25 august 2020

Un nou focar COVID-19 depistat în Câmpina: 31 de persoane confirmate pozitiv



În ultimele 24 de ore, în județul Prahova au fost depistate 53 noi cazuri de infectare, numărul total de infectări de la începutul pandemiei fiind de 3834, dintre care 907 sunt cazuri active, potrivit DSP Prahova. Numărul total al deceselor asociate COVID-19 în județul nostru a ajuns la 132. 


Direcția de Sănătate Publică Prahova a raportat un nou focar, identificat la un agent economic din Câmpina, acolo unde 31 de persoane dintre cele 83 angajate au fost confirmate cu noul coronavirus. Contacții direcți ai acestora au fost izolați, a fost dezinfectat locul de muncă, iar conducerea unității respective a dispus reorganizarea temporară a activității cu restrângerea ei. 
Conform DSP Prahova, în prezent, 11 focare sunt declarate active, cu un total de 230 persoane. 
Numărul total de locuri destinate îngrijirii pacienților cu COVID-19, în județ, este de 328, dintre care 297 sunt ocupate. 
Toate locurile ATI (20) de la Spitalul Județean de Urgență Ploiești și de la Spitalul Municipal Câmpina sunt ocupate.Unitatea mobilă de Terapie Intensivă este, momentan, indisponibilă din cauza unei defecțiuni tehnice.

În urma testelor efectuate la nivel național, în ultimele 24 de ore au fost înregistrate 1.060 cazuri noi de persoane infectate cu SARS – CoV - 2, acestea fiind cazuri care nu au mai avut anterior un test pozitiv. 
Până astăzi, 25 august, pe teritoriul României, au fost confirmate 80.390 cazuri de persoane infectate cu noul coronavirus, 35.816 de pacienți au fost declarați vindecați, 9.593 de pacienți asimptomatici au fost externați la 10 zile după depistare și 3.367 au decedat. 
În intervalul 24-25 august au fost înregistrate 58 de decese (32 bărbați și 26 femei), ale unor pacienți infectați cu noul coronavirus, internați în spitalele din Arad, Argeş, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Buzău, Călăraşi, Cluj, Caraş-Severin, Constanţa, Dâmboviţa, Hunedoara, Ialomiţa, Mehedinţi, Timiş, Sibiu, Prahova, Vaslui,Vâlcea, Ilfov şi Municipiul Bucureşti. 57 dintre decesele înregistrate sunt ale unor pacienți care au prezentat comorbidități, iau un pacient decedat nu a prezentat comorbidităţi. 

Povestea cizmarului care a încălțat toată Câmpina

Nicolae Badea sau nea Nicu, cum îl știu toți, are 68 de ani și practică o meserie aflată pe cale de dispariție. Cu o vechime de 50 de ani în câmpul muncii, ca cizmar, a creat de la A la Z peste 500 de perechi de pantofi, majoritatea bărbătești. Însă vremurile acelea au apus de mult… Încă mai vine la serviciu, zi de zi, în atelierul din Câmpina, dar nu se știe pentru cât timp.


Nea Nicu este printre puținii cizmari care au mai rămas la noi în oraș și singurul care are program zi de zi, de opt ore. În fiecare dimineață, la 8:30 deschide atelierul aflat vizavi de Parcul Regele Mihai, la etajul I, gata să primească primii clienți. Doar să vină! De la an la an s-au tot împuținat. La fel și cizmarii… „Nu mai sunt meseriași ca altădată. Când am ieșit la pensie, conducerea cooperativei m-a rugat să mai rămân că altfel închide unitatea. Am zis să mai servim lumea. Nu prea e de lucru, dar vin de plăcere“, explică el ușor mâhnit.
Sunt zile în care nea Nicu nu are nimic de lucru, dar nu-i place să stea degeaba - împletește curele din piele, mai crează o sanda pentru femei pe care s-o pună în vânzare sau o pereche de pantofi după gustul lui, pentru el însuși. 
De altfel, nea Nicu demontează cu succes mitul potrivit căruia cizmarul n-are cizme. El nu a mai cumpărat o pereche de pantofi din magazin de când a învățat meserie - nici el, și nici familia sa. Își aduce aminte cu drag de prima pereche de încălțăminte pe care și-a făcut-o special pentru el, ajutat de meșterul său, pe vremea când încă era ucenic. „Erau pantofi cu elastic în părți, cu liră. Ce mare m-am dat eu atunci! Cine mai avea așa ceva? Se purtau pantofi de lac cu toc conic, diferite modele. Cine avea în picioare? Eu și fratele meu. Se mai cumpăra din comerț ceva?“, spune el mândru că și-a încălțat toată familia. Bineînțeles, după aceea a croit o sumedenie de pantofi și pentru soția sa. „Nu purta oricine ce avea ea, ce culori, ce lacuri, unele sidefate…“, amintește el.

Cizmar dintr-o întâmplare

A fi cizmar este o artă și o știință, deopotrivă, pe care nea Nicu a învățat-o de la 14 ani cu conștiinciozitate. Nu a fost visul lui de copil să devină cizmar, dar așa i-a fost menit, mărturisește el cu nostalgie. „Soarta m-a dus la cizmărie pentru că am umblat prea mult desculț“, spune el scurt pe doi, zâmbind. „Sunt din Telega. Părinții mei nu aveau posibilități financiare și am zis că mă fac șofer, strungar. Mama voia să dau la liceu, dar eu m-am gândit la banii lui tata, că avea salariu de 800 de lei“, adaugă el. Apoi continuă: „Am vrut să dau la Mecanică Fină la Sinaia, la o școală profesională, dar m-a respins la vizita medicală. Au zis că sunt prea mic și nu ajung la strung. Am plecat de acolo plângând. Am zis să dau în toamnă la liceu, la Electrotehnică (n. r. Energetic în prezent), dar între timp un coleg intrase la cizmărie. M-a strigat toată ziua din deal ca să-mi zică să vin și eu“, povestește el.
 

Nu a fost atras de la început de meserie, considerând că cizmarii sunt niște cârpaci, dar când a aflat că poate făuri de la zero o pereche de încălțăminte și-a pus în cap că asta vrea să învețe. Nici mama și nici fratele lui mai mare, care era la profesională la Bușteni, nu au fost de acord, dar nea Nicu a fost încăpățânat. „Mama mi-a spus să nu fac prostia asta, dar n-a scăpat de mine. Am luat-o, am venit la Câmpina și m-am înscris la cooperativă ca ucenic în cizmărie“, punctează el. Meseriașul își amintește că pe vremea aceea, în 1967, sediul cooperativei era într-o clădire frumoasă care a fost dărâmată în comunism, pe locul unde acum se află cofetăria de pe centru, vizavi de Milia. „Era acolo un șef de cadre mititel care m-a întrebat dacă îmi place cizmăria. Am zis că nu, că am venit ca să fiu și eu pe aici. Și mi-a spus: Dacă îți place și înveți meseria, ai să vezi tu ce pantofi ai să porți. Am semnat contractul și pe 15 septembrie am început școala“, spune el. Timp de trei ani a fost ucenic, împreună cu alți cinci colegi, inclusiv vecinul din Telega. Fiecare a învățat meserie de la câte un meșter, însă nea Nicu este singurul din promoția sa care nu s-a lăsat de cizmărie. „Am picat pe mâna unui meseriaș foarte bun, Dragomir Gheorghe. Nu-l uit niciodată - era foarte bun meseriaș și foarte exigent. Am făcut o lună de teorie la Ploiești și apoi am venit în atelier la Câmpina, la cooperativă“, își amintește el. Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când practică cizmăria, având calificarea de tălpuitor, deși curios din fire, nea Nicu s-a specializat și în cea de rihtuitor (n.r. cel care face fețele de pantofi). „Trebuie să ai răbdare și un pic de imaginație ca să faci un pantof, o gheată, o geantă. Mulți zic că e simplu, dar e o meserie complicată și migăloasă“, punctează el.
Ca ucenic era plătit cu 500 de lei de cooperativă, având un contract pe 5 ani. Își amintește cu nostalgie cât de mare era organizația care, de la 3.000 de angajați, a ajuns ca acum să aibă mai puțin de 30. Aici lucrau diverși meseriași: croitori, frizeri, coafori, mecanici, ceasornicari, oameni care încărcau brichete și reparau umbrele. 

„Eu cu banii m-am jucat“

Cizmarului i-a plăcut să migălească, să creeze, să câștige bani frumoși. „Până să moară, mama mi-a spus: Nicule, când te-ai dus tu la cizmărie eu credeam că tu o să fii cel mai sărac. Dar eu cu banii m-am jucat! Am și muncit! E o meserie foarte bănoasă. Eu lucram la cooperativă și luam 2-3.000 de lei, dar mai lucram și pe acasă. N-aveam timp să mă plimb. Eram omul care lua 6-7.000 de lei pe lună“, subliniază meșterul. 
Ce a fost cel mai greu să învețe? Cizmele militare care se făceau după anumite protocoale. „Nu se lipeau, coseai la ele de colo până colo până te dureau degetele. Și meșterul îmi zicea să dau mai repede, să nu ies moale ca el. Și am ieșit mai iute“, amintește el bucuros și mândru totodată că a reușit să-și întreacă profesorul, lucrând și bine, și repede. „Eu cred că am încălțat Câmpina toată. Făceam 40-50 de perechi pe lună, pe când alții făceau 20. E vorba de viteză. Stăteam și peste program dacă era de lucru. Cei din atelier îmi ziceau Tractorașul. Când rămâneam în concediu lăsam rafturile pline. Când se goleau, ceilalți cizmari nu-și făceau griji - Las că vine Tractorașul și se umplu iar“, povestește el nostalgic. Nea Nicu nu stătea degeaba nici în timpul liber. Seara, când se ducea cu vaca la păscut, își lua de lucru cu el. „Aveam gentuța mea cu tipare, piele, cuțitul, ciocănelul și un geam. Vaca era legată cu sfoară lungă, aveam un scăunel de pescuit, o bucată de lemn și croiam. Făceam două perechi de fețe, acasă doar le coseam. A doua zi le luam la atelier și le tălpuiam“, detaliază el. 
La 26 de ani a fost făcut șef de unitate, dar după 6 luni a renunțat, văzând că are un salariu mai mic decât înainte, când făcea pantofi. La un moment dat, ba chiar a plecat de tot din cooperativă, cu gândul să lucreze ca particular. S-a angajat în Turnătorie ca să-și asigure și un salariu, dar după o singură zi a demisionat. „Știi ce praf era acolo? Mă băgase la curățătorie. Stăteam pe o roată de fier și-mi făceam un calcul și am zis: Prost mai sunt! Din luxul ăla de acolo de la mine să vin aici!“. Așa că s-a întors în cooperativă unde a continuat să croiască teancuri de încălțăminte.

O Dacie și două covoare

Chiar dacă a câștigat mulți bani și i-a pus la saltea ori la C.E.C., nea Nicu nu a ținut morțiș să facă avere. „Am luat o casă, am cununat, am botezat, am fost la mare, mi-am luat o motocicletă, am trăit foarte bine. N-am reușit să-mi iau mașină. Am avut banii strânși, dar a venit revoluția și au început să se devalorizeze. Până la urmă, prin ’95, cu 70.000 de lei am luat două covoare. Eu îi lăsam acolo, dar nevasta a zis să-i scoatem. Nu le-am folosit, le am și acum în sufragerie, după ușă. De câte ori le văd zic: Uite Dacia mea!“, povestește el râzând. 


Cizmarul care știe de toate

Văzându-i succesul, fratele lui a devenit gelos, de aceea nea Nicu a hotărât să plece de acasă. „Aveam 30 de ani când mi-am luat casă de 100.000 de lei în Urleta. Am luat o paragină, dar am renovat-o, am făcut-o cu etaj, am acum tot ce îmi trebuie. Am avut noroc și de o soție bună cu care m-am căsătorit la 24 de ani, apoi am făcut o fetiță“, spune el, bucuros că are o familie împlinită. Mai mult decât atât, cizmarul s-a dovedit a fi și un bun comerciant. A profitat de cei șase cireși din curte, astfel încât vară de vară umplea câte o căruță de fructe pe care le vindea. „În 10 ani mi-am scos suta de mii pe care am dat-o pe casă“, spune el râzând. Totuși, mărturisește că tot la Telega se simte mai bine. Meșterește si pe acolo, la casa părintească, mereu câte ceva: o vitrină, un recamier, o terasă din lemn. De altfel, nea Nicu nu este doar un cizmar, ci un meseriaș priceput la toate. „Pot să fiu și sudor, și tinichigiu, și tâmplar, și electrician. Am reparat chiar și ceasuri. Stau și migălesc. Îmi place, dar fac pentru mine, nu pentru alții“, explică el. De mic copil, la orele de lucru manual, meșterea în lemn trotinete, sănii, lucra și la traforaj. „Tatăl meu a fost un om foarte dichisit și meseriaș. Ce vedeam la tata, făceam și eu. A avut patru clase, dar știa toate meseriile. Nu bătea tablă pe casă și nu suda, dar în rest făcea o ușă, o fereastră, o casă. Mama mea a fost casnică, dar era dichisită la cusut, făcea tot felul de carpete“, spune el cu mândrie. 
Cizmarul nu s-a lăsat de meserie nici măcar în armată unde, printre altele, era însărcinat cu repararea bocancilor. Și pentru că nu făcea față, comandantul îi trimitea câte doi soldați pe care să-i învețe și să-l ajute. Când s-a întors în cooperativă a devenit meșter pentru alți ucenici dornici să afle tainele meseriei. În toți acești ani, din mâinile lui au ieșit cel puțin 20 de cizmari. Din păcate, după Revoluție au venit tot mai puțini tineri în atelierul cooperativei. Nu mai erau atrași de meserie poate și pentru că nu mai erau remunerați. „În ’90 eram vreo 20 de cizmari în cooperativă. Câțiva ani a mai mers, apoi unii au ieșit la pensie, alții au plecat în alte domenii. Nici ucenicii nu mai erau așa mulți. Nu stăteau toți. Nu mai erau fonduri nici pentru noi care am început să fim plătiți prost. Au fost hoții mari!“, spune el acum mâhnit. Mai mult decât atât, nu s-au împuținat doar cizmarii, ci și clienții. „Au venit cu marfă din afară, second-hand-urile ne-au luat pâinea și nouă, și croitorilor, la toți!“, mai explică el.
La 1 ianuarie 2021 îi expiră contractul la cooperativă, iar nea Nicu nu știe dacă mai vrea să-l prelungească. „M-am plictisit plecând acasă, de 50 de ani, în fiecare zi. Am 68 de ani, cât o să mai trăiesc? Sunt blestemat să muncesc până mor?“, argumentează el. Însă cel mai tare este mâhnit că nu mai lucrează ca odinioară. „Am clienți pe jumătate. Vin pentru reparații - o cataramă, un flec, o pingea. Nu-mi cere nimeni pantofi pe comandă“, adaugă meșterul. O pereche de pantofi e gata în 12 ore și nea Nicu nu o vinde scump: 150-200 de lei. Cu toate acestea, nu e cerere. Nu reușește să vândă nici curelele din piele, atent împletite manual, chiar dacă nu costă mai mult de 20, 30 de lei. În pandemie, cât timp a stat acasă, a împletit mai bine de 80 de curele pe care acum nu știe dacă le va vinde. Însă nu pentru bani face ceea ce face. Chiar și acum, după 50 de ani, este entuziasmat să croiască încălțăminte de la zero. „Știi ce aș vrea să-mi fac, dacă aș găsi materiale? O pereche de pantofi cusuți, împletit, cum se purta odată, cum am învățat eu meserie. Pe atunci nu era prenadez, abia în ’70 s-a introdus“, spune el cu o sclipire în ochi. Chiar și pensionar, nea Nicu nu se lasă de meserie. Meșterul mai croiește pantofi pe comandă pentru familia sa și pentru cei 5-6 clienți de suflet pe care-i are și pe care nu i-a refuzat niciodată. Dar totuși rămâne un regret: „Meseria asta dispare. Cine să învețe? Ce să învețe? Și cine să-i învețe cizmărie?“. 
R.A.I.

Editorial. PE ASCUNS

Astăzi scriu despre altceva decît despre politică. Oarecum. Despre învățămînt, că tot se discută atît despre cum va începe școala. Dar vreau să vă atrag atenția că, sub amenințarea și sub pretextul bolii globale, se introduc în școala noastră „reforme” care o vor distruge și mai mult decît pînă acum. Unele pe care activiștii de la ISE (Institutul de științe ale educației, căruia i s-a schimbat numele la începutul acestui an în Centrul Național de Evaluare și Politici în Educație/ Ce ne plac numirile pompos găunoase!) nu le-au putut introduce după 2015, căci li s-a opus o oarecare rezistență. 
Toată lumea se plînge de nivelul scăzut al școlii românești, că se învață din ce în ce mai puțin. Că se obțin rezultate proaste la testele PISA. Și se caută explicații. Ce nu se observă este că tocmai asta se urmărește prin neîncetatele reforme care se bat cap în cap și rotația amețitoare a miniștrilor de profil. Scurt spus, școala ar trebui să contribuie la scăderea nivelului de prostie, incultură (nu sînt același lucru) și mîrlănie din societate. Este un obiectiv pe care nu-l veți găsi nici măcar sugerat sub noianul de vorbe de plastic rugos al documentelor de specialitate. Toate pedagogiile care ni se vînd ca ultimul răcnet de „modernizare”, fantasma penibilului „model finlandez” după care pică-n limbă toți formatorii noștri de opinie, tot acest învățămînt cu tot mai multă joacă și bună dispoziție și tot mai puțină muncă, mai puține note, fără ierarhii și fără „stres”, obsedat „să se scoată” (în comunism aveam expresia „ce s-a băgat”) din programe, tocmai asta urmărește: masificarea, omul care nu știe decît să „negocieze” (inclusiv notele), consumatorul compulsiv. 


Acum, la adăpostul nopții pandemice, se continuă dez-umanizarea (înțeleg prin asta distrugerea componentei umaniste a școlii medii și a liceului) învățămîntului. Prin dezarticularea disciplinelor esențiale: literatura, gramatica, istoria, geografia, filozofia. Prin eliminarea din studiul limbilor străine a aspectului cultural (ce știu despre istoria Franței sau a literaturii franceze bacalaureații noștri care dau proba de franceză? Idem engleză). S-a construit cu răbdare în ultimele decenii imaginea profesorului ca dăunător, ca principală cauză a eșecului catastrofal al școlii românești. Părinții îi urăsc pe profesori. Elevii îi disprețuiesc, în consecință. Oficialii îi ignoră. Și, după o lege ineluctabilă, realitatea a început să semene cu imaginea. De fapt, conservator și rob al „învățămîntului tradițional”, acest tip de profesor dădea valoarea școlii noastre. Specialiștii care ne bat la cap că la orele de română trebuie să-i învățam pe copii cum se scrie un CV sau o scrisoare de intenție, nu „expirații” Creangă ori Sadoveanu, nu pot explica de ce elevii învățămîntului tradițional, cei care erau în stare să facă „analize literare” și „paralele” de 5-10 pagini, care știau să facă analize gramaticale de fraze complicate, știau foarte bine și să scrie cereri și orice alt tip de text. Comunicau de minune. Acum se scoate latina, și, de facto, religia (prin eliminarea notării, aici ar trebui o discuție separată), matematica a fost amputată prin afilierea ei cu informatica, în locul alianței naturale cu fizica ș.a.m.d. Consecința: să învățăm cît mai puțin, pentru că foarte puține ne trebuie în realitate. 
Realitatea este că, oscilînd ca măgarul lui Buridan, între a pregăti tinerii pentru traseul învățămîntului superior sau pentru „meserie”, incapabilă să facă o secvențiere și o opțiune rațională, școala noastră sucombă în sub-mediocritate și analfabetism programatic. Cultura generală, armătura pe care se construiește o personalitate umană armonioasă, este total eliminată din proiecțiile de om post-uman cu care ne ucide viitorul ministerul. Problema pandemiei nu sînt tabletele. Ci modelul uman pe care vrem să-l formăm în școală. Am eliminat din școală valorile identitare, naționale, însăși Academia s-a arătat rezervată față de noile programe, subliniind pe bună dreptate că educația online este doar un paliativ, o componentă care nu poate înlătura învățămîntul tradițional, prezența umană. Iar reducerea numărului de ore, făcută tot așa, noaptea ca hoții, este o lovitură fatală. Dacă intrăm, cum se spune pompos, într-o societate a cunoașterii, dacă vrem, cum spune dl. Președinte, fără să facă ceva vizibil în acest sens, o Românie educată, trebuie să ne străduim ca elevii noștri să învețe cît mai mult, nu cît mai puțin. Să-și însușească tradiția cunoașterii. Să ne construim rapid o elită autentică. În domeniul meu de exemplu, al literaturii române, aș începe prin a crește programa de bac (acolo e nexul, nu în manuale) de la 17 autori cu un text la cel puțin 70 din toate epocile istorice ale literaturii. Nu explic aici de ce, am vrut doar să vă sperii. De aici poate începe transformarea învățămîntului prin revenire la normal. 
Imitația maimuțărită a distrus scoală românească. Experimentele importate otova au tăiat rădăcinile. Avem curajul să spunem că hamburgerul sau băuturile carbogazoase pline de zahăr sînt dăunătoare. Puțini au curajul să spună că similarul în școală ar fi „didactica prin descoperire și creativitate” sau programul Bologna. Profund dăunătoare și „bune pentru Orient”. Occidentul și-a păstrat suficiente școli, la toate nivelurile, multe particulare sau sub egida Bisericii Catolice, în care se face școală serioasă, după metodele tradiționale, în care-și pregătesc elitele. Restul? Restul sîntem noi. Vă recomand să citiți cartea recent apărută a lui Mircea Platon, Deșcolarizarea României, o analiză de 600 de pagini a distrugerii școlii românești, care mi-a dat ideea acestor fugare însemnări.
Christian CRĂCIUN

Costel Filip, un candidat independent pentru Consiliul Local Câmpina

Ziua de 18 august a fost una importantă pentru Costel Filip, un câmpinean în vârstă de 44 de ani care și-a depus candidatura ca independent pentru Consiliul Local al Municipiului Câmpina.
Costel Filip este născut în anul 1976 la Câmpina, este căsătorit și are un copil. A absolvit în anul 2000 cursurile Facultății Valahia din Târgoviște, specializarea Finanţe, Bănci şi Asigurări, iar între anii 2005 – 2007 a urmat și cursurile unui program de masterat. 


„Îmi doresc să se facă ceva mai mult pentru acest oraș binecuvântat în care trăim, să văd că se iau măsurile necesare și corecte pentru a readuce Câmpina la gloria de altădată. Observ de ani de zile un dezinteres total la nivelul administrației publice locale, inclusiv în Consiliul Local. Sunt atâtea lucruri de realizat, de la infrastructură, canalizare și până la luarea unor măsuri pentru stimularea creșterii economice și crearea de locuri de muncă” – explică Costel Filip.
Întrebat ce îl recomandă pentru funcția de consilier local, Costel Filip spune că se bazează pe o experiență îndelungată ca antreprenor: „Sunt administratorul unei societăți pe care am creat-o de la zero, care are contracte numai cu multinaționale, cu firme din domeniul petrolului și nu am avut niciodată contracte încheiate cu statul. Eu am adus în Câmpina agenţia BCR- BCR Asigurări. După fuziunea cu Omniasig, am devenit directorul filialei locale. Am dobândit în decursul anilor suficientă experiență în acest sector de activitate, al business-ului și al asigurărilor bancare. Am posibilitatea și priceperea de a atrage investitori care sunt dispuși să mă susțină în efortul de a dezvolta acest oraș”. 
Costel Filip nu a mai făcut politică până acum, dar este încrezător în șansele sale de reușită și se bazează pe votul câmpinenilor care își doresc un candidat independent ce promite transparență în relația cu cetățeanul, eficiență în activitatea depusă și toleranță zero în ceea ce privește acțiuni ale funcționarilor publici care ar fi în detrimentul comunității locale. „Îmi doresc să fiu vocea câmpinenilor în Consiliul Local” - mai spune acesta. (Roxana TUDOSE)

(Câmpina - Agenda electorală 2020)

La 113 de ani de la moarte: HASDEU - NEMURITORUL

Moto: „A murit la 25 august 1907, într-o căsuță de lângă castelul-templu”. (Jenica Tabacu)

Magul de la Câmpina a rămas, prin amploarea vieții și operei lui enciclopedice, în memoria tratatelor, a dicționarelor și, urmare acaparării fără margini a sistemelor electronice, în planetara memorie virtuală. Re-amintirea lui rămâne un prilej totdeauna binevenit pentru a nu fi uitat niciodată de poporul în mijlocul căruia a atins, prin existență și operă, înălțimi carpatine. Cu atât mai asiduu cu cât Istoria României și Limba și Literatura Română sunt cu vădită și criminală premeditare eliminate din cultura generală a promoțiilor de elevi gimnaziști și liceeni, după 1990 încoace. Adepții negării trecutului nostru vor să șteargă România de pe harta lumii!!!

B.P. Hasdeu pe patul de moarte
(Sursa: www.dacoromanica.ro)


Efigie britanică

Paginile 135-136 ale volumului 7 al ENCICLOPEDIEI UNIVERSALE BRITANICE dedică o coloană de carte, astfel: „Hasdeu, Bogdan Petriceicu (26.02.1838, Cristinești, Hotin Basarabia, Imperiul Rus – 25.08.1907, Câmpina România). Filolog, istoric, folclorist,, publicist și scriitor român. Director general al Arhivelor Statului (1876-1900), profesor universitar la București, membru al Academiei Române și al Societății de Lingvistică din Paris. Spirit polemic, neliniștit, adversar al monarhiei și al junimismului, și-a pus amprenta asupra vieții culturale a epocii ca editor și redactor al mai multor publicații (Lumina, 1862, Aghiuță, 1863, Arhiva istorică, 1864-1965, 1867, Satyrul, 1966, Traian, 1859-1870, Columna lui Traian, 1870-1877, 1882-1883, Revista Nouă, 1887-1895). Ca unul dintre fondatorii filologiei românești moderne, a editat, în spirit critic și cu ample comentarii, numeroase texte românești vechi, în special în cele trei volume ale seriei Cuvente den bătrâni, vol. 1, Limba vorbită între 1500-1600, (1878), vol. 2, Cărțile poporane ale românilor (1879), vol. 3, Conspectul științelor filologice. Lingvistică în genere (1881)”. Restrângem spațiul, punctând: „Elementele turcești în limba română/ Sur les elements turcs dans la langue roumaine, 1866), Principii de filologie comparativă ario-europea (sic!) 1875, Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice. I, Ghiuj, II, Ghiob (1876). Cum s-au introdus slavismele în limba română (1876). Din istoria limbei române (1883)”. Scrieri: „Ioan Vodă cel Cumplit (1865), Istoria critică a românilor (I-II, 1863-1865), Etymologicum Magnum Romaniae, doar 4 volume publicate (1887-1898), cuvinte de la a și b până la bărbat, drama în versuri Răzvan și Vidra (1867), poeme de inspirație istorică și proză realistă (Duducă Mămuca, Ursita, Trei zile și trei nopți din viața unui student, Oda la boieri, Poesie, Trei crai de la răsărit (1864-1879)”.

Comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Hasdeu
(Sursa: „Realitatea ilustrată“, 9 octombrie 1927)


Efigie Gheri Togan

În vara anului 2012, profesorul și scriitorul Gherasim Rusu Togan lansa la „Geo Bogza” și la Biblioteca „Istrati” capodopera sa, cu evidente calități istoriografice,  HASDEU ȘI IORGA – CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALE, o carte de 320 de pagini, prima lor jumătate fiind dedicată Magului de la Câmpina. 

Pe scara valorică a „reprezentării mitologice prin ezoterism, magie și mit”, neîntrecutul Domn Gheri Togan așterne pe hârtie slovele despre Hasdeu, precum s-ar adresa sălii de regulă pline, când – de sute de ori, în aproape jumătate de veac – l-am văzut și auzit vorbind… „Marcat de efigia acestor înaintași (amintiți anterior, în text, de ilustrul autor: Milescu, Cantemir, Leibniz, corifeii Școlii Ardelene –n. red.), grupul veacului respectiv îl situează pe Hasdeu, alături de Eminescu și Maiorescu, drept „primul european desăvârșit al nostru”, ce s-a impus atât ca lingvist, filolog dar și prin cercetare istorică și comparatistă a creației populare, cu străduința racordării valorilor noastre la circuitul de bunuri spirituale universale. Înarmat cu o concepție enciclopedică de muncă, de studiu riguros și răbdare, de stăpânire a ansamblurilor exhaustive, personalitatea lui B. P. Hasdeu era explicabil ca, odată cu opera, să deschidă o direcție nouă în epocă, o adevărată școală care va promova generații de spirite purtătoare de siglă hasdeiană. Deschiderea la influența maestrului este simțită pregnant, căci Hasdeu a fost în epocă în primul rând o conștiință cu ușile deschise către conceptele și valorile universale, capabil să emită teorii, să le susțină dar, în aceeași măsură să anuleze pe cele mai puțin concludente, fără să simtă povara minoratului, dimpotrivă, el propunând, ca altă dată Heliade, cu aceeași îndrăzneală, proiecția culturii noastre în universalitate”.

Efigie Jenica Tabacu

Unică și asiduă cercetătoare a vieții și operei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a vieții și operei Juliei Hasdeu, a familiei Hasdeu și istoriei Castelului „Julia Hasdeu”, Jenica Tabacu este păstrată între coperțile cărților pe care le-a scris cu o nebănuită pasiune și despre care, la toate „Zilele Juliilor” și în alte zile Hasdeu de peste an, eminenta hasdeologă, scriitoare și oratoare cu vocație, care a dat și lăsat strălucirea propriei culturi, Castelului de pe Câmpinița, a gândit, a vorbit și a scris inimitabil. Vastitatea hasdeologiei sale am re-descoperit-o în textul care deschidea volumul semnat de dânsa acum 23 de ani – exact când marca Centenarul morții Savantului – sub titulatura AMURGUL DEMIURGULUI și îngrijita editare a Tipografiei „Fedprint”. 

Enciclopedică, opera zidită de Jenica Tabacu, de-a lungul a 20 de ani de cercetare, scriere și editare prin cărțile despre trinitatea Hasdeu, Bogdan – Julia mamă – Julia fiică, prezidează raftul completat de studiile semnate de Stancu Ilin, Crina Decusară și Ionel Oprișan, precum și de romanele SCÂNTEIETOAREA VIAȚĂ A JULIEI HASEU, de Constantin Manolache și, foarte recent, de URMA PAȘILOR EI, IULIA HASDEU, de  Adriana Ungureanu. Umbra Magului de la Câmpina străjuiește Cultura românească oriunde, dincolo de fruntariile țării, se vorbește, se scrie și se trăiește românește. 

Iorga - Hasdeu - Iorga

La 19 mai 1899, tânărul profesor și istoric Nicolae (Neculai în actele de familie) Iorga scria savantului:

„Domnul meu,
Astăzi am luat cunoștință de raportul d-lui Tocilescu, care reproduce în întregime părerea d-voastre asupra lucrării ce am prezentat la premiu. Cred că vă amintiți de părerea aceea. Ea dovedește, dacă știați cine e autorul manuscriptului, o lipsă în sentimentele morale ale acelui care a judecat; dacă nu-l știați, și aș dori să fi fost așa, o lipsă în putința de apreciere. Înțelegeți foarte bine că nu mai pot cunoaște de azi înainte pe omul, aibă el un trecut cât de glorios și merite câte de înalte, care-și coboară bătrânețele până la asemenea aprecieri și la asemenea sentimente. Acesta e scopul ultimelor rânduri ce veți primi de la mine, rânduri pe care, scriindu-le cu o sinceră durere, eram dator să le scriu”.
Ce se întâmplase: „În anul 1899, N. Iorga prezenta la premiul „Al. Bodescu” al Academiei Române lucrarea sa CHILIA ȘI CETATEA ALBĂ. Raportorul, Grigore Tocilescu, reproducea părerile confraților – Hasdeu și Xenopol – dintr-a primului, următorul pasaj: „Necunoașterea multor fântâne importante, Expunerea confuză. Critica lipsită pretutindeni de o argumentație completă, convinsă și convingătoare; adesea afirmațiuni sau negațiuni goale. Magerie muncită, dar spirit sărăcăcios, superficial. Vreo vedere fecundă nicăiri. Stilul șchioapătă mereu. Ar fi bine ca subiectul să se propună din nou la premiu. Poate însuși autorul va căpăta o minte mai sintetică, căci numai atunci va ști să analizeze”.

Privind rece, dar și cu-o vizibilă undă afectuoasă, la mâhnirea pretendentului la premiul Academiei, Bogdan Petriceicu așterne cu creionul pe o hârtie – păstrată în Arhivele Statului, fondul Hasdeu –, aceste rânduri:

„D-le Iorga,
Oricine altul în pozițiunea mea ți-ar înapoia imediat fără răspuns originalul scrisorii d-tale. După ce m-am gândit și m-am răs-gândit două zile, n-o fac; n-o fac însă, fiindcă nu încetez de a-ți păstra aceeași simpatie pe care ți-am manifestat-o totdeauna. Nu știam deloc, și te asigur că nici nu bănuiam măcar, că d-ta ai fi autorul manuscrisului în cestiune. Presupuneam pe altcineva. În orice caz însă, în privința acestui manuscris eu mi-am expres (sic! –n. red.) părerea mea cea obiectivă. Dacă știam că e vorba despre d-ta, aș fi avut absolut aceeași părere, dar aș fi tăcut, aș fi tăcut nu numai din cauza simpatiei mele pentru autor, ci mai cu samă dintr-altă considerațiune\. Și nume pentru că d-ta ești foarte tânăr încă, ai deocamdată dreptul de a te mai poticni, vei răscumpăra în viitor greșeala prin multe lucrări solide și ai și răscumpărat-o deja în parte prin activitatea d-tale din trecut; pe scurt, ești, după opinia mea, una din perlele junei generațiuni române. Iată de ce scrisoarea d-tale, în loc de a mă supăra, mi-a făcut numai „o sinceră durere” și eu nu m-aș sfii, din parte-mi, de a-ți strânge mâna cu adevărată amicie”! 
Serghie BUCUR