10 noiembrie 2020

O nouă școală de arte marțiale se deschide la Câmpina

 Clubul de karate full contact Dyang-HE revine la Câmpina, după o pauză de 20 de ani. Prezent în studioul Oglinda de Azi, la emisiunea moderată de Alexandra Irimiea, Shihan Cornel Manolache, 6 DAN Shin Karate și 6 Duan în Wushu Eagle Style, ne-a oferit mai multe detalii despre noua școală de arte marțiale de la noi din oraș.

Sâmbătă, 7 noiembrie, la ora 10.00 s-a deschis la Câmpina o nouă școală de arte marțiale pentru copii, dar și adulți. Cursurile de karate full contact se vor ține la Casa de Cultură „Geo Bogza“. Se vor practica Shin Karate, Qigong, Muay Thai, Wushu și Autoapărare.


După 20 de ani ați revenit la Câmpina, pentru a deschide o sală de karate pentru copii și adulți. Ce v-a adus înapoi la Câmpina?
Oamenii de aici care se potrivesc cu sufletul meu. Sunteți niște oameni extraordinari și chiar dacă eu am fost nevoit la un moment să plec în străinătate, acum am revenit și sper să fi revenit de tot pentru că vreau să facem treabă cât putem de bine.
Dar noi suntem curioși să aflăm care este legătura dvs. cu Câmpina. Sunteți născut în București, locuiți în Pitești și totuși ați venit la Câmpina.
La un moment dat am creat un imperiu în artele marțiale din România și în anii 2000 aveam peste 8 săli de arte marțiale în 8 capitale de județ, plus alte săli în orășele arondate capitalelor respective, inclusiv în Câmpina.
Practicați arte marțiale full contact. Este un sport mai dur?
Nu este un sport, este o artă marțială, deci o artă a războiului. 
Dar mai dură decât cele obișnuite?
Nu există arte marțiale obișnuite. Există doar o formă de karate implementată în unele țări care probabil nu au vrut să meargă la un adevărat mod de a lupta și au luat partea soft a artelor marțiale pentru a face din ele un sport.

Shihan Cornel Manolache

Clubul dvs. se numește Dyanh-HE. Ce semnificație are acest nume?
Este o amintire veche care m-a făcut să dau denumirea clubului și înseamnă marea armonie, adică toate elementele, fie ele interne sau externe, telurice sau cosmogonice, toate se pot reuni într-o armonie perfectă.
De când practicați artele marțiale?
De prin anii ’70. Nu mai știu exact vârsta, dar pentru că mă înălțam foarte repede m-am apucat de sport, de aproape toate sporturile - am făcut și haltere, box, lupte libere, judo, handbal, chiar cu rezultate foarte bune. Dar drumul meu a dus către artele marțiale, văzându-l pentru prima dată pe Bruce Lee cum lupta într-un film, ca toți copiii de pe vremea aceea.


Simțiți că v-ați atins acest vis? Ați luptat precum Bruce Lee?
Este prea mult spus. Pe Bruce Lee îl compar cu un Leonardo da Vinci în știință și pictură sau cu un Einstein în fizică și nu am putea să spunem vreodată că am putea atinge Bruce Lee pentru că este un geniu care se naște o dată la 500 de ani. Facem ce putem.
În ce fel modelează mintea și trupul artele marțiale?
Este o artă foarte complexă pentru că un luptător de arte marțiale, în afară de faptul că lucrează fizic, cu propriul corp, lucrează și psihic, și sufletește, pentru a deveni pe cât posibil spiritual și atunci trebuie știe să se poarte, trebuie să știe să vorbească, să danseze, să picteze, în afară de a folosi brațele și picioarele pentru a se apăra.


Este o vârstă recomandată?
Nu. Chinezii o fac până în trei ani, japonezii încep pe la 5-7 ani, iar thailandezii de când se nasc pleacă direct pe ring. Și noi avem tradiție foarte puternică în acest domeniu, începând de la traci, până în zilele noastre putem să enumerăm nenumărate nume care au practicat artele marțiale, fie că s-a numit o artă marțială a cavalerului trac, fie a zeiței Hestia, fie că a fost vorba de Radu Buzescu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul s.a.m.d. Putem spune că arta marțială este aici la ea acasă.
Dvs. vreți să redeschideți o sală de karate, aici la Câmpina. Dați câteva detalii.
Vom avea cursurile la Casa de Cultură „Geo Bogza“ din Câmpina și vor fi sâmbăta și duminica, de la 10.00 la 12.00. Vom practica o artă marțială complexă, inspirată din mai multe stiluri chinezești, japoneze și thailandeze pentru că le-am practicat și le practic în continuare, sper la un nivel destul de bun. Și noi putem să fim buni, chiar dacă nu mai sunt vremurile de altădată.
Sunt cursuri pentru copii, dar am văzut că vreți să țineți cursuri și pentru adulți. Mai poate avea un adult curajul să se apuce la 40 de ani de arte marțiale dacă nu a făcut-o până acum?
Depinde de educația lui, de mentalitate și de necesitate. Arta marțială este pentru oricine, de la copil la bătrân. Nu există om în vârstă. Are un anumit număr de ani pe buletin, dar poate să arate mult mai tânăr datorită artelor marțiale. Arta marțială este foarte complexă și poate genera o tinerețe interioară mai mare și armonioasă din toate punctele de vedere, pentru oricine, indiferent de vârstă. 


Abonamentul este 70 de lei. Ați ales o sumă destul de mică… 
Este un abonament pentru toată lumea. Am mers întotdeauna pe o sumă mică nu pentru că nu ar fi calitate. Calitatea o va vedea oricine vine să practice. Nu este joacă în artă. Este o artă a războiului de interes interior. În momentul în care intrăm într-un aspect pentru a-l practica, trebuie s-o facem din tot sufletul. 
Ce le puteți spune părinților care-și fac griji că le vin acasă copiii loviți, învinețiți de la antrenamentele full contact?
Înainte se lucra cu mâna goală, loviturile de genunchi erau primite în plin și nu se plângea nimeni. Cu echipa de atunci de la Câmpina puteam să merg oriunde pe Glob, cu oricare dintre echipele mele, în orice parte a țării, puteam să merg în orice campionat. Acei copii erau dăruiți și practicau din tot sufletul. Acum ne antrenăm cu protecții pentru coate, pentru trunchi, pentru genunchi, pentru tibii, s.a.m.d.
Și este acesta un lucru pozitiv?
Comparativ cu alte sporturi, în trecut accidentările erau mult mai puține pentru că antrenamentul era de așa natură astfel încât omul să învețe să se apere cu adevărat de toate loviturile, și aici putem include și loviturile psihice, și loviturile de viață. Un om este călit cu adevărat atunci când știe ce atitudine să aibă la momentul respectiv.


Vorbeați de echipele de acum 20 de ani. Ați reușit să regăsiți cursanți din Câmpina de atunci?
Pe unii i-am regăsit în străinătate. La momentul acesta avem pe cineva în Irlanda și vom deschide o sală, la fel în Spania și în Germania. Deci șansele nu sunt să mai facem opt capitale de județ, ci opt capitale de țări. Avem un vis frumos și sper să-l împlinim pentru că există viață lungă în artele marțiale. 
Anul 2020 este un an dificil pentru toată lumea. V-a afectat pandemia, în vreun fel, desfășurarea cursurilor de karate? Mai au loc campionatele naționale si internaționale sau au fost anulate? 
Pe mine, personal, nu deoarece în artele marțiale înveți să supraviețuiești. Am căutat să facem competițiile, chiar dacă în România nu s-a mai putut ține campionatul full contact de Shin Karate, unde ar fi venit peste 30 de țări. Ar fi fost primul campionat de o asemenea anvergură care s-ar fi desfășurat în România. În schimb, s-au ținut campionate internaționale și naționale, iar un alt campionat mondial s-a desfășurat online. Avem două locuri 1 la băieți și fete și încă patru medalii de argint și una de bronz.
Cum este un campionat de karate online?
La un campionat online trebuie să demonstrezi mult mai mult față de atunci când ești face to face cu adversarul sau când execuți o kata deoarece la momentul respectiv îți trebuie mai multă energie, mai multă dăruire și mai multă impregnare de imagine în fața arbitrilor care sunt departe de tine și te văd pe o cameră destul de mică.


A afectat pandemia demersul dvs. de a redeschide sala la Câmpina?
Nu pentru că vom menține acea distanță, iar sala este destul de mare. Revenind la campionate, am reușit să mergem datorită țărilor care nu au fost într-o perioadă urâtă și ne-am deplasat în Ucraina, Polonia, de unde ne-am întors și cu medalii. Am reușit cu echipa a doua, de tineret să luăm trei medalii de aur și trei medalii de argint pentru România. Este extraordinar când vedem steagul României cum se urcă pe catarg și se cântă imnul în prezența noastră.
Sperăm că veți avea și din Câmpina participanți la competiții care se vor întoarce cu medalii pentru țara noastră.
Cu siguranță vom avea pentru că întotdeauna Câmpina a fost o pepinieră foarte bună. Am avut de aici campioni europeni și multe alte rezultate foarte bune.
De unde își trage forța un karatist?
Nu este o forță, este o energie care se manifestă și pe care ne educăm să o ordonăm către o anumită direcție care poate să fie o autoapărare pentru că dacă nu dăm noi, dă celalalt.
Dar nu sunteți doar un instructor de karate, ci și medic specializat în medicina tradițională. Cum ați ajuns în China?
Soarta sau Doamne, Doamne sau am avut ocazia și n-am pierdut-o. Am reușit să fac o Academie de Medicină Chineză chiar în centrul artelor marțiale și al medicinii tradiționale. 
În ce perioadă ați fost în China?
În anii ’70. Acea vreme era propice pentru a călători în țările asemeni nouă.
De ce ați ales medicina?
Îmi place să fac bine. Un luptător adevărat, ca și conduită, trebuie să considere că modul lui de existență este arta de a transforma un dușman într-un prieten, iar o boală sau o pandemie trebuie să devină prietena noastră și nu să ne distrugă. Așa putem aduce armonie în interiorul nostru, dar și în jur.
Care este cea mai mare satisfacție, ca antrenor de Karate?
Liniștea. Este extraordinar! Copiii vin să ne învețe liniștea, modul de a fi, vin să ne învețe adevărul. Ei vin cu o prismă nouă de a vedea lucrurile, iar noi trebuie să-i lăsăm să se manifeste liber pentru a ne putea arăta ei nouă și nu noi lor. 

Acestea au fost doar o parte dintre declarațiile pe care Shihan Cornel Manolache le-a împărtășit în cadrul emisiunii noastre. Vă invităm să intrați pe canalul nostru de YouTube „Ziarul Oglinda de Azi“ pentru a viziona interviul complet.

Editorial. ALEGERI

Tot timpul, în fiecare clipă sîntem în situația de a alege. Între mai multe sau mai puține posibilități, alegeri corecte sau alegeri dezastruoase. Sînt însă și împrejurări cînd... nu ai de ales. Acelea sînt de obicei tragice. De aceea nu ar trebui să uităm a binecuvînta momentele cînd putem alege, indiferent între ce și ce, între cine și cine. Ne referim cel mai des la alegerile politice. Pentru că ele sînt un spectacol, mobilizează mase uriașe de oameni, interese, patimi, resurse economice incredibile. 
Mulți au rîs de patima pe care au pus-o românii în urmărirea și comentarea alegerilor din America. Sigur că nu contează nici cît o adiere de frunză părerea noastră, dar fenomenul are, cred, o mare relevanță psihologică și sociologică. Arată clar în ce măsură românii simt cît de mult depindem (și lumea întreagă) de buna funcționare a democrației americane. Această inutilă zarvă dîmbovițeană eu o văd ca pe un omagiu naiv, direct survenind din subconștientul colectiv care-i așteaptă încă pe americanii eliberatori. Ciudat este că o asemenea implicare nu o vedem și pentru alegerile de la noi (nu mai vorbesc de cele din Moldova, cvasi-ignorate în spațiul public, și dezamăgitor comentate, pentru că ne lipsesc specialiștii autentici pe spațiul ex-sovietic). Aici, specialiștii în manipulare au reușit să inducă în mentalul colectiv una dintre cele mai sinistre, mai paralizante, mai distrugătoare idei: toți sînt la fel! Cînd aud asta, mi se ridică instantaneu tensiunea, mai ales că am întîlnit-o vehiculată de oameni în a căror calitate intelectuală și onestitate cred fără ezitare. Nu, nu toți sînt la fel. De altfel, nu există două specii umane, două clase „sociale”, două categorii diferite: „noi”, pe de o parte și „ei, politicienii” pe de altă parte. Ei sînt dintre noi, ne reprezintă perfect, din păcate doar în defectele noastre. Cînd alegem mincinoși, hoți, violatori, falsificatori de diplome nu defectele lor ies la iveală, ci ale noastre. Alegerile, de astă dată într-un sens mai larg decît cel politic, devin cu atît mai importante cu cît am delegat, în anumite domenii, altora puterea de a alege în numele nostru. Personal, poți alege să porți sau nu mască. Dar sînt alții care decid dacă lucrul ăsta este permis. Și așa trebuie să fie, oricîți bitmani ne-ar zăpăci de cap cu inconștiența lor „democratică”.


Sigur, sînt alegeri care pot fi discutate. De pildă, noua izolare. Au ales să închidă piețele. După părerea mea, o alegere proastă moral, medical și economic. Medical, pentru că mi se pare că o piață închisă poate fi mult mai ușor controlată, reglat fluxul de cumpărători în limite de siguranță. Apoi, închiderea unor piețe duce automat la

REALITĂȚI BIZARE. Politice

Începe campania electorală, cel puțin la nivel oficial și legal, pentru alegerile parlamentare din 6 decembrie, căci în campanie electorală suntem de ani buni. Nici nu mai țin minte când nu am mai fost în campanie electorală. La finalul acestui articol veți afla cum am aflat eu de acest aspect deosebit de important pentru toți cei care vor să ocupe un fotoliu călduț timp de patru ani. Dar până la final țin să subliniez că, totuși, viața politică românească postdecembristă este mult mai pașnică decât cea din mitizatul interbelic românesc. Ar trebui să dau câteva exmple pe care le-am găsit prin arhive, deci din documente. Nu este vorba despre părerei, amintiri, istorie orală, că mi-a spus mie bunicul pentru că-i spuse și lui unchiul de mamă.
Viața politică din perioadă interbelică a fost tumultoasă, intensă, dar și violentă. În timpul campaniilor electorale, deloc puține, se ucidea și se murea. Documente banale din Arhive o dovedesc. Constantin Sandu, învățător în comuna Sângeru din Prahova, a primit vizita colegului său Dumitru Popescu, din aceeași comună, în seara zilei de 25 septembrie 1931. Dar mai bine să-i dăm lui cuvântul: „La plecare l-am condus până în centrul satului, unde am fost acostat de către sergentul elev Condei, de care am fost înjurat și lovit de câteva ori cu patul armei. Noi am întrebat care este motivul de mă înjură și mă lovește, iar el ne-a băgat între sentinele și ne-a dus la post unde ieșind în cale plutonierul Moise Anghel a trimis pe colegul meu la locuința sa, iar pe mine a început să mă înjure și să mă lovească, dând ordin să mă bage la închisoare. În curtea postului satului, atât sergentul cât și plutonierul au început să mă lovească. Din cauza durerii produse de lovituri, am început să țip din care motiv tot satul a început să fie alarmat.” Dar care era motivul? Simplu, învățătorul era acuzat de cei doi zbiri care-l bătuseră că este țărănist și că împarte manifeste țărăniste „de care lucru nu știu întrucât toată familia mea sunt iorghiști. Să arate omul căruia i-am dat manifeste țărăniste și mai întâi de toate la ei am auzit și eu că în comună la noi are loc o întrunire țărănistă”. 


Probabil cel mai mare istoric român necitit (acum), Nicolae Iorga, a avut o activitate politică intensă, pe măsura orgoliului său. Iorga a fost un adept al restaurației carliste et pour cause, căci fusese profesorul lui Carol al II-lea. De aceea numirea lui în funcția de premier al Regatului României la 18 aprilie 1931 nu poate suprinde. Mandatul lui a fost scurt (cu toate că în România Mare altele au fost chiar și mai scurte de un an) până în mai 1932. Criza economică mondială afecta din plin și România, sărăcind populația țării, economia fiind axată mult prea mult pe exportul de cereale și petrol. În acest context, Iorga vizitează în după-masa zilei de 11 octombrie 1931 satul Homorâciu, din apropierea Vălenilor de Munte, dorind să intre în biserica veche a satului, însoțit fiind, se pare, și de ambasadorul Belgiei. Primarul a fost anunțat că premierul era în sat și a venit în mare grabă. Biserica în fața căreia stătea nerăbdătorul Iorga era încuiată, era după-masă. Cheia era la preot. Mașina lui Iorga s-a dus după preot, dar nici acesta nu avea cheia, ea fiind la un zugrav care locuia în Vălenii de Munte. Patria lui Caragiale. Înainte de a pleca din sat, dezamăgit, Iorga a fost interpelat de un grup de săteni care

Josef Schiffeleers, arhitectul olandez căruia îi datorăm astăzi Biserica Sf. Anton din Câmpina, este subiectul unei monografii realizate de Oana Marinache

Anul acesta s-au împlinit 170 de ani de la naşterea arhitectului olandez Josef Schiffeleers (1850- 1919), implicat în proiecte publice de anvergură pentru modernizarea ţării ce au avut un aport deosebit la îmbogăţirea şi întregirea patrimoniului neamului românesc. Aşa cum declară Oana Marinache, autoarea singurei monografii dedicate acestui arhitect, Josef a avut un destin remarcabil. Născut într-o familie numeroasă a unui măcelar olandez, ajunge ucenic în atelierele lui Pierre/ Pieter Cuypers şi Emile Lebens. După ce ajunge în ţara noastră atunci când avea 20 de ani, este angajat la 1 iunie 1875 ca arhitect al Eforiei Spitalelor Civile (lucrând în această poziţie în Sinaia şi în Bucureşti până în 1888) şi în această calitate este autorul proiectelor Noului Hotel şi al Stabilimentului Băilor din Sinaia, precum şi al nenumăratelor vile particulare din prima etapă de dezvoltare a staţiunii. 
La Bucureşti îi datorăm Spitalul de copii (azi „Grigore Alexandrescu”), Spitalul Colţea şi Maternitatea Filantropiei, Palatul Eforiei de pe B-dul Elisabeta, iar la Câmpina, Biserica Sf. Anton, construită în anul 1906. Schiffeleers este arhitectul care a construit şi vila din Sinaia a prinţesei Alina Ştirbey (1829-1894) în 1874, devenită astăzi muzeu al oraşului. 


Şansa vieţii sale pare să fi fost întâlnirea cu principele Dimitrie Ghica, reprezentant al unei familii boiereşti şi princiare, politician şi filantrop, implicat în conducerea Eforiei Spitalelor Civile, a Societăţii de asigurare „Dacia România” şi a Societăţii Române de Construcţiuni şi Lucrări Publice (S.R.C.L.P.). Dacă în perioada 1883-1888 Schiffeleers a lucrat simultan şi în Sinaia şi în Bucureşti, mai apoi se stabileşte definitiv la Bucureşti, lucrând pentru şi apoi conducând S.R.C.L.P. În această etapă coordonează lucrările la Manufactura de tutun de la Belvedere, Universitatea din Craiova, Legaţia Franţei, importante reşedinţe particulare bucureştene (Cesianu, Urlăţeanu, Fărcăşanu, Exarhu, Istrati, Mavrodin, Mitilineu, Mareş, Burghele, Ştefănescu).
În anul 1881 se căsătorește cu Olga E. Kessler din Câmpina, fiica farmacistului şi primarului Eduard Kessler. În 1885 devine cetăţean român, fiind decorat în acelaşi an cu ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. 
Anul acesta, Editura Istoria Artei a tipărit prima monografie dedicată lui Josef Schiffeleers. Lucrarea conţine imagini color, are 176 de pagini şi a apărut cu sprijinul financiar al unor descendenţi ai proprietarilor unor case realizate de Schiffeleers în Bucureşti. Pentru a cunoaşte mai îndeaproape cine a fost arhitectul cu origini olandeze şi ce moştenire a lăsat României, am stat de vorbă cu Oana Marinache, autoarea volumului dedicat lui Josef Schifeleers.

Oana Marinache

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră: unde v-aţi născut, unde locuiţi acum, ce aţi studiat, ce specializare aveţi. 
Sunt născută în București și cu toate că am avut ocazia să călătoresc și să locuiesc în alte orașe ale lumii, nu cred că voi abandona acest oraș prea curând. Pentru cercetarea și punerea în valoare a patrimoniului arhitectural, București prezintă atât de multe zone necunoscute sau slab/eronat valorificate încât am impresia uneori că nu îmi va ajunge viața să explorez, să scriu și să prezint tot ce aflu din documentele vechi. Este adevărat că nu am știut de la început că acesta îmi va fi drumul, acela de cercetător, că mă voi îndrăgosti iar și iar de orașul meu. Am urmat mai întâi cursurile Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice (2003), apoi am beneficiat de mai multe specializări în studii Sud-Est Europene, am călătorit și am făcut parte din proiecte de tineret, am lucrat în câteva companii private. Abia în 2008 am pornit pe noul drum, reluând pregătirea în țară, de data aceasta la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității Naționale de Arte. Pot spune acum că acesta este un moment de răscruce dar și un început, pentru care le sunt recunoscătoare profesorilor mei, care m-au îndrumat spre cercetarea de arhivă și studiul reședințelor de altă dată.

Cum s-a născut interesul de a studia viaţa arhitectului olandez Josef Schiffeleers stabilit în România de la 20 de ani și despre care se cunosc puţine lucruri în prezent?
Lucrarea mea de licență din 2011 a fost dedicată familiei boierești și princiare Știrbey. Am realizat mai întâi un studiu monografic al palatului din Calea Victoriei, dar și al conacului de la Buftea, o analiză a modului de locuire, decorare, a colaborării cu arhitecții vremii, a comenzii artistice. Mărturisesc că și astăzi mă simt atrasă tot de secolul al XIX-lea, atât de important pentru modernizarea noastră și atât de generos în punerea în valoare a unor personalități ale lumii culturale. Pentru că arhivele publice și private mi-au furnizat o cantitate uriașă de documente despre familia Știrbey, despre proprietățile lor urbane și extraurbane din țară și străinătate, am continuat cu al doilea volum, mult mai consistent, publicat în 2014, apreciat și de Academia Română cu premiul „G. Oprescu” în 2016. Cu acest prilej, al explorărilor în țară și străinătate, am aflat de vila familiei Alina Știrbey - Ioan Em. Florescu din Sinaia (astăzi reabilitată și transformată în Muzeul Orașului Sinaia, proiectată în 1874-1875 de un arhitect olandez, despre care nu se știa mai nimic. Așa că de atunci am pornit de la un articol al reputatului istoric de artă Petre Oprea, încercând să redescopăr în arhive și publicații de epocă activitatea și personalitatea lui Schiffeleers în țara noastră. Nu a fost o cercetare ușoară, neavând acces la multe surse primare (Primăria orașului Sinaia, contracte de vânzare-cumpărare ale Eforiei Spitalelor Civile, Creditul Funciar Urban), dar surprinzător distanța nu ne-a împiedicat să aflăm actele sale de stare civilă din Maastricht și Câmpina.


Care sunt proiectele sale publice cele mai importante de modernizare a ţării? Ce patrimoniu ne-a lăsat Josef Schiffeleers ?
Tânărul de 20 de ani Josef Schiffeleers ajunge în țara noastră în 1870, trimis fiind de antrepriza francezului Alexis Godillot, contribuind mai întâi la realizarea de hale comerciale în București, Iași și Craiova, apoi lucrează la căile ferate de pe Valea Prahovei. Astfel Schiffeleers a găsit în Sinaia acelor vremi locul cel mai potrivit pentru afirmare profesională și a contribuit la apariția primelor vile și hoteluri ale Eforiei Spitalelor Civile în perioada 1875-1888. Din 1883 este mult mai activ și la Bucureşti, unde îi datorăm Spitalul de copii (azi „Grigore Alexandrescu”), Spitalul Colţea şi Maternitatea Filantropiei, Palatul Eforiei de pe B-dul Elisabeta (azi Primăria Sectorului 5) din Bucureşti, precum şi Biserica Sf.Anton din Câmpina. Va fi apoi arhitectul Societății Române de Construcții și Lucrări Publice, câștigând cele mai multe licitații în țară, dar va fi și colaborator al Societății de Asigurare „Dacia România” și autorul unor reședințe private în centrul Bucureștiului. Activitatea lui a putut fi documentată până în 1914, după aceea vârsta și contextul politic și economic nu i-au mai permis să fie activ.

V-a atras atât de mult subiectul încât v-aţi hotărât să scrieţi o monografie dedicată lui Josef Schiffeleers, un arhitect despre care istoria arhitecturii nu aminteşte. Ce lucruri vom afla citind această carte-album? Cum este structurată cartea?
Prin 2013-2014 nu știam cât de fascinant este acest arhitect străin și câte lucruri îi datorăm, între timp însă am cules atât de multe informații și lucrări din portofoliul său încât am considerat că merită o monografie tipărită. Parcursul este unul cronologic, o suită de elemente biografice, urmată de prezentarea celor mai importante lucrări (proprietari, constructori, istoric teren sau etape de construcție, planuri de arhitectură, aprecieri stilistice, fotografii de epocă și noi). Albumul a apărut la Editura Istoria Artei chiar în contextul în care sărbătorim 170 de ani de la nașterea sa, Josef fiind născut în 19/ 29 octombrie 1850. Demersul de recuperare a acestei personalități importante a arhitecturii noastre a fost apreciat și sprijinit financiar și de doi proprietari de reședințe semnate de Schiffeleers, doamna avocat Dana Gruia Dufaut și domnul Jean Chrissoveloni.


Cartea face parte din colecţia „Arhitecţi de neuitat” a Editurii Istoria Artei şi va reprezenta a şaptea ediţie. Care a fost ideea de la care s-a născut această colecţie?
În 2011 am pus bazele Asociației Istoria Artei, iar din 2013 am dezvoltat și editura din cadrul ei. Consider că exista și există încă o mare nevoie de publicații de specialitate, bine documentate și elegant ilustrate. Așa au apărut albumele arhitecților Louis Pierre Blanc, Ernest Doneaud, Edmond Van Saanen-Algi, Carol Benisch, Gaetan Burelly (concept grafic Cristian Gache). Iată că acum am ajuns la cel de-al șaptelea album monografic, dedicat olandezului Josef Schiffeleers, macheta grafică aparținându-i lui Cristian Oprea. Avem în pregătire o nouă poveste, sper ca în 2021 să aflați mai multe despre elvețianul John Eliseé Berthet (concept grafic Claudia Pușcașiu) și tot atunci sper să realizăm expoziția și catalogul arhivei arhitectului Paul Smărăndescu (colaborare Cristian Oprea).
Roxana TUDOSE

Doi chirurgi bucureșteni, doctori în medicină, vor face echipă redutabilă și la SanConfind

 După ce au lucrat mulți ani împreună la mii de intervenții chirurgicale, în ultimii ani făcându-se remarcați la Spitalul Clinic Colentina din Capitală, doi chirurgi bucureșteni cu un bun renume, doctori în științe medicale, vor face echipă redutabilă și la Spitalul SanConfind. 



Repere profesionale 

Ambii chirurgi sunt cadre universitare respectabile, domnul doctor Bogdan Mastalier fiind conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București, iar domnul doctor Cristian Botezatu, cu 10 ani mai tânăr, asistent universitar la aceeași instituție de învățământ superior. Doctorul Botezatu i-a fost rezident doctorului Mastalier. Încă din acea perioadă între cei doi s-a creat o chimie sufletească transformată într-o prietenie durabilă și o strânsă colaborare profesională. Doctorul Mastalier este medic primar chirurgie generală, doctor în medicină și șeful Clinicii de chirurgie ”Colentina”. Are competențe multiple: endoscopie digestivă diagnostică și intervențională, chirurgie laparoscopică, chirurgie oncologică. S-a distins prin participări la numeroase conferințe și simpozioane medicale, interne și internaționale. Este autor al unui număr impresionant de articole, cărți de specialitate și capitole ale unor cărți de specialitate. În ciuda diferenței de vârstă, și doctorul Cristian Botezatu se poate mândri cu reperele sale profesionale. Este medic specialist chirurgie generală, doctor în medicină, asistent universitar la UMF ”Carol Davila”. Competențe: chirurgie laparoscopică. A participat, de asemenea, la numeroase conferințe și simpozioane interne și internaționale din domeniul medicinei. Este autorul multor articole și capitole de cărți de specialitate.