușeau să încropească o echipă, nici n-aveau cum să fie alte rezultate. După trei ani și jumătate, în ianuarie 2004, s-a renunțat la „vasalitatea” față de Dinamo. Dar o nouă retrogradare n-a putut fi evitată. A mai existat un moment controversat, „scandalul” Săcele, iar echipa a alunecat din nou în Divizia C.

Antrenați de un campion european

A urmat o nouă promovare, la finalul ediției 2004 – 2005, după o luptă strânsă, până spre finalul campionatului, cu Chimia Brazi, echipă antrenată de Florin Stăncioiu!
În acel sezon, 2004 – 2005, Poiana a fost antrenată, aproape tot campionatul, de Marin Radu II. Fostul atacant jucase 8 minute în finala Cupei Campionilor din 1986, Steaua – FC Barcelona, scor 2-0, cel mai mare succes din istoria fotbalului românesc. Cel poreclit „Șarpele” a fost singurul campion european care a avut o tangență cu fotbalul câmpinean.

În prim-plan, Marin Radu II alături de Ion Burchi (2005)

Era Nanu

În 2005, Ștefan Chițu a mai făcut un pariu neașteptat, cam cum făcuse în 1993, când i-a încredințat echipa lui Florin Stăncioiu. De data aceasta, l-a ales pe Ștefan Nanu, fost internațional român, care a fost antrenor – jucător la Poiana. Acel magnific joc cu Universitatea Craiova, scor 2-0, din toamna anului 2005, rămâne, probabil, ultimul mare succes al Poianei.


FCM Câmpina - Universitatea Craiova 2-0

După trei campionate intense în Divizia B, în vara anului 2008, a picat „bomba”. FCM Câmpina (așa s-a numit echipa în ultimii ani) s-a desființat!

Povestea frumoasă s-a încheiat după 73 de ani


Cu 73 de ani de istorie, dintre care 40 au fost petrecuți în Divizia B (n.a. – într-un clasament „all-time” al eșalonului secund, Poiana e între primele zece echipe!), 18 în Divizia C și câteva rezultate de excepție în Cupa României, Poiana și-a câștigat statutul de echipă-fanion a orașului. Greu mai poate „atenta” cineva la gloria trecută a Poianei. Cea mai frumoasă poveste a fotbalului câmpinean și-a scris sfârșitul atunci, în 2008. Unde se duc echipele când mor? Nimeni nu știe, dar sigur a rămas în inimile celor care au râs, au plâns, au suferit și s-au bucurat în atâtea duminici alături de draga „Poienița”.

Octavian COJOCARU
Anii ’90: Epoca Ştefan Chiţu

PICURĂTURI DE ARTĂ. Pictura barocă şi rococo prin prisma tehnicii

Ne amintim că arta modernă a început odată cu manierismul. Termenul este introdus de către istoricul de artă H. Wölfflin în lucrarea sa „Problema stilului în arta plastică”. Lucrurile nu mai sunt reprezentate așa cum sunt, ci cum le vede artistul. Frumusețea este relativizată.  Are loc trecerea de la frumusețea unică renascentistă, bazată pe știință, la multiplele frumuseți derivate din natură și viață în general ale manierismului. În artă a apărut o nouă componentă a imaginației care reflecta atât fantasticul, cât și grotescul sau apocalipticul. Giordano Bruno a fost unul din primii gânditori ce au prefigurat ideile moderne. El susținea infinitatea actului creativ, că nu există nici centru și nici limite.Totul este mișcare și dinamism. Pentru Bruno există tot atâtea forme de artă câți artiști există. A introdus ideea de originalitate a artistului. Arta nu are norme, nu se învață. Ea vine din inspirație. În sculptură ies în evidență operele lui Michelangelo. Lucrările sale au dinamism intensiv și se remarcă expresiile personajelor reprezentate. Pictura are un timbru mai capricios, extravagant, cu gust pentru forma sinuoasă și stilizată. Tot Michelangelo este remarcabil, alături de Bronzino, Correggio, Giorgione, Pontormo, Tiziano,Tintoretto, Veronese, El Greco.
Manierismul este considerat adesea un stil artificial în care complexitatea, distorsionarea și deformarea realității aduc subiectivitate și pierderea coerenței imaginii. Este o artă intelectuală și rafinată, se adresează elitelor, poate o artă stranie, dar cu certitudine este opusă armoniei clasice de culoare, linie și compoziție. În manierism culoarea vibrează, iar planurile de compoziție suportă multiplicări. Apar simboluri, culori ireale, figuri sinuoase și accentuate modificări ale proporțiilor. El Greco, cel mai mare pictor mistic exaltat, se remarcă prin personajele cu figuri extatice, stranii care anticipează expresionismul de mai târziu.
Arta barocă este și ea controversată în definire datorită tensiunii, exuberanței, teatralității, efectelor de elocvență susținute atât de biserica catolică, cât și de monarhiile europene ce se îndreptau spre un absolutism care avea nevoie, pentru a-și exprima puterea, de toată măreția posibilă. Opusă manierismului elevat, arta barocă este ușor de decodat. O caracterizeză dinamismul, chiar considerat dezechilibru compozițional, este vizibil  opusă artei imobile a Renașterii. Senzația de mișcare o conferă liniile diagonale de compoziție. În pictură se utilizează o singură sursă de lumină, precum și clarobscurul, ceea ce implică volum, perspectivă, adâncime, rezultând un stil dramatic și grandios în același timp. Tenebrismul lui Caravaggio se opune concepției umaniste de idealizare a corpului uman sau de susținere a frumuseții. Lumina, de un realism brutal, conduce spre naturalism, iar vibrația culorilor și armoniile sunt subtile. Velasquez, Rembrandt, Rubens, Vermeer reproduc realism, exuberanță, dar și profunditate psihologică și expresivitate în aceste jocuri dramatice al luminii. Misticismul spaniol și dinamica ascendentă a picturii religioase este exprimată în antiteză cu moderația, echilibrul, claritatea sau armonia clasică. În arhitectură, Roma papei Urban al VIII-lea, prin construcția piețelor monumentale, devine prima capitală europeană a cărei structură urbană reflectă prestigiul și rolul politic al celor ce o conduc. Ca substantiv, din portugheză, baroc semnifică o perlă cu formă lipsită de simetrie, iar ca adjectiv desemnează ceva realizat cu exces de zel și în mod fluid. Estetic, termenul baroc indică orice stil artistic opus clasicismului, concept introdus de Heinrich Wölflin în 1915. Orice stil artistic ar traversa trei faze: arhaică, clasică și barocă. Clasicismul este realist, dar poartă un concept al realității mai intelectual și idealizat. În schimb, naturalismul se bazează în stricta realitate naturală. Se observă, prin urmare, preponderența realistă, dar la care se adaugă o distorsionare a formelor cu efecte forțate și violente, cu tendințe spre dezechilibru și exagerare.
Arta rococo a apărut în secolul XVIII, în Paris, în timpul lui Ludovic al XV-lea, ca o reacție a aristocrației împotriva barocului aulic și solemn practicat în perioada lui Ludovic al XIV-lea. În pictură, liniile curbe, culorile deschise și asimetria joacă un rol important în compoziția operelor. Se admite unilateral faptul că, în cele mai bune momente ale sale, pictura rococo a atins nivele foarte înalte de excelență tehnică. Tușa este netedă și crează texturi ce dau compozițiilor aspectul de incompletare. Aceasta solicită spectatorului să completeze mental ceea ce îi fusese prezentat schematic. Nu primează linia și perspectiva scurtată crează un ambient mai închis, care privilegiază prim-planul. Culoarea rămâne aspectul central, iar cărțile tehnice ale epocii redau scheme cu combinații în zeci de gradații. Se evidențiaza Boucher, Fragonard, Tiepolo, Canaletto, dar și figura aparte și inclasificabilă a lui Francisco Goya. Ultimul amintit a evoluat de la timbrul rococo până la preromantism, cu o operă personală și expresivă de puternice tonuri intimiste. Totuși, cu toată valoarea sa ca artă autonomă, pictura rococo era concepută de multe ori drept parte integrantă a unui concept global de decorare a interioarelor. [1]
 

 Curentul rococo a supraviețuit pâna la Revoluția Franceză, când a fost considerat frivol, superficial, imoral și pur decorativ. Formele clasice au renăscut, prin urmare, la intrarea în secolul XIX. Revine frumusețea perfectă din Grecia antică și se generează un mit al perfecțiunii frumuseții clasice care încă mai condiționează percepția artei din ziua de azi. [2]
Arta rococo vine ca o continuare a barocului din punct de vedere al compoziției și al luminii în pictură, precum și al aerului grațios, al emfazei și al rafinamentului în arhitectură și sculptură. Acest termen, rococo, a avut timp îndelungat, până în a doua jumătate a secolului IX, un sens peiorativ. Își datorează numele combinației dintre termenul francez rocaille, care semnifică scoică, și cel italian de rococco, care indică provenianța barocă a stilului. Este o artă ludică, sofisticată, frivolă și decorativă. Ea este practic adaptată saloanelor aristocratice . Ornamentele curbate, încolăcite sunt utilizate cu obstinație și cu opulență. Imagistica este diafană, eterică, elegantă. Pictura pendulează între exaltarea religioasă și peisagism, trecând și prin portretistica lui Reynolds sau Gainsborough. Domină sensibilitatea lirică, cadrele bucolice, alegorice, melancolia. Se remarcă Boucher și Fragonard, cu un stil al serbărilor galante, într-o epocă dominată de erotism, delicatețe și hedonism. Femeile apar grațios reprezentate în scene idilice și mitologice. În Franța este o artă fundamental laică, fără influențe religioase, însă în alte țări s-a reușit adecvarea stilului și la construcțiile religioase. Evocă în culori vii ceea ce este plăcut, rafinat, exotic și senzual.
Wiliam Hogarth afirma în opera sa Analiza frumuseții”, din 1753, că ondulația în formă de „S” prezentă în rococo este baza frumuseții și a grației prezente în artă și în natură. Declinul rococoului se inițiază aşadar doar după treizeci de ani de la apariția sa ușor graduală, în jurul anului 1760, odată cu extinderea criticii despre superficialitate și decadență în artă, promovată de personaje influente precum Blondel sau Voltaire. În Franța este înlocuit definitiv în 1780, de către stilul neoclasic impulsionat de către Louis David.
În episodul următor vă aştept să continuăm călătoria noastră prin arta picturii, la o întâlnire  cu puternicul stil noclasic, care va readuce în prim-plan armonia între formă şi fond, echilibrul şi perfecțiunea formală. Pe curând!
                                                                               Profesor, inginer, istoric de artă Cosmin Popa
Note:
[1] Stephen Zagala, Aesthetics: a place Íve never seen, p. 34. (t.n.).
[2] Valeriano Bozal, Historia de las ideas esteticas y de las teorias artisticas contemporaneas, p.154. (t.n.).